Despre dreptul la viaţă înainte de naştere – Romano Guardini

3.268 views
1
DISTRIBUIȚI
Romano Guardini (1885-1968)

Invitat fiind, în 1949, de un grup de medici, să-şi dea propriul aport în spinoasa discuţie pe marginea art. 218 din Codul Penal german [1], teologul romano-catolic Romano Guardini povesteşte că, iniţial, pe motiv că nu era competent – nefiind nici medic, nici jurist ori sociolog – era cât pe ce să renunţe, însă mai apoi, când îşi dă seama că problema în sine depăşea orice domeniu şi specializare, în joc fiind însăşi existenţa umană, avea să-şi schimbe gândul, acceptând să dea o opinie, în calitate de filosof şi teolog.

I. Problema spinoasă şi legea

Întrebarea care se impune este aceasta: este îngăduit ca viaţa copilului ce se dezvoltă în sânul matern să fie curmată? Întrebarea nu e fără motiv, deoarece viaţa unei asemenea fiinţe nu este izolată, ci influenţează viaţa mamei, a familiei, ba chiar a întregului popor. Existenţa acestei fiinţe ar putea  deveni un pericol pentru mamă, familie ori colectivitate: este îngăduit, aşadar, să se înlăture acest pericol, ucigându-l?

Însă problema este cu mult mai spinoasă. Individul uman este conceput fără voia sa; până la naştere depinde de mamă, după aceea depinde de familie şi de colectivitate. Aşadar, toţi cei care cooperează la dezvoltarea sa, în special părinţii şi Statul, sunt responsabili faţă de el. Deci, dacă sunt responsabili, pot, oare, în anumite împrejurări, să reprezinte interesele celui încă nenăscut privându-l de viaţa fizică? De exemplu, în caz că şi-ar da seama că viaţa acestui viitor cetăţean ar putea fi nefericită – nu ar fi de mai bine, oare, să fie împiedicată venirea sa pe lume?

Aceste problematici sunt de actualitate, însă în trecut erau rezolvate altfel, cu ajutorul credinţei în pronia dumnezeiască. Când, însă, oamenii au început să nu mai ţină cont de acest ajutor ceresc, aceste griji au devenit atât de împovărătoare încât şi-au închipuit că sunt unicii stăpâni ai existenţei umane.

Mai apoi, odată cu înmulţirea nevoinţelor sociale (hrană şi locuinţă, educaţie şi carieră, îngrijiri medicale, etc.), Statul şi oamenii au fost tentaţi să nege demnitatea omului. Însă, pe măsură ce societatea a devenit mai civilizată, s-a încetăţenit acest principiu: nu este îngăduit ca viaţa omului să fie lezată decât în caz de legitimă apărare ori ca urmare a unui delict grav.

Aşadar, după cum se poate vedea, nu este îngăduit ca viaţa fiinţei umane, ce se dezvoltă-n sânul matern, să fie distrusă, deoarece nu a comis niciun delict şi nici nu este un agresor împotriva căruia ar putea fi invocat legitima apărare. Cu toate acestea, viaţa mamei poate fi pusă în pericol astfel încât, la recomandarea medicului, ea ar putea profita de îngăduinţa legii sacrificând viaţa fiului. De multe ori, totuşi, o astfel de procedură nu este nici pe departe necesară, căci nu în toate aceste cazuri avem de-a face cu probleme medicale grave, ci este vorba mai degrabă de o „recomandare socială”. Unii recomandă întreruperea sarcinii pe motiv că naşterea unui fiu ar putea fi atât de defavorabilă familiei şi colectivității încât uciderea acestuia este de dorit.

Însă, dacă doar pentru o daună se consideră justificată suprimarea unei vieţi umane, stabilirea unor limite, indiferent de natura lor, devine absolut imposibilă. E adevărat că în perioadă modernă, în special în ultimele timpuri, viaţa religioasă şi principiile etice s-au slăbit atât de mult încât impulsul vital al celui mai puternic pare să prevaleze în faţa celui mai slab, dar, dacă se procedează în acest fel, viaţa umană devine ceva „material”, un lucru, doar ceva ce poate fi folosit. Epoca noastră tinde să-l dizolve pur şi simplu pe individ în masa de oameni astfel încât unicitatea, calitatea cea mai de preţ a omului, pentru mulţi pare să se fi pierdut.

II. Obiecţii

Unii ar putea fi tentaţi să creadă că există o evoluţie în obiceiurile umanităţii şi că nu este necesar să se impună principii absolute, ci este îndeajuns să se adopte noi prevederi, plecând de la situaţiile concrete.

Experienţa ne învaţă, însă, că unele comportamente nu trebuie banalizate, căci sunt un adevărat pericol pentru viaţa fizică, în speţă atunci când mama este lipsită de un ambient liniştit, de îngrijiri medicale ori hrană. Dar, dincolo de aspectul fizic, acea fiinţă ce creşte în sânul mamei nu este doar o excrescenţă a cărei îndepărtare aduce uşurare, ci este o fiinţă care depinde de mamă.

O eventuală întrerupere de sarcină are consecinţe asupra întregii vieţi fizice, spirituale şi caracteriale a mamei. Trebuie, de asemenea, să se ţină cont că efectele nu sunt doar vizibile, ci există şi efecte care nu se văd: răni ale sufletului care, deşi nu sângerează fizic, afectează întreaga structură interioară, conştiinţa, ducând la apariţia sensului de vinovăţie şi la manifestarea diferitor forme de auto-pedepsire, melancolie, nesiguranţă, depresie.

Aşa-numita „recomandare socială” stabileşte că este binevenită uciderea fătului atunci când naşterea sa ar produce daune familiei şi propriilor sale interese. Însă, din moment ce se acceptă un astfel de principiu, este posibil să se rămână doar la acest nivel? Nu tot aşa s-a întâmplat şi cu politica nazistă în anii trecuţi? Nu i-a fost, oare, încredinţată atunci Statului toată puterea, aşa încât cetăţenii puteau fi suprimaţi indiferent dacă săvârşiseră ori nu vreo infracţiune? Dacă se acordă Statului dreptul de a determina care dintre copii trebuie să se nască ori nu, cine ne poate spune unde se va putea ajunge în viitor? Cine ne poate garanta că Statul nu va decide exterminarea unei etnii ori rase incomode?

În astfel de situaţii, în momentul în care principiul de bază este trunchiat ori înlăturat, imediat intervin raţionamente practice / utilitariste care denaturează totul.

III. Punctul de vedere decisiv

Răspunsul definitiv este acela că „viaţa care se dezvoltă” în sânul mamei este aceea a unui om; iar omul nu poate fi ucis decât doar din legitimă apărare. Această afirmaţie se fondează pe demnitatea persoanei umane.

Viaţa unui om este inviolabilă, nu doar pentru că trăieşte şi, de aceea, ar avea „dreptul la viaţă”. Un astfel de drept îl are şi animalul, căci şi acesta trăieşte. Viaţa omului nu poate fi suprimată deoarece omul este persoană. Persoana nu este doar ceva de natură psihologică, ci o realitate existenţială. Nu depinde de vârstă, condiţii psiho-fizice ori abilităţi naturale. Personalitatea poate fi inconştientă, cu toate acestea trebuie respectată. Ori e posibil să nu fie complet dezvoltată, ca la copil; însă, tocmai de aceea, trebuie să fie tutelată. Ba chiar se poate întâmpla ca se nu se actualizeze din punct de vedere material din lipsa unor condiţii esenţiale, ca în bolnavii de minte, dar şi în acest caz oamenii care sunt sănătoşi trebuie să se deosebească de sălbateci, respectând-i şi pe cei defavorizaţi. Personalitatea poate fi latentă, ca în embrion, dar şi acesta are dreptul să actualizeze ceea ce este deja, o fiinţă umană. Omul se distinge de lucruri prin faptul că este persoană. Un lucru are margini, are materialitate, dar nu are responsabilitate. Un lucru poate avea valoare, însă nu demnitate.

Interzicerea uciderii omului este încoronarea maximei care spune că acesta nu trebuie tratat precum un lucru. Este evident că, uneori, pentru Stat omul este un simplu membru al speciei umane, un element al structurii sociale, însă, independent de ce gândeşte un sistem ori altul, important este adevărul profund al omului: el are demnitate şi stă deasupra tuturor lucrurilor. Respectarea omului ca persoană este o exigenţă care nu admite niciun fel de discuţie: de acest respect atârnă demnitatea sa, bunăstarea, ba chiar umanitatea omului. În momentul în care această necesitate este pusă în dubiu, se ajunge la tot felul de barbarii.

În afară de aceasta, fiul nu este pur şi simplu „corpul mamei”, nici doar o parte a acestuia, ca şi cum ar fi vorba de vreun organ ori excrescenţă, ci este un om care creşte. Aceasta este însăşi esenţa maternităţii. A fi mamă nu înseamnă „a produce viaţă” – căci şi animalele face aceasta – ci „a da naştere unui om”. Iar un om este o persoană – la început nesesizabilă – dar, încetul cu încetul, tot mai evidentă.

Asupra maternităţii au fost vărsate puhoaie de sentimentalisme din partea celor ce, de fapt, nu erau interesaţi nicidecum de demnitatea şi drepturile femeii. Însuşi tonul cu care se vorbeşte despre aceste aspecte ar trebui să dea de gândit, căci consensul de azi se poate transforma într-o atitudine contrarie mâine: lipsă de respect, abuz, ba chiar cruzime. Nu este adevărat că femeia „are dreptul de a dispune cum vrea de propriul trup”. Trupul ei nu este trupul unui animal, ci trupul unei fiinţe umane, iar fiul ce-l poartă-n sân nu-i aparţine, ci-i este dat doar spre îngrijire.

O altă afirmaţie gravă, care denotă o evidentă incoerenţă este şi aceasta: se spune că fiul pe care mama îl poartă în sân este o parte din corpul ei. Gândind astfel, este ca şi cum am spune că omul este o simplă parte a Statului, o parte a unui organism. Opinia care îi permite mamei să dispună cum vrea de copilul care trăieşte în sânul ei ar trebui să îi permită şi Statului, în mod asemănător, să dispună cum vrea de viaţa cetăţenilor săi. Însă tocmai o astfel de perspectivă dă fiori omului contemporan: a fi la cheremul unei autorităţi care neagă dreptul individual al persoanei pare a fi cea mai insuportabilă nedreptate.

_______________________

[1] Este vorba de un articol ce reglementează întreruperea sarcinii în Codul Penal german, mai precis cazurile ce nu erau pasibile de pedeapsă fie datorită unei indicaţii medicale, în cazul în care sănătatea femeii ori a embrionului ar fi fost în pericol, fie în cazul în care sarcina intervenea în urma violului.

Sursă: Cf. Romano Guardini, Il diritto alla vita prima della nascita, Morcelliana, Brescia 2005, pp. 5-23. În românește de Adrian Magdici.

1 comentariu

LASĂ UN RĂSPUNS