1996

701
1
DISTRIBUIȚI

Bogdan Mateciuc *

empty-cradleFusese, din nou, o predică bună. Reuşisem să-i captivez pe cei din sală, iar acum, la sfârşit, veneau să-mi strângă mâna şi să-mi mulţumească pentru viziunea pe care le-o oferisem. Se înghesuiau în faţa mea, vorbind toţi în acelaşi timp, urându-mi binecuvântările Domnului şi viaţă lungă. Pastorul şi asistenţii săi stăteau deoparte, aşteptând să mă eliberez pentru a ne putea lua la revedere.

Atunci l-am văzut întâia oară. Stătea puţin în spatele celor ce se îmbulzeau să ajungă la mine şi mă privea fix, cu o figură imobilă. În agitaţia de acolo, el era… altfel. Dădeam mâna în continuare cu fraţii şi surorile, dar simţeam privirea lui fixă asupra-mi şi asta mă intriga. Privirea mea era atrasă într-acolo, către ochii lui.

La început, am crezut că e un sărman din stradă, venit în biserică pentru a cere ajutor pentru vreo problemă. Printre răspunsurile politicoase pe care le împărţeam celor care dădeau mâna cu mine, gândurile au început să-mi urmeze privirea şi să se îndrepte asupra lui.

Avea în jur de 20 de ani. Cu un chip abătut şi murdar, stătea acolo nemişcat şi părea să aştepte şi el să termin cu cei din faţa mea. Scrutându-l din cap până-n picioare, am observat hainele de pe el – murdare şi pline de sânge. „Doamne, omul ăsta a suferit un accident! O fi venit din stradă pentru ajutor!” Postura lui rigidă şi chipul imobil nu păreau însă să sugereze vreo situaţia de urgenţă.

Ceea ce mi se părea însă cel mai bizar era însă faptul că cei din biserică nu păreau să-l vadă. Exuberanţi şi ocupaţi cu salutări în stânga şi-n dreapta, credincioşii chiar nu îl vedeau pe acest tânăr ce părea să aibă nevoie de ajutor. Nimeni, chiar nimeni nu mergea să îi vorbească. De fapt, eu eram singurul care îl vedea.

Când mulţimea din faţa mea s-a împrăştiat şi sala adunării s-a golit, până să se îndrepte pastorul către mine, am făcut câţiva paşi către tânărul cu pricina, salutându-l şi întrebându-l dacă îl pot ajuta cu ceva.

„Buna ziua”, îmi răspunse el ezitând. „Eu sunt… fiul dumneavoastră.”

Am rămas nemişcat, crezând că nu aud bine. Întâi de toate, eu nu eram căsătorit. Apoi, tânărul acesta era doar cu vreo zece ani mai tânăr decât mine şi acest simplu fapt făcea imposibil ca el să fie copilul meu.

Văzând uimirea de pe chipul meu, tânărul continuă. „Ştiu, am să vă explic. M-am născut… într-un fel… acum cinci ani. Nu ştiu dacă v-o mai amintiţi pe Manuela…”

Manuela… O iubire de-o vară, acum câţi ani? Cinci oare? Parcă trecuse un veac de atunci. O relaţie de la începutul carierei mele de predicator, o relaţie terminată brusc, pe fondul neînţelegerilor dintre noi şi a deciziei ei de a pleca într-un alt oraş cu serviciul.

„Ea nu v-a spus, a gândit că este doar problema ei… Era însărcinată.”

Mi-am amintit brusc stările şi indispoziţiile ei din ultimele noastre săptămâni. Mă gândisem atunci că dacă era o sarcină la mijloc, mi-ar fi spus.

„A luat hotărârea să dea afară copilul. În două zile, după o internare de-o noapte într-o clinică, problema era rezolvată”, continuă tânărul din faţa mea, pe care îl ascultam ca şi cum toată lumea din jur, biserica şi ceilalţi, nu mai existau. Ca şi cum eram numai noi doi în lume şi fiecare era singurul reper al celuilalt.

„Aşa am ajuns într-o tăviţă de metal. După o procedură de jumătate de ceas şi după mai multe intrări ale forcepsului. La sfârşit, după ce medicul a aşezat unele lângă altele bucăţelele pentru a fi sigur că nu mai rămăsese nimic înăuntru, o asistentă a luat tăviţa, s-a dus la ieşirea din spate a clinicii şi a golit-o într-un tomberon.

Nu înţelegeam ce se petrecea. Simţeam numai ace în tot trupul meu de patru centimetri, în toate părţile lui care erau rupte acum. Cu un gest mecanic, asistenta a lovit de câteva ori tăviţa de marginea tomberonului, după care s-a întors în clinică.

Pe scările din faţa uşii stătea un înger obosit. După cum mi-a spus mai târziu, treaba lui era să stea acolo toată ziua ca să-i culeagă pe cei aruncaţi la tomberon şi să-i ducă înaintea lui Dumnezeu. După ce asistenta a închis uşa în urma ei, îngerul s-a ridicat încet şi a început să mă adune în palmă. O nesfârşită tristeţe i se citea pe chipu-i tăcut, iar anii de când făcea aceasta nu o uşuraseră cu nimic.

El m-a dus înaintea lui Hristos. Stăteam în picioare în faţa Lui, iar El se uita la mine cu ochi în lacrimi. Te vei întoarce şi te vei duce la el, mi-a spus.

Acum, am venit. Am venit să-ţi spun, ca să ştii.”

Am simţit că fiecare părticică din trupul meu se topeşte sub greutatea cuvintelor lui. Picioarele îmi tremurau, respiraţia parcă mi se oprise şi ochii mei erau pierduţi în ochii lui. Şi, în acest timp, pastorul adunării şi consilierii săi mă felicitau pentru predică şi dădeau mâna cu mine. Pe tânărul din faţa mea, în haine pătate de sânge, numai eu îl vedeam.

Viaţa mea s-a schimbat de atunci. S-a schimbat atunci, acolo. Nu mi-am mai putut continua cariera de predicator. Am întrerupt Masterul în Teologie şi a trebuit să-mi caut o altă ocupaţie. Nu mai puteam predica în timp ce în faţa mea, din băncile fiecărei adunări, copilul meu în haine de sânge mă privea nemişcat.

Îl văd în orice loc. Este cu mine peste tot. Seara, când ajung acasă şi merg la culcare, stă pe un scaun într-un colţ al camerei şi mă priveşte cu ochi trişti şi muţi.

Acolo este şi acum.

* Director, Alianța Familiilor din România.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorAsumă, ajută, adoptă! „Marșul pentru viață”, în 29 de localități ale României
Articolul următorAvortul ca armă rasială în SUA
Guest Post

Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori:

William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

1 comentariu

  1. Am citit aceste randuri cu lacrimi in ochi. Si eu eram sa ingros randurile femeilor care faceau avort,care a gandit asta in momentul in care mediculmi-a spus ca nu ar fi indicat sa pastrez sarcina,din cauza medicamentatie pe care o luasem inainte de a afla de sarcina.In ianuarie anul acesta mi-am facut o operatie la o masea care nu imi dadea pace de ceva timp,ma suparase si pe perioada concediului cand a fost plecata din tara.Am revenit in acasa si am intrat in primul cabinet stomatologic gasit in calea mea.Dupa cateva zile de la sosirea mea in tara am simtit ca ceva se intampla cu corpul meu,nu imi puteam explica ce,nu puteam sa spun in cuvinte ce se intampla cu mine.Pe 16 ianuarie am facut un test de sarcina,a iesit negativ,dar intuiam ca este facut prea devreme pentru a imi arata adevarul,pe 17 iaunarie am facut operatia de masea,a urmat un timp indelungat in care eu am luat inainte si dupa operatie anticiotice si nu orice fel de antibiotice cele mai puternice de pe piata existente in asa fel incat sa nu se extinda infectia pe care o aveam la maseaua respectiva.Am asteptat dupa asta sa vina data de 25 ianuarie,nu s-a intamplat nimic,nu am avut nici o sangerare,a venit si data de 26 iarasi nimic,atunci am stiu clar ca in mine este o viata,este copilasul pe care il asteptam de ceva timp,ani la rand mi-am dorit un copilas.Nu a existat zi in care sa nu ma gandesc cat de mult mi-ar schimba viata un copil.
    Pe 27 ianuarie ( era luni nu voi uita cate zile voi avea acea zi) am mers la farmacie,am cumparat un nou test de sarcina si l-am facut,dupa 5 minunte m-am uitat la el,erau 2 linuite roz,era o confirmare a sentimentelor mele.Am plans de bucurie,eram cea mai fericita,mi-am sunat partenerul si i-am spus ca va fi tatic,pentru cateva minute timpul pentru noi s-a oprit in loc.
    Pe data de 1 februarie mi-am facut programare la medic.Atunci am aflat ca dupa ecograf am 6 saptamani de sarcina,deci bebe era cat un bob de mazare,am fost cea mai fericita din lume,dar in scurt tipm fericirea mea avea sa fie data peste cap de vorbele medicului.Peste 2 zile am mers la el din nou pentru ai arata ce fel de anestezie facusem s ce medicanente am luat pana sa aflu de sarcina.El atunci mi-a spus clar ca nu imi indica sa tin sarcina si ar fi mai bine sa ma prezint intr-o alta zi pentru a mi face nici nu stiu cum sa-i spun ca oricum ar fi suna ingrozitor de urat si de dur ( avort,intrerupere de sarcina ) si asa ma programase pe data de 8 februarie sa fac aceasta crima,ca altfel nu poate fi numita.In zilele ce au urmat dupa aceasta discutie cu medicul,am fost daramata psihic vorbind,nu stiam ce sa fac,nu stiam ce sa mai cred,eram debusolata total si eu si partenerul meu de viata.
    In fiecare seara ma rugam sa mi se dea un semn,sa imi fie lunminata mintea,sa nu fac o alegere pe care o voi regreta toata viata mea.
    Vineri pe 7 februarie,pe cand eram la masa din bucatarie si imi beam cafeaua,mi-am indreptat fata catre Cer si am pus o intrebare si semnul nu a intarziat sa apara,dupa ce am rostit intrebarea a inceput usor sa niniga dupa care s-a oprit.Atunci am inteles ce mi s-a spus,adica de a nu face acea fapta urata cu viata care crestea in mine.
    Am fost la medic in data de 8 februarie la ora stabilita si i-am spus ca nu voi face nimic,nu fac nici o fapta urata pe acre sa o regret toata viata mea si ca imi doresc sa tin sarcina,am facut toate analizele care mi-au fost date sa le fac.
    Si iata-ma azi la 27 de ani insarcinata in 29 de saptamani,fetita mea este perfect sanatoasa si dezvoltata.
    Zilele dinaintea acelei intamplari au fost de groaza,imposibile de exprimat in cuvinte,ma simteam ca un viitor criminal care decide soarta unei fiite lipsite de aparare.Dupa ceva tipm am cautat pe internet ce inseamna intradevar aceasta crima facuta,iar cand am vazut ce este folosit si utilizat pentru a savarsi aceasta crima am inghetat pe scaun,cand am vazut ca defapt cat de speriata este acea fiinta de om cand medicul introduce acele ustensile,pe care sincer si eu le numesc ustensilele groazei,am crezut ca o iau razna si nu am avut puterea de a urmari tot reportajul…..

    Va rog sa postati mesajul meu si sa promovati in continoare dreptul la viata.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here