Revoluția sexuală și terorismul cultural

8.686 views
5
DISTRIBUIȚI

În contextul presiunilor tot mai insistente pentru „educație sexuală” obligatorie în școlile românești, organizațiile creștine pregătesc o reacție și urmează să prezinte factorilor de decizie propria alternativă.

Până atunci, vă invităm să citiți un scurt eseu pe tema „revoluției sexuale”. Considerăm că informațiile conținute sunt esențiale pentru înțelegerea corectă a sensului termenilor și mai ales a ceea ce se pregătește, de fapt, copiilor noștri. A se vedea, pe aceeași temă, eseul Fără ruşine şi fără iubire și respectiv Revoluția sexuală și copiii.

Revoluția sexuală și terorismul cultural

Despre „revoluția sexuală” ca instrument al Revoluției mondiale marxist-leniniste și instrument pentru distrugerea familiei tradiționale. Traducerea eseului „Rădăcinile istorice ale Corectitudinii Politice. Sau despre terorismul cultural” de Raymond V. Raehn

sexual revolutionAmerica este astăzi dominată de un sistem de credinţe, atitudini şi valori care au ajuns să fie cunoscute sub numele de „corectitudine politică”. Corectitudinea politică încearcă să impună tuturor americanilor o uniformitate în gândire şi comportament, fiind, prin urmare, totalitară în esenţă. Rădăcinile sale pornesc dintr-o versiune de marxism ce îşi propunea răsturnarea radicală a culturii tradiţionale cu scopul de a provoca o revoluţie socială. Revoluţia socială are o istorie lungă, avându-şi originea, după cum se presupune, în Republica lui Platon. Însă Revoluţia franceză din 1789 a fost cea care l-a inspirat pe Karl Marx în dezvoltarea teoriilor sale în secolul al XIX-lea.

În secolul XX, succesul Revoluţiei Bolşevice din Rusia anului 1917 a generat un val de optimism în rândul forţelor marxiste din Europa şi America, acestea constatând că noua lume proletară a egalităţii se făurea, în sfârşit. Rusia, ca prima naţiune comunistă din lume, avea să conducă forţele revoluţionare spre victorie. Forţele revoluţionare marxiste din Europa au profitat de această oportunitate. În perioada următoare încheierii Primului Război Mondial, au avut loc mai multe evenimente: revolta comunistă spartakistă din Berlin, condusă de Rosa Luxemburg; crearea unui Soviet în Bavaria condus de Kurt Eisner şi a unei republici comuniste maghiare instaurate de Bela Kun în 1919. În acea vreme, exista temerea că întreaga Europă ar putea cădea sub dominaţia bolşevică. Îngrijorarea cu privire la o astfel de soartă potrivnică a fost amplificată de invadarea Poloniei de către Armata Roşie condusă de Troţki în 1919. Armata Roşie a fost însă învinsă de forţele poloneze în bătălia de la Vistula din 1920. Spartakiştii, Sovietul bavarez şi guvernul lui Bela Kun nu au reuşit să câştige susţinere din partea muncitorilor din Europa şi după scurt timp au fost înlăturate.

Aceste evenimente i-au pus în dificultate pe revoluţionarii marxişti din Europa. Potrivit teoriei economice marxiste, muncitorii oprimaţi urmau să fie beneficiarii unei revoluţii sociale care îi va plasa în vârful structurilor puterii. Cu toate acestea, atunci când aceste oportunităţi revoluţionare s-au ivit, muncitorii nu le-au dat curs. Revoluţionarii marxişti nu au dat vina pe teorie pentru aceste eşecuri. Ei au dat vina pe muncitori.

Un grup de intelectuali marxişti a găsit soluţia pentru iesirea din dificultate prin efectuarea unei analize care se concentra mai cu seamă asupra „suprastructurii” culturale a societăţii decât asupra substructurilor economice ca în teoria lui Marx. Marxistul italian Antonio Gramsci şi marxistul ungur Georg Lukacs au contribuit în mod decisiv la crearea noului marxism cultural.

Antonio Gramsci a lucrat pentru Internaţionala Comunistă între anii 1923 și 1924, la Moscova şi Viena. Mai târziu, a fost întemniţat de către Mussolini, timp în care şi-a scris faimoasele „Caiete din închisoare”.

Gramsci se remarcă în rândul marxiştilor prin teoria lui despre hegemonia culturală ca mijloc al dominaţiei de clasă. În viziunea sa, un nou om comunist trebuia creat înainte ca vreo revoluţie politică să fie posibilă. Aceasta a determinat o concentrare asupra eforturilor întreprinse de intelectuali în sferele educaţiei şi culturii. Gramsci a întrezărit un „lung marş” prin instituţiile sociale, incluzând guvernul, sistemul judecătoresc, armata, şcoala şi mass-media. El a mai conchis că atâta timp cât au un suflet creştin, muncitorii nu vor răspunde apelurilor revoluţionare.

Georg Lukacs a fost fiul unui bancher ungur bogat. Şi-a început viaţa politică lucrând ca agent al Internaţionalei Comuniste. Cartea sa, Istorie şi conştiinţă de clasă, i-a adus recunoaşterea ca al doilea teoretician marxist de frunte după Marx. Lukacs considera că, pentru ca o nouă cultură marxistă să ia fiinţă, cultura existentă trebuia să fie desfiinţată. Acesta afirma: „Am văzut distrugerea revoluţionară a societăţii ca reprezentând singura şi unica soluţie pentru contradicţiile culturale ale epocii” şi „O asemenea răsturnare de proporţii mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori şi crearea unora noi de către revoluţionari.”

Devenind vicecomisar pentru cultură sub regimul bolşevic al lui Bela Kun, în Ungaria anilor 1919, Lukacs a lansat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de „Terorism cultural”. Ca parte a acestui terorism cultural, el a iniţiat un program radical de educaţie sexuală în şcolile ungureşti. Copiii unguri erau instruiţi în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei şi irelevanţa religiei, care privează omul de toate plăcerile. Femeile erau, de asemenea, instigate la revoltă împotriva normelor sexuale ale vremii. Campania „Terorismului cultural” iniţiată de Lukacs a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politică” va genera mai târziu în şcolile americane.

În 1923, Lukacs şi alţi intelectuali marxişti afiliaţi Partidului Comunist german au fondat Institutul de Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt, din Germania. Institutul, care a devenit cunoscut ca Şcoala de la Frankfurt, a fost plănuit după Institutul Marx-Engels din Moscova. În 1933, când naziştii au venit la putere în Germania, membrii Şcolii au luat calea exilului. Cei mai muţi au plecat în America.

Membrii Şcolii de la Frankfurt au condus numeroase studii despre credinţele, atitudinile şi valorile care, în viziunea lor, au determinat instaurarea naţional-socialismului în Germania.

Studiile Şcolii de la Frankfurt au combinat analiza marxistă cu psihanaliza freudiană pentru a contesta bazele culturii occidentale, incluzând valori precum creştinismul, capitalismul, autoritatea, familia, patriarhalitatea, ierarhia, moralitatea, tradiţia, înfrânarea sexuală, loialitatea, patriotismul, naţionalismul, ereditatea, etnocentrismul, convenţia şi conservatorismul. Aceste abordări critice cunoscute, în general, sub denumirea de „teorie critică”, sunt reflectate în lucrări ale reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt, precum: Evadarea din libertate şi Dogma lui Christ, de Erich Fromm, Psihologia de masă a fascismului, de Wilhelm Reich şi Personalitatea autoritară, de Theodor Adorno. Personalitatea autoritară, publicată în 1950, a avut o influenţă substanţială asupra psihologilor şi sociologilor americani. Premisa de la care pornea cartea era că prezenţa în societate a creştinismului, a capitalismului şi a familiei patriarhal-autoritare au creat un caracter predispus la prejudecată rasială şi fascism.

Personalitatea autoritară a devenit un ghid de campanie naţională împotriva oricărui gen de prejudecată şi discriminare, bazat pe teoria că, dacă aceste tendinţe malefice nu vor fi eradicate, un al doilea Holocaust ar putea lua fiinţă pe continentul american. Această campanie a furnizat, la rândul ei, o bază pentru corectitudinea politică.

Teoria critică a înglobat subteorii al căror ţel era să desfiinţeze fărâmă cu fărâmă elemente definitorii ale culturii existente: teoria matriarhală, teoria androginităţii, a personalităţii, a autorităţii, a familiei, a sexualităţii, teoria rasială, teoria legală şi teoria literară. Pusă în practică, teoria critică urma să fie utilizată în scopul răsturnării ordinii sociale dominante şi al declanşării revoluţiei sociale. Pentru a atinge aceste obiectiv, teoreticienii critici ai Şcolii de la Frankfurt au înţeles că sistemul tradiţional de credinţe şi structura socială existentă vor trebui anihilate şi apoi înlocuite.

Structura socială patriarhală va fi înlocuită cu modelul matriarhal; credinţa că bărbatul şi femeia sunt diferiţi şi au în esenţă roluri distincte va fi înlocuită cu teoria androginiei; concepţia că heterosexualitatea este normală va fi schimbată cu opinia că homosexualitatea este, în egală măsură, „normală”. Ca o stratagemă menită să conteste valoarea intrinsecă a bărbaţilor albi heterosexuali, teoreticienii critici au deschis calea antagonismelor rasiale şi sexuale ale troţkiştilor. Leon Troţki credea că oamenii de culoare oprimaţi ar putea alcătui avangarda unei revoluţii comuniste în America de Nord. El i-a acuzat pe muncitorii albi de prejudecăţi faţă de muncitorii de culoare şi i-a instruit să se solidarizeze cu cei din urmă în declanşarea revoluţiei. Ideile lui Troţki au fost adoptate de mulţi studenţi iniţiatori ai mişcării contraculturale din 1960, care au încercat să îi avanseze pe revoluţionarii de culoare în poziţii de conducere în cadrul mişcării. Studenţii revoluţionari au fost, de asemenea, influenţaţi în mod hotărâtor de ideile lui Herbert Marcuse, un alt membru al Şcolii de la Frankfurt.

Marcuse a profesat „Marele Refuz”, prin care erau negate toate conceptele occidentale de bază, pledând pentru „eliberarea sexuală” şi pentru meritele revoluţiei feministe şi a oamenilor de culoare. Teza sa principală era aceea că studenţii, oamenii de culoare din ghetouri, alienaţii, asocialii şi Lumea a Treia puteau prelua rolul pe care îl avusese proletariatul în revoluţia comunistă. În cartea sa, Eseu despre eliberare, Marcuse şi-a afirmat ţelurile ce vizau o transvaluare radicală a valorilor, relaxarea tabuurilor, subversiunea culturală, teoria critică, precum şi o revoltă la nivel lingvistic culminând cu o răsturnare metodică a sensului.

Cât despre conflictul rasial, Marcuse a notat că bărbaţii albi sunt vinovaţi şi că oamenii de culoare reprezintă cea mai naturală forţă a revoluţiei. Marcuse poate fi considerat membrul cel mai marcant al Şcolii de la Frankfurt prin teoriile sale ca surse ale ideologiei „corectitudinii politice”; ele au constituit componenta critică a contraculturii anilor 1960. Obiectivul său era clar: „putem vorbi, pe drept cuvânt, de o revoluţie culturală, întrucât protestul este îndreptat împotriva întregii culturi dominante, incluzând sistemul moral al societăţii existente…” El propunea eliberarea energiei sexuale intense, primitive de sub imperiul constrângerilor sociale, mesaj predicat în cartea sa, Eros şi civilizaţie, publicată în 1955.

Marcuse a devenit unul dintre principalii guru ai rebeliunii sexuale adolescentine din anii ’60; el însuşi a inventat expresia „Faceţi dragoste, nu război!”. Cu acest rol al lui Marcuse, lanţul influenţei marxiste prin intermediul Şcolii de la Frankfurt se încheiase: de la activitatea lui Lukacs în postul de vicecomisar pentru cultură în guvernul bolşevic maghiar din 1919, la arderea steagului şi preluarea clădirilor administrative ale universităţilor de către studenţi în 1960. Multe dintre aceste universităţi sunt astăzi bastioane ale corectitudinii politice, iar mişcările studenţilor de odinioară au dus la înfiinţarea unor facultăţi existente în prezent.

Unul dintre cei mai importanţi promotori ai corectitudinii politice a fost Betty Friedan, cunoscută pentru cartea sa Mistica feminină, care prezintă o analiză pornind de la teoria feministă friedaniană până la teoria „autoactualizării” a lui Abraham Maslow. Maslow a fost un psiholog social care, în primii săi ani de activitate, a efectuat cercetări asupra dominaţiei şi sexualităţii feminine. A fost prieten cu Herbert Marcuse pe când profesa la Universitatea Brandies şi l-a întâlnit pe Erich Fromm în 1936, fiind profund impresionat de ideologia promovată de acesta în cadrul Şcolii de la Frankfurt. Maslow a publicat, în 1944, articolul „Structura caracterului autoritar”, care reflecta teoria personalităţii derivată din Teoria Critică. De asemenea, Maslow a fost influenţat de lucrările lui Wilhelm Reich, un alt predicator al teoriei personalităţii.

Semnificaţia originilor istorice ale „corectitudinii politice” nu poate fi pe deplin înţeleasă decât dacă revoluţia iniţiată de Betty Friedan vizând rolurile sexuale este percepută în însemnătatea ei reală: ca manifestare a procesului revoluţionar social demarat de Karl Marx. Faptul că Friedan s-a bazat, în elaborarea teoriilor sale, pe lucrările lui Wilhelm Reich, care reflectau ideologia Şcolii de la Frankfurt, constituie un indiciu. Alte indicii sunt corespondenţa dintre revoluţia vizând rolurile sexuale promovată de Friedan şi teza postulată de Georg Lukacs a anihilării vechilor valori şi a creării unora noi sau cea a „transvaluării valorilor” susţinută de Herbert Marcuse.

Însă ideea transformării ordinii patriarhale în una matriarhală – obiectiv pe care şi-l propunea teoria inversării rolurilor sexuale – poate fi raportată direct la cartea lui Friedrich Engels, Originea familiei, proprietatea privată şi statul. Publicată pentru prima dată în 1884, cartea a popularizat concepţia că discriminarea adânc înrădăcinată faţă de sexul feminin asuprit este un aspect al patriarhalităţii. Credinţa că modelul matriarhal constituie soluţia pentru ieşirea din ordinea patriarhală provine din comentariile pe care le-a scris Marx în cartea sa Ideologia germană, publicată în 1845. În această lucrare, Marx a avansat ideea că femeile şi copiii constituiau proprietatea principală a bărbatului în sistemul patriarhal. Teoria matriarhală a reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt, precum şi teoria înrudită a androginităţii descind din aceste surse.

Când se adresează publicului general, susţinătorii „corectitudinii politice” – sau marxiştii culturali, cum se numesc, de fapt – îşi prezintă concepţiile în mod atractiv. Este vorba doar despre grija de a fi „receptiv” faţă de celălalt – spun ei. Ei utilizează cuvinte precum „toleranţă” şi „diversitate”, întrebându-se „De ce nu putem trăi cu toţii în armonie?”. Realitatea este alta. „Corectitudinea politică” nu se referă defel la „a te comporta amabil”, în afară de cazul în care gulagurile ni s-ar părea locuri plăcute. „Corectitudinea politică” reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertăţii de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiţionale şi, în ultimă instanţă, un stat totalitar. În fond, marxismul cultural instaurat de Şcoala de la Frankfurt este mai terifiant decât marxismul vechi, economic, care a ruinat Rusia. Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. Acest scurt eseu a încercat să releve o corelaţie esenţială între marxismul clasic şi ingredientele „revoluţiei culturale” care s-a declanşat în America în 1960. (…)

Cu certitudine, acţiunea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii ’60, ea continuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional.

 

Schiţe biografice:

Georg Lukacs

  • Şi-a început viaţa politică lucrând ca agent al Internaţionalei Comuniste.
  • Cartea sa, Istorie şi conştiinţă de clasă, i-a adus recunoaşterea ca al doilea teoretician marxist de frunte după Marx.
  • În 1919 a devenit vicecomisar pentru cultură sub regimul bolşevic maghiar al lui Bela Kun. A iniţiat ceea ce va deveni cunoscut sub numele de „Terorism cultural”.
  • „Terorismul cultural” a fost precursorul a ceea ce avea să se întâmple mai târziu în şcolile americane.
  • A lansat un program exploziv de educatie sexuală. Au fost organizate cursuri speciale şi au fost publicate şi distribuite materiale pentru a instrui copiii despre „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei şi irelevanţa religiei, care privează omul de toate plăcerile. Copiii erau stimulaţi să respingă şi să ridiculizeze autoritatea părintească, precum şi autoritatea Bisericii şi să nu mai ţină seama de preceptele morale. Ei au fost transformaţi, cu uşurinţă şi în mod spontan, în delincvenţi pe care doar poliţia mai putea să-i strunească. Această chemare la revoltă adresată copiilor a fost însoţită de instigarea la revoltă a femeilor ungare.
  • Respingând ideea că bolşevismul a condus la distrugerea civilizaţiei şi culturii, Lukacs a afirmat: „O asemenea răsturnare de proporţii mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori şi crearea unora noi de către revoluţionari.”
  • Modul său de gândire este reflectat în afirmaţiile sale:
    • „Toate forţele sociale pe care le-am dispreţuit din tinereţe şi pe care mi-am propus să le anihilez în spirit s-au reunit acum pentru a declanşa Primul Război Mondial.”
    • „Am văzut distrugerea revoluţionară a societăţii ca reprezentând singura soluţie pentru contradicţiile culturale ale epocii.”
    • „Întrebarea este: Cine ne va elibera de sub jugul civilizaţiei occidentale?”
    • „Orice mişcare politică menită să aducă bolşevismul în Occident va trebui să fie «demonică».”
    • „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi «dezlănţuirii» forţelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluţiei.”
  • Mentalitatea lui Lukacs era tipică pentru cei care reprezintau forţele marxismului revoluţionar.
  • La o întrunire secretă din Germania, din anul 1923, Lukacs a propus ideea inducerii „Pesimismului Cultural” oamenilor din Vest cu scopul de a le amplifica starea de deznădejde şi alienare ca o precondiţie necesară pentru înfăptuirea revoluţiei.
  • Această întrunire a condus la înfiinţarea Institutului de Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt din Germania, în 1923, o organizaţie compusă din psihologi, sociologi şi alţi intelectuali marxişti şi de orientare comunistă, care a ajuns sa fie cunoscută ca Şcoala de la Frankfurt – instituţie dedicată implementării programului iniţiat de Georg Lukacs.

Antonio Gramsci

  • A fost un marxist italian ce a urmat aceeaşi linie de gândire ca a lui Georg Lukacs; a ajuns, în urma analizelor sale, la aceleaşi concluzii pe care le-au formulat Lukacs şi ceilalţi membri ai Şcolii de la Frankfurt cu privire la rolul crucial al intelectualilor în declanşarea revoluţiei.
  • A călătorit în Uniunea Sovietică, după izbucnirea Revoluţiei Bolşevice din 1917 şi unele constatări pe care le-a făcut l-au determinat să conchidă că o revoltă în manieră bolşevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii occidentali din pricina religiei lor creştine.
  • Antonio Gramsci a devenit conducătorul Partidului Comunist Italian, fiind mai târziu închis, în 1930, sub dictatura lui Mussolini, perioadă în care a scris „Caietele din închisoare” şi alte texte.
  • Aceste lucrări au fost traduse în engleză şi au devenit accesibile americanilor.
  • Îndemnul său adresat intelectualilor a fost ca aceştia să înceapă un lung marş prin instituţiile educaţionale şi culturale ale naţiunii pentru a crea un nou om sovietic înainte ca o revoluţie politică reuşită să se producă.
  • Această perspectivă reflecta constatările la care ajunsese în Uniunea Sovietică, şi anume că oamenii din fruntea Uniunii Sovietice nu vor putea crea un astfel de om nou sovietic după înfăptuirea Revoluţiei Bolşevice.
  • Acest proiect de transformare a omului la nivel de mentalitate şi caracter a făcut din Gramsci un erou al marxismului revoluţionar implementat în sfera educaţională americană şi a pregătit terenul pentru crearea Noului Copil American.
  • Esenţa strategiei revoluţionare a lui Gramsci este reflectată în lucrarea lui Charles A. Reich, The Greening of America: „Va avea loc o revoluţie. Nu va fi similară revoluţiilor din trecut. Va începe cu individul şi cultura, iar schimbarea structurii politice va fi ultimul ei act. Nu va necesita recurgerea la violenţă pentru a avea sorţi de izbândă şi nu va putea fi contracarată cu succes prin violenţă. Aceasta este revoluţia Noii Generaţii.”

Wilhelm Reich

  • În cartea sa din 1933 intitulată Psihologia de masă a fascismului, a evidenţiat faptul că Şcoala de la Frankfurt s-a distanţat de sociologia marxistă care plasa burghezia împotriva proletariatului. În schimb, bătălia se va da între „reacţionari” şi elementele revoluţionare.
  • A scris cartea Revoluţia sexuală care avea să prefigureze ce urma să se întămple în 1960.
  • Teoria sa sociologică a „sex-economiei” constituia o încercare de a combina psihologia freudiană cu teoria economică a lui Marx.
  • Teoria lui Reich este ilustrată în aceste cuvinte ale sale: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esenţă, din sedimentarea inhibiţiilor sexuale şi a fricii în substanţa vie a impuslurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialism naţional… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau fiinţă ideologia şi structurile reacţionare.”
  • Teoria lui Wilhelm Reich, ca şi programul de educaţie sexuală iniţiat de Georg Lukacs în Ungaria pot fi considerate sursele din care provin insistenţa asupra introducerii educaţiei sexuale în învăţământ, începând de la grădiniţă, precum şi atitudinea de respingere manifestată în cadrul sistemului educaţional faţă de familie, faţă de autoritatea externă şi faţă de structura tradiţională a caracterului.
  • Teoria lui Reich conţine şi alte concepţii care au pătruns în câmpul educaţional american:
  • Misticismul religios organizat al creştinismului constituie un aspect al familiei autoritare care a dus la apariţia fascismului;
  • Esenţa patriarhală trebuie înlăturată din structura interioară a omului, precum şi din mediul exterior.
  • Revoluţia sexuală va determina colapsul deplin al ideologiei autoritare;
  • Omul este, în esenţă, un animal stăpânit de impulsuri sexuale;
  • Cartea Psihologia de masă a fascismului se afla la a noua ediţie în 1991 şi poate fi achiziţionată de la cele mai multe librării unversitare.

Erich Fromm

  • Asemeni lui Wilhelm Reich, Erich Fromma fost un psiholog social al Şcolii de la Frankfurt, care s-a mutat în America în anii 1930.
  • Cartea sa Evadarea din libertate, publicată în 1941, este înrudită ideologic cu lucrarea Psihologia de masă a fascismului a lui Wilhelm Reich.
  • După cum susţinea Fromm, capitalismul timpuriu a dat naştere unei ordini sociale care a condus la apariţia teoriei calviniste a predestinării, aceasta reflectând principiul inegalităţii inerente dintre oameni, principiu revigorat de ideologia nazistă.
  • În viziunea sa, caracterul autoritar cunoaşte numai experienţa dominaţiei sau a supunerii şi „diferenţele, fie ele sexuale sau rasiale, sunt pentru acesta definite, în mod categoric, în termeni de superioritate sau de inferioritate”.
  • Fromm pretindea că „Libertatea pozitivă” implică principiul că nu există o putere superioară eului individual unic; că omul este centrul şi scopul vieţii; că dezvoltarea şi realizarea individualităţii umane este un scop care nu poate fi subordonat unor cauze presupuse ca având o importanţă mai mare.
  • Fromm a clarificat mai bine semnificaţia „Libertăţii pozitive” în lucrarea Dogma lui Christ, unde se prezintă pe sine ca un caracter revoluţionar care s-a emancipat din chingile familiei şi ale patriei, de sub autoritatea mamei şi a tatălui, care şi-a declinat loialitatea faţă de stat, rasă, partid sau religie.
  • Fromm îşi precizează foarte limpede scopul revoluţionar în Dogma lui Christ: „Am putea defini revoluţia în accepţie psihologică, spunând că revoluţia este o mişcare politică organizată de oameni care au caractere revoluţionare şi atragând oameni cu astfel de caractere.”

Herbert Marcuse

  • La fel ca Wilhelm Reich şi Erich Fromm, Marcuse a fost un intelectual al Şcolii de la Frankfurt care a luat calea Americii în anii 1930.
  • A fost adesea prezentat ca un filozof marxist, deşi a fost un revoluţionar social pursânge, care îşi imagina dezintegrarea societăţii americane întocmai aşa cum Karl Marx şi Georg Lukacs şi-au imaginat dezagregarea societăţii germane: „Putem vorbi, pe drept cuvânt, de o revoluţie culturală, întrucât protestul este îndreptat împotriva întregii culturi dominante, incluzând sistemul moral al societăţii existente… Un singur lucru putem afirma cu deplină certitudine: ideea tradiţională de revoluţie şi strategia tradiţională prin care poate fi declanşată o revoluţie nu mai sunt valide. Aceste idei sunt demodate… Ceea ce trebuie să înfăputim este un tip de dezintegrare difuză şi dispersivă a sistemului.”
  • Marcuse a publicat Eros şi civilizaţie, în 1955, carte care a devenit documentul fondator al contraculturii din 1960 şi care a introdus ideologia Şcolii de la Frankfurt în colegiile şi universităţile americane.
  • El afirma că singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societăţii industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva „raţionalităţii tehnologice”.
  • Această eliberare erotică avea să se realizeze sub forma „Marelui refuz”, ca negare absolută a „monstrului” capitalist şi a tuturor formelor lui, incluzând raţiunea tehnologică şi limbajul ritual-autoritar.
  • El a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând şi sloganul „Faceţi dragoste, nu război!”.
  • Teoria sa includea credinţa că Mişcarea de Eliberare a Femeilor constituie componenta cea mai de seamă a opoziţiei şi posibil cea mai radicală.
  • Eforturile sale revoluţionare vor conduce la declanşarea unui război nesfârşit purtat de revoluţionarii marxişti împotriva bărbaţilor albi europeni în şcoli si universităţi.

Theodor Adorno

  • A fost un alt marxist revoluţionar şi membru al Şcolii de la Frankfurt, care s-a stabilit în America în anii 1930.
  • Printre alte cărţi, Adorno a scris Personalitatea autoritară, publicată în 1950.
  • Cărţile sale au pornit de la aceleaşi teorii expuse în lucrările autorilor Wilhelm Reich, Erich Fromm şi Herbert Marcuse, bazate pe studiile analitice efectuate asupra societăţii germane începând din 1923.
  • Ideea centrală a lucrărilor lui este aceeaşi: există un astfel de element precum caracterul autoritar care este opusul modelului revoluţionar dezirabil. Caracterul autoritar este produsul capitalismului, al creştinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale şi al represiunii sexuale. În Germania, combinaţia acestor factori a generat apariţia prejudecăţilor, a antisemitismului şi a fascismului, potrivit teoriei Şcolii de la Frankfurt.
  • Cum majoritatea americanilor erau produse ale capitalismului, ale creştinismului, conservatorismului, „familiei patriarhale şi ale represiunii sexuale”, Theodor Adorno şi alţi membri ai Şcolii de la Frankfurt s-au bucurat de minunata oportunitate de a pune în aplicare programul proiectat de Georg Lukacs şi de Antonio Gramsci pentru înfăptuirea revoluţiei sociale în America în loc de Germania.
  • Ei vor postula existenţa personalităţii autoritare în rândul americanilor cu predispoziţii spre prejudecată, exploatând această componentă pentru a impune americanilor „reeducarea planificată ştiinţific”, sub pretextul că această acţiune este întreprinsă în scopul eradicării prejudecăţilor.
  • Această reeducare planificată ştiinţific va deveni o manevră de înlocuire a sistemului fundamental de valori american cu valorile opuse, revoluţionare, în mediul educaţional, astfel încât copiii americani să fie formaţi după modelul caracterelor revoluţionare din teoria Şcolii de la Frankfurt, creându-se, în acest mod, Noul Copil American.
  • Nu poate fi contestat faptul că Personalitatea autoritară a fost utilizată de Benjamin Bloom ca sursă principală de inspiraţie în elaborarea taxonomiei domeniului afectiv, în lucrarea sa, Taxonomia obiectivelor educaţionale, din 1964, care a avut, ulterior, un rol determinant în cadrul sistemului educaţional.

 

traducere de Irina Bazon pentru rostonline.org

5 comentarii

  1. Ar trebui și creștinismul să facă o replică a educației sexuale, în care să prezinte tinerilor pericolele. Pentru că în timp ce creștinii evită să discute subiectul cu tinerii, mass media promovează din plin sexualitatea și atunci normal că ei aleg calea greșită, pentru că nu le zice nimeni că e greșită.

  2. Ce interesant e acest eseu. Acum inteleg mai mult ideea cu marxismul cultural care s-a raspandit in toate tarile vestice si acum continua si spre est.

    @Camelia ai dreptate. Are de-a face cu faptul ca educatia sexuala este inca foarte tabu in crestinatate. Nu cred ca parintii (nici in ziua de azi) vorbesc cu copiii lor deschis despre sex. Nu ce si cum tre sa faca ci a recunoaste ca este normal ca si copiii/adolescentii sa fie curiosi despre sex. Sunt bombardati din toate partile de texte si imagini insinuative sexual. Parintii trebuie sa dea semnale clare copiilor lor cum ca sunt dispusi si deschisi la discutii de genul asta. Altfel vor fi educati de altii si n-are nici un rost sa te plangi daca copiii aleg „calea gresita”.
    Fetita mea de 5 ani vine acasa cu anumite intrebari si eu nu i le ignor. Reactia ei este „aha, ok”. Nu castig nimic prin a incerca sa schimb subiectul sau ignora intrebarile. E doar contraproductiv pentru mine cand ea creste mai mare, caci ea se va gandi ca nu-i nici o idee s-o intreb pe mama ca ea oricum nu-mi da raspunsuri clare. Si in totul cer indrumarea lui D-zeu. Ma rog in continuu sa-mi dea intelepciune (si mie si sotului) ca sa dau raspunsuri pe intelesul ei dar in conformitate cu voia lui D-zeu.

  3. […] Nimic surprinzător: numirea unui activist anticreștin notoriu, Cristian Pârvulescu, președinte al Pro-Democrația (ca orice organizație democratică, P-D are același președinte de 15 ani!) în funcția de coordonator nu putea duce la alte rezultate. Pârvulescu a dat, de altfel, semnale repetate în presă încă înainte de începerea dezbaterilor: a șters de praf vechea marotă a neo-marxiștilor, „laicizarea spațiului public” (citește: marginalizarea actului de credință prin eliminarea manifestărilor și în special a educației religioase publice) și a vorbit despre „drepturi de a patra generație” (în traducere, „drepturile sexuale” – termen inventat de câteva decenii în cadrul „noulimbii” ce servește la formalizarea inoculării publice a deviațiilor sociale și culturale neo-marxiste – detalii aici). […]

LASĂ UN RĂSPUNS