Corectitudinea politică este noul marxism (II)

4118
3
DISTRIBUIȚI

Urmare a articolului Nu, copiii nu sunt bine-mersi”

freespeechPăcăleala „născut-aşa”

Arătam în articolul precedent că filme precum Copiii sunt bine-mersi (difuzat cvasi-ilegal şi abuziv tocmai la Muzeul Ţăranului Român) sunt subversive, acţionând ca nişte „retro-viruşi” conceptuali creaţi şi „injectaţi” mediatic special pentru a „păcăli” sistemul imunitar al organismului social.

„Anticorpii” acestui sistem trebuie să fie Biserica, valorile creştine şi normele religios-morale, apoi normele juridice şi legislaţia, în sfârşit instituţiile statului şi societatea civilă – formatorii de opinie şi opinia publică. Or, asemenea artefacte cinematografice sunt pure „implanturi” ideologice, „psiho-bombe” menite să-i anihileze; să arunce în aer familia tradiţională şi rânduiala firească. Inducând ideea că o „familie” lesbiană nu ar fi o aberaţie contra naturii ci doar o alternativă perfect legitimă, filmul urmăreşte să valideze un fals model la nivel colectiv şi să-l introducă în mainstream – curentul principal al comportamentelor normale, general admise – făcându-l acceptat şi acceptabil.

Iată paşii acestei strategii de „mainstreaming” [1], planificaţi cu decenii în urmă:

a) Mai întâi perversiunea e transformată în „boală”, descrisă ca o afecţiune de care homosexualii n-ar fi vinovaţi sau responsabili, şi nu o alegere indusă de patimă, cum e de fapt. Comportamentul imoral condamnabil devine patologie, nemaifiind pedepsit ca infracţiune. „Boala” e dezincriminată şi scoasă de sub incidenţa legii penale (în România Articolul 200 a fost scos din Codul Penal în 2000).

b) Pasul următor e ca „boala” să nu mai fie boală ci prezentată ca o „condiţie” din naştere, eventual cu substrat genetic. Ceea ce era înainte o devianţă maladivă devine un atribut congenital, o condiţionare biologică naturală, la fel ca rasa ori culoarea ochilor. Tactica e veche, fiind azi cunoscută drept „păcăleala naşterii gay” (born-gay hoax [2]). Introdusă acum 100 ani în Germania de activistul politic pedofil Karl Heinrich Ulrichs („strămoşul” mişcării mondiale a drepturilor homosexualilor) odată cu lozinca „Uranieni din toată lumea, uniţi-vă!”, ea a fost rafinată în 1985 în SUA de Marshall Kirk şi Hunter Madsen (Erastes Pill) în articolul The Gay Agenda (însuşi titlul dovedeşte că există o agendă). A fi „născuţi aşa” (born this way) le dădea dreptul de a fi asimilaţi unei minorităţi. (Nu întâmplător piesa Born This Way – Lady Gaga e asociată mişcării LGBT, pretinzându-se „Manifestul Mamei-monstru a unei noi rase a libertăţii nelimitate”). Apartenenţa la o minoritate e acum asimilată unei identităţi înnăscute. A-i ataca devine echivalent cu a contesta dreptul unei minorităţi la propria identitate de grup, deci drepturi fundamentale ale omului. Ponderea reală sub 2% a acestei „minorităţi” e umflată la 10% prin studii manipulate pentru a invoca incidenţa socială semnificativă.

c) „Identitatea” gay e prezentată drept o simplă extravaganţă inofensivă. Anormalul e preschimbat în curiozitate ce nu prezintă pericol social, putând fi uşor tolerat. Este etapa în care ne aflăm în România în prezent (cazul filmului Copiii sunt bine-mersi). Scopul, potrivit celor doi autori de mai sus, e „desensibilizarea (desensitization) publicului: a-l face să privească homosexualitatea cu indiferenţă, fără nici o emoţie… Marea masă trebuie să ajungă să aşeze preferinţele sexuale pe acelaşi plan cu cele pentru arome de îngheţată sau sporturi: îţi place ciocolata, mie vanilia; preferi voleiul, eu fotbalul. Nici o problemă… Cel puţin la început”, scriu autorii, „urmărim să desensibilizăm publicul, nimic mai mult. Nu putem şi nici nu trebuie să ne aşteptăm la o ’apreciere’ sau ’înţelegere’ deplină a homosexualităţii din partea omului obişnuit. Uitaţi ideea de a convinge masele că homosexualitatea e bună. Dacă le faceţi să gândească că e doar un lucru obişnuit, să ridice din umeri, lupta pentru drepturi juridice şi sociale e câştigată”.[3]

d) Pentru unele categorii de snobi, se poate merge până la ridicarea simplei extravaganţe la rang de modă cool, comportament „şic”, sofisticat, marcă a unei elite „branşate” la curentele emancipării deja prevalente în Occident. Curiozitatea benignă e metamorfozată în trăsătură dezirabilă, toleranţa – în emulaţie a celor „speciali”.

e) În cele din urmă, rezultatul e acceptarea la nivel de masă şi legiferarea viciului ca un comportament perfect normal, ca normă socială şi „morală”. Păcatul devine lege, virtutea – infracţiune. Nebunia e normalizată. Ordinea firii se răstoarnă, cum spune Sf. Ioan Hrisostom, „cu susul în jos” într-o lume care L-a părăsit pe Dumnezeu.

Hollywood-ul şi campania de „rebranding”

after the ballÎn Repararea capitală a Americii heterosexuale – considerată azi o „biblie” a mişcării de emancipare homosexuală – Kirk şi Pill numesc Hollywood-ul „cea mai bună armă secretă în bătălia desensibilizării opiniei majoritare (mainstream)”. Această „desensibilizare” se poate realiza doar printr-o „campanie mediatică masivă pentru schimbarea imaginii homosexualilor”, iar filmele şi televiziunea sunt „calul troian” prin care pot fi „anesteziate sensibilităţile acute” ale publicului.

Primul principiu al campaniei e „să se vorbească despre homosexualitate cât mai tare şi mai desposibil…în mod neutru sau pozitiv”: „Aproape orice comportament începe să pară normal dacă eşti expus la el suficient timp în suficient de multe locuri”. „Acceptabilitatea noului comportament depinde în ultimă instanţă de numărul de cunoscuţi care-l practică sau acceptă. Iniţial unii pot fi ofensaţi de noutate, însă… cât timp Ion Şase-la-Pachet [în original Joe Six-Pack, nume peiorativ sugerând mediocritatea şi conformismul majorităţii normale] nu se simte presat să facă la fel, cât timp comportamentul în cauză nu-iameninţă siguranţa fizică şi financiară, se va obişnui cu el şi viaţa va merge mai departe.”

De aceea cei doi autori lăudau încă din 1987 (anul apariţiei articolului) faptul că personajele homosexuale deveniseră vizibile în filme şi emisiuni TV. De atunci aceste personaje au devenit tot mai frecvente – vezi cazul The Kids Are Allright. Personajele homosexuale agreabile, simpatice, sunt tot mai numeroase în filme şi la televizor; asta nu e o întâmplare ci o tactică bine ţintită a războiului publicitar.

Arta cinematografică se pretează perfect cerinţelor de rafinament şi subtilitate ale acestei complexe campanii de „rebranduire”. Sub ambalajul atrăgător, aparent nevinovat, al unui simplu produs cultural de divertisment, se pot „vinde” sofisticate mecanisme de „restructurare cognitivă”, părţi ale unui vast angrenaj strategic. Inoculând în conştiinţa şi subconştientul tinerilor otrava unei ideologii anticreştine, asemenea filme provoacă mutaţii profunde ce se propagă apoi în întregul ţesut social. Arhitecţii acestui proces de o extremă complexitate au înţeles că ispita e mai eficientă ca violenţa, seducţia funcţionează mai bine ca teroarea, persuasiunea e mai eficace decât coerciţia.

Potrivit aceluiaşi manifest Kirk–Pill din 1987, al doilea principiu al campaniei e prezentarea homosexualilor ca victime. Publicul trebuie convins că homosexualii sunt victime ale sorţii: ei nu şi-au ales „orientarea sexuală”, aşa s-au născut, „aşa cum voi v-aţi născut heterosexuali, albi, negri, inteligenţi sau sportivi. Nu i-a racolat sau sedus nimeni; n-au ales ei asta, deci nu pot fi judecaţi moral. Ce fac ei nu e conştient ori deliberat – e însă natural pentru ei. Destinul lor putea fi şi al vostru.” Adesea asta se traduce prin drame, destine tragice de neînţeleşi, persecutaţi. Ei sunt victime ele societăţii care îi marginalizează, ostracizează, discriminează. Victimizarea reduce sentimentul de ameninţare al publicului hetero şi-i trezeşte reflexul de asumare a rolului protector.

Simon
Simon Bishop

Un bun exemplu e personajul gay Simon Bishop din As Good As It Gets, construit ca un artist sensibil, victimă a durităţii şi prejudecăţilor unei lumi ce nu-i înţelege aspiraţia către frumos. Bătut măr şi spitalizat, rămas fără bani şi locuinţă la mila amicilor şi vecinilor, neajutorat, cu reacţii foarte umane, n-are cum să nu ne trezească empatia şi compasiunea.

În schimb, în acelaşi film din 1997, personajul „normal” interpretat de Jack Nicholson, scriitorul Melvin Udall, este un excelent exemplu al altui principiu din acelaşi manifest al emancipării gay: demonizarea („vilification”) oponenţilor hetero. Adversarii mişcării gay trebuie prezentaţi ca nişte monştri oribili, antipatici, scârboşi, faţă de care publicul să simtă o aversiune instinctivă. Ca să nu fie nici un echivoc, filmul începe cu o scenă revoltătoare în care dl. Udall aruncă în ghena de gunoi căţelul (viu şi foarte simpatic) al vecinului său gay (Simon). E un mizantrop sinistru care jigneşte pe absolut toată lumea, mitocan şi ipohondru, cu cele mai aberante ticuri şi idiosincrazii.

Ca şi în Copiii sunt bine-mersi, principalul personaj hetero este negativ. Scopul – după Kirk şi Pill – e dublu: a culpabiliza majoritatea şi a o face să se disocieze de tipologia oponenţilor prezentată grotesc. În plus, dl. Udall e şi antisemit pentru a agrava atitudinea discriminatorie prin componenta rasistă.

Alt principiu clar enunţat în planul strategic Kirk–Pill, ce continuă a fi aplicat şi azi cu succes, e acela că gay-ii trebuie să „dea bine” în filme ca întrupări ale celor mai frumoase calităţi. Într-adevăr, Simon e o comoară de omenie, delicateţe, căldură şi înţelegere umană, fineţe, farmec, inteligenţă, talent, decenţă, altruism. Să-l pui la rană, nu alta. Mama lesbiană Nic din The Kids Are Allright (Annette Bening) e şi ea un exemplu de dedicaţie în meseria de medic, stabilitate, fidelitate, „monogamie” şi angajament faţă de valorile… „familiei” pe care şi-o apără cu hotărâre. Mesajul e că gay-ii nu sunt anti-familie, şi deci nici familia nu trebuie să fie anti-gay.

namblaCorolarul acestui principiu e că „masele nu trebuie şocate şi dezgustate prin expunerea prematură pe scară largă la comportamentul homosexual propriu-zis”. Trebuie de asemenea evitată în mod programatic – scriu Kirk şi Pill – afişarea mândriei nonconformiste a unei devianţe agresive, ce va fi percepută ca o provocare, o ameninţare ce justifică opoziţia… Nu vom prezenta în campanii musculoşi obraznici, scene indecente, nici organizaţii precum NAMBLA” [North-American Man-Boy Love AssociationAsociaţia Nordamericană a iubirii dintre bărbaţi şi băieţi, promovând explicit pedofilia]. „Cine e suspectat că molestează copii nu poate poza în victimă”, personaj pozitiv ori „stâlp al societăţii”. Evident!

Alt principiu din manifestul Kirk–Pill e cel al deghizării propagandei gay sub masca unor „cauze nobile” generale. Atât activiştii gay cât şi susţinătorii din rândul populaţiei hetero trebuie să poată milita în numele unor cauze drepte, susţinând principii „democratice” greu de combătut: statul de drept, antidiscriminarea, drepturile omului, justiţia socială, dreptul la libertatea de opinie–exprimare–asociere etc. Campaniile şi pledoariile directe trebuie ascunse în spatele unora justificabile prin invocarea unor norme politice nediscriminatorii, unor standarde general acceptabile, măcar aparent „morale” şi raţionale, care să contracareze argumentele „dogmatice” ale „homofobilor”.

În cadrul acestei strategii de „reparare capitală” – a se citi „pervertire completă” – a societăţii, filmele rămân o componentă esenţială, repetată insistent de Kirk–Pill: You Really Oughtta Be in Pictures! Doar aşa – zic ei – pot fi manipulate „gândirea şi credinţele oamenilor şi transformate valorile sociale ale Americii hetero” (straight). Mecanismele de inducere a modificărilor comportamentale dorite sunt dezvoltate de cei doi autori în 1990 în volumul After the Ball, unde scopul e definit astfel: „Prin conversie înţelegem ceva mult mai ameninţător la adresa modului de viaţă american, fără de care nu poate avea loc o schimbare socială majoră. Înţelegem conversia emoţiilor, minţii şi voinţei omului de rând printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei propagande administrate poporului prin mass-media.” Conversia e mult facilitată de imagine, mai puternică decât noţiunile abstracte, evocând un răspuns emoţional mai intens (mai ales în film). Scopul campaniilor e ca „stereotipurile bigote homofobe” – cum sunt numite convingerile majorităţii – să fie „bruiate” (jammed) sau anulate de imaginile diseminate, atent ajustate încât să semene cât mai mult cu genul de persoane despre care omul de rând n-ar crede în ruptul capului că ar putea fi vreodată gay.

Micro-experimentul M.Ţ.R.

Dacă aceasta e logica potrivit căreia a fost fabricat filmul Copiii…, motivul pentru care a fost dat la Muzeul Ţăranului Român a fost altul. În acest caz proiecţia n-a avut ca scop manipularea în masă întrucât publicul era infim. Ţelul a fost provocarea şi testarea deliberată a reacţiei societăţii româneşti prin expunerea la o mostră – executată profesionist – a acestei ideologii. Evenimentul The Kids Are Allright difuzat la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator premeditat, gândit strategic pentru a testa şi evalua la scară mică reacţia publicului român.

Testul a reuşit: reacţia a fost anemică în raport cu gravitatea provocării! În consecinţă au trecut liniştiţi la generalizarea experimentului la scară naţională. Ea e deja în curs conform următorilor paşi strategici:

1. introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay [„îndulcit” între timp, dar încă periculos, n. red.]; legiferarea în Codul Civil a „familiei homosexuale” (vezi actualul proiect de lege vizând „Parteneriatul Civil” aflat la Biroul permanent al Senatului [între timp ca și respins de Parlament, din fericire, n. red.])

2. legalizarea filiaţiei în aceste „familii” prin adopţie sau naştere asistată (cazul filmului discutat)

3. legalizarea educaţiei pro-homosexuale în şcoli

4. legalizarea pedofiliei, familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”, deci adulterului şi poligamiei) şi incestului.

Într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege.

Faptul – semnalat deja de ProVita şi Alianţa Familiilor din România [4] – că pedofilia (numită azi eufemistic „intimitate intergeneraţională”) e următorul punct pe agenda mişcării LGBT e confirmat de multe surse. Grupul Naţional Pedofil din Olanda, cu filiale în marile oraşele, lucrează de 4 decenii la dezincriminarea şi promovarea relaţiilor intime ale adulţilor cu copii şi face campanii publice pentru eliminarea completă a tuturor legilor ce prevăd o vârstă minimă de consimţământ. [5] Randy Engel arată că „pedofilia e pe ruta rapidă spre dezincriminare în mod similar celui în care a fost dezincriminată homosexualitatea.” [6] El aduce ca dovadă reevaluarea fenomenului de o serie de organisme socio-profesionale şi ştiinţifice americane în sens favorabil adultului (sub presiunea lobby-ului gay). [7] Alţi autori confirmă aceeaşi tendinţă. [8] Asociaţia Americană de Psihiatrie dezbate „ridicarea tabu-ului asupra pedofiliei, scoaterea ei completă din Manualul… Tulburărilor Mentale… ceea ce ar putea avea ca efect dezincriminarea ei… Odată ’normalizată’ de psihiatri, cum ar mai putea rămâne ilegală?” [9] Iar Gert Hekma, profesorul olandez pedofil cunoscut deja cititorilor din scandalul invitării lui la Facultatea de Sociologie, vorbeşte pe faţă despre „identitatea pedofilă” şi „beneficiile pentru copii” ale relaţiilor intime cu adulţi la vârste cât mai mici.

Vedem aşadar cât de coerentă şi perfect articulată e strategia de pervertire şi distrugere a societăţii tradiţionale. Nu putem reda numeroasele tactici descrise pe larg în lucrările clasice ale mişcării „gay”, dar credeţi-ne că, parcurgându-le, ne-am convins cât sunt de subtile, ingenioase şi intercorelate şi ce eroare facem dacă le ignorăm.

Şi totuşi cei mai mulţi nici nu bănuiesc existenţa unei asemenea strategii comprehensive, ori o numesc „teorie a conspiraţiei”.

„Adevărul este noul discurs al urii”
„Adevărul este noul discurs al urii”

Nu am inventat nimic din şocantele principii şi metode de mai sus. Ele sunt preluate din „materialul clientului” – cărţile de referinţă ale mişcării. Nu e un ’discurs al urii’ ci o redare textuală a obiectivelor ei strategice, aşa cum apar în propriile ei documente programatice. Pentru a se convinge, cititorul e trimis la textele originale citate, ce pot fi găsite cu uşurinţă. Rugăm frumos şi CNCD-ul să verifice aceste lucrări ale mişcării în cauză, pentru a înţelege mai bine cu ce fenomene se confruntă societatea românească. Pe care încercăm să o apărăm nu din bigotism, ci din dorinţa sinceră de a proteja o ordine morală şi o aşezare socială şi sufletească firească şi frumoasă. Nu incităm la ură sau violenţă, ci chemăm la păstrarea bunului simţ.

Dacă aveţi copii, fraţi români din CNCD şi Parlament, gândiţi-vă în ce lume vreţi să trăiască şi să-şi crească la rândul lor copiii. Vreţi să le fie teamă să vă ducă nepoţii la grădiniţă ca să nu fie violaţi „legal”? Sau poate vor considera şi ei că e „spre binele lor” cum spune dl. Hekma!

______________________________

[1] Buletin AFR, 7 feb.2013.

[2] Ryan Sorba, The ’Born-Gay’ Hoax, www.freewebs.com/theborngayhoax.

[3] John Vennari, Tacticile mişcării homosexuale. Repararea capitală a Americii heterosexuale: O strategie detaliată pentru acceptarea publică a homosexualilor (traducere excelentă a lui Bogdan Mateciuc): analiza articolului The Overhauling of Straight America publicat tot de Marshall Kirk şi ErastesPill în 1987.

[4] Spre normalizarea pedofiliei in Romania? buletin AFR, 7 feb.2013.

[5] www.paedosexualitaet.de, citat în Randy Engel, The Rite of Sodomy, vol. 2, New Engel Publishing, Pennsylvania, 2011, p.548.

[6] Op. cit., capitolul Pederasty – The New Sexual Frontier, p.455.

[7] American Psychiatry Association (APA), Psychological Bulletin, 1994 (art. Bruce Rind et. al.), ibid.

[8] Alan Medinger, citat în Scott Lively şi Kevin Abrams, The Pink Swastika. Homosexuality in the Nazi Party, 1995, p.320.

[9] www.theroadtoemmaus.org/RdLb/22SxSo/PnSx/Knsy/ReismnAPAPedo.htm.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

3 comentarii

  1. Si inca ceva, s-a intamplat deja scoaterea pedofiliei din DSM V .Se numea „orientare sexuala” Doar ca in urma reactiilor negative , au publicat o erata unde era iarasi trecuta la boli psihice .

  2. @Casandra
    Mulţumesc pentru observatie, desigur aveţi perfectă dreptate. Filmele „apologetice” ale LGBT sunt extrem de numeroase, tocmai ca aplicare a principiului strategic menţionat: „You really ought to be in pictures”. Mulţumesc pentru sugestia cu „Flawless”, nu pretind că le-am văzut pe toate, ci doar că am subliniat o componentă strategică a Agendei Homosexualiste structurate de Marshall Kirk si Erastes Pill. Nici nu e nevoie să vedem toate specimenele de acest gen, sunt prea multe. Important e să reţinem principiul: că filmele, mai ales de la Hollywood, sunt arme de manipulare în masă, şi să înţelegem mecanismele de inoculare subversivă prin asemenea filme a propagandei LGBT.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here