Considerații privind „chestiunea embrionului”. Studiu medical și filosofic asupra situației copilului nenăscut (de dr. Dan Păscuț) – partea I

2378

Partea a II-a aici

Dan Păscuț este medic primar obstetrică-ginecologie, director al Spitalului Clinic nr. 5 Obstetrică-Ginecologie Timişoara.

„După Revoluţie, având posibilităţi de examinare ecografică, văzând embrionul, citind pe tema acestui subiect şi înfiinţându-mi un cabinet privat unde primeam bani pentru avorturi am început să mă simt ca un killer plătit să ucidă. Atunci nu m-am mai putut suporta pe mine însumi. Era exact acelaşi sentiment ca şi cum aş fi fost plătit să ucid.” (Dr. Dan Păscuț – video interviu)

 

Introducere

Chiar dacă urgentele economice ale societăţii noastre actuale fac să pară inoportune, inutile sau chiar indecente orice discuţii despre embrion şi persoană, consider că renaşterea sensului şi a respectului pentru valorile persoanei este un exorcism necesar şi un prim pas esenţial în restaurarea unei societăţi posttotalitare şi în edificarea interioară a membrilor săi.

Dacă juriştii, demografii, sociologii, filozofii, teologii şi politicienii pot doar să discute despre avort, medicul este cel care îl execută. Atunci când provoacă un avort, ginecologul renunţă la caracterul hippocratic al profesiei sale („nu voi da nici unei femei un pesar care să provoace avortul”) pentru a o exercita după convenienţele celor puternici sau după utilitatea socială.

Medicul care acceptă această mutaţie nu este decât un mercenar sau un funcţionar al cărui sens al responsabilităţii este pervertit. Medicul care execută avortul este desărcinat de funcţia să primordială, aceea de a respectă viaţă, înainte de a îndeplini „binele”.

În diverse spitale, incluzând cele universitare, orice clauză de conştiinţă a ginecologului care refuză întreruperea sarcinii „Ia cerere”, este adesea interepretată ca o abdicare de la profesia sa, ca un refuz de a servi sau că o “ciudăţenie” a unui sectant.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Fără îndoială că exercitarea medicinei nu este nici neutră, nici inocentă şi că ea este supusă concepţiei care inspiră instituţiile juridice şi politice ale statului.

Din acest punct de vedere, corpul medical are ce să-şi reproşeze cu privire la exercitarea medicinei sub regimul nazist sau la practicile ce au avut loc în spitalele psihiatrice sovietice. De aceea, este indispensabil ca, din timp în timp, corpul medical să procedeze la o reîntoarcere critică aspra sensului activităţii sale.

În spitalul de obstetrică-ginecologie în care lucrez, o echipă medicală încearcă să salveze viaţa unui prematur, iar câţiva paşi mai incolo, o altă echipă manipulează canula aspiratorului pentru întreruperea unei sarcini. Pe de o parte, personalul medical se ocupă de apărarea vieţii, iar pe de altă parte, este artizanul morţii unui copil nedorit.

Dacă un copil dorit, într-un anumit stadiu al dezvoltării sale, are dreptul să îşi continue existenţa intrauterină şi să se nască, deoarece el reprezintă o valoare pentru mama sa, pentru tatăl sau, cel nedorit este evacuat.

Mama, tatăl sau alt membru al familiei se pot prevala de condiţia de adult şi de poziţia de forţă, pentru ca, în mod unilateral, să dea un verdict de recunoaştere sau de nerecunoaştere a valorii fiinţei intrauterine, adică de viaţă sau de moarte.

Deci, copilul este admis sau nu să-şi continue existenţa prin referinţa altuia. Invocarea unui asemenea principiu axiologic este în afara oricărei consideraţii asupra fazei actuale a existenţei. Omul este astfel un „lup” pentru propriul copil, exemplu pe care nici un animal nu îl oferă.

Recomandarea 874 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1979) stipulează că „dreptul fiecărui copil la viaţa, din momentul concepţiei sale, trebuie recunoscut şi guvernele naţionale trebuie accepte obligaţia de a face totul pentru a permite aplicarea integrală a acestui drept.”

Este paradoxal faptul că, pe de o parte, ţările în care avortul a fost liberalizat se angajează să respecte şi chiar să protejeze copilul nenăscut, iar pe de altă parte, ele restaurează dreptul de viaţă şi de moarte al lui pater familias, abolit progresiv. Mai mult, acest drept este actualmente acordat şi mamei, medicului, psihologului, demografului etc.

Avortul nu poate constitui un semn de emancipare a femeii, care, după o expresie celebra şi de o vulgaritate studiată, trebuie să devină „stăpâna propriului pântec”. Extirparea unui organ bolnav este un lucru, dar extracţia unui embrion este cu totul altceva, deoarece este deja prezent „un altul”, o noua existenţă, distinctă de mama sa, cu un cod genetic original, diferit de cel al celor doi părinţi.

De-a lungul timpului, întrebarea referitoare la momentul când începe viaţa pentru o nouă fiinţă umană a primit numeroase răspunsuri filozofice, metafizice, embriologice.

În urmă cu peste 20 de secole, Aristotel, susţinând avortul eugenic, recomanda provocarea lui „mai înainte ca embrionul fi primit viaţă şi simţire” deoarece „crima ori nevinovaţia acestui fapt (a avortului – D.P.) atârnă numai de aceasta condiţie, a vieţii şi a simţirii”.

Perspectiva avortului în planificarea familială este clar definită în Programul de Acţiune, adoptat de 179 de ţări, inclusiv România, al Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare, Cairo, 1994: „Avortul nu trebuie în nici un caz promovat drept o formă de planificare familială” şi „trebuie depuse toate eforturile pentru a elimina recurgerea la avort” …

Dacă până acum trei decenii consideraţiile şi dezbaterile privind viaţa embrionului uman s-au desfăşurat mereu în cadrul „poziţiilor” angajate de diverşi interlocutori în chestiunea avortului, dezvoltarea tehnologiei de procreaţie asistată ce comportă risipă de embrioni şi posibilitatea manipulării embrionare (criocongelare, selecţie embrionară, clonaţie etc.), a prilejuit reluarea discuţiilor în scopul precizării statutului ontologic, biologic şi juridic al embrionului precoce (pâna la nidaţie).

Atât timp cât avortul „la cerere” este disponibil, discuţiile privind fecundaţia in vitro par derizorii şi chiar indecente, mai ales dacă se ţine seama de faptul că reproducerea asistată are un solid suport terapeutic, acela al obţinerii sarcinilor natural imposibile, spre bucuria cuplurilor ce îşi doresc copii.

Această procreaţie asistată este acum o realitate şi în România, colectivul Clinicii „Bega” din Timişoara, condus de Prof. Dr. I. Munteanu având prioritate naţională în acest domeniu.

Personalitatea oului uman a început să se impună marelui public cu ocazia fecundaţiei in vitro, ca şi cum posibilitatea de a vedea câteva celule dezvoltându-se într-o eprubetă ar autentifica realitatea unei existenţe prenatale.

Ştiinţa şi tehnologia au permis omului controlul procreaţiei, realitate care nu poate să nu declanşeze probleme morale, dacă se împărtaşeste ideea că „etica este recunoaşterea limitelor acţiunii umane”.

Statutul embrionului a fost clar precizat de către Comisia Juridică şi a Drepturilor Omului (1986) [1]: „Noi ştim acum existenţa umană începe din momentul oului fecundat”. Cu toate acestea, gândirea filozofică laică, precum şi câţiva teologi catolici, bazându-se pe omnipotenţa blastomerelor, consideră că noua fiinţă umană îşi începe existenţa într-un moment ulterior fecundaţiei (dupa ziua a 14-a).

Orice medic are datoria de a cunoaşte şi a evalua chestiunile etice pe care le traversează actul său medical, iar în acest context, interesul meditaţiei etice asupra chestiunii embrionului este, pentru ginecolog, deosebit de pragmatic, prin responsabilitatea ce şi-o asumă faţă de “actorii” procreaţiei şi faţă de morala deontologică.

Încă din 1930, unii ginecologi americani, preocupaţi de problema embrionului aflat în primele stadii ale dezvoltării sale, au propus termenul “pre-embrion” sau “embrion pre-implantare” pentru perioada de la concepţie până la sfârşitul nidaţiei.

Dezbaterea statutului ontologic şi juridic al embrionului precoce este argumentul fundamental al bioeticii, disciplină ce a apărut prin anii ’60 şi care evaluează, dupa profilul moral operativ, progresele ştiinţifice şi tehnologia aplicată în domeniul biologic şi medical.

Numeroase linii etice confluează şi creează aşa numitul „politeism” al bioeticii, însă două curente sunt principale: „laic” şi „personalist” (teologic).

Curentul „laic” refuză orice impunere derivată din viziunea religioasă, considerând că totul poate fi supus analizei raţionale. Etica promovată este cea „utilitaristă” prin maximizarea preferinţelor şi minimizarea suferinţelor umane [2]. Ea are o orientare evoluţionist-reductionistă, considerând că binele este acela care se acorda cu tendinţa generală a evoluţiei speciei, în care trebuie ameliorată caracteristica genetică şi împiedicată excesiva creştere demografică. În acest context, principiul „sacralităţii vieţii” devine relativ, fiind preferat cel de „calitate a vieţii”. Se acceptă astfel, în condiţii de certă precizie, suicidul raţional (medical asistat). Etica laică respinge calificarea de persoană embrionului, până nu începe formarea structurii nervoase.

Curentul numit „personalist” nu neagă valoarea raţiunii, dar ea este subordonată existenţei divine. El afirmă primatul persoanei şi consideră că forţa eticii se bazează pe valoarea personală. Admite existenţa obiectivă a normei morale (morala deontologică). Considerând viaţa ca un dar divin, etica personalistă promovează principiul „intangibilităţii vieţii”, extins şi la embrion. Individul este liber în contextul datoriei. Apare, deci, principiul responsabilităţii, ce trebuie să se manifeste şi faţă de animale şi ambient, ca bunuri încredinţate custodiei omului.

II. Consideraţii biologice

La specia umană, fecundaţia constă într-un proces de amfimixie (grec: amphi = de amândouă părţile), sau singamie (grec: syn = împreună), astfel încât contopirea spermatozoidului cu ovulul are loc în sensul dualităţii lor de participare. După penetraţia spermatozoidului în ovul are loc fuzionarea elementelor nucleare şi citoplasmatice. Cei doi pronuclei, mascul şi femel (figura 1), migrează unul spre altul, îşi pierd membrana nucleară şi îşi contopesc masa cromatică sub formă stelată (steaua ecuatorială) restabilind astfel numărul dipolid de 46 cromozomi, specific cariotipului uman. Deci, două celule (spermatozoidul şi ovulul) se unesc ca să dea naştere uneia noi, numită celulă ou sau zigot, din care se dezvoltă fiinţa umană.

amfimixia
Fig. 1 – Fecundaţia (amfimixia)

Opinia dominantă a biologilor este că începutul dezvoltării noii fiinţe se produce odată cu fertilizarea ovocitului. În stadiul de amfimixie, (singamie), este identificat începutul noii „entităţi”, sau „existenţe”, numită zigot. Unii consideră ca procesul începe prin însăşi pătrunderea spermatozoidului în ovul, deoarece, în acest stadiu, se pun în mişcare mecanisme care vor realiza singamia.

Celulele gametice reprezintă elemente vitale particulare, distincte de alte celule ale organismului, deoarece posedă o teleologie [3] singulară, demonstrată nu numai prin adaptarea morfo-funcţionaIă, ci mai ales prin dotarea cu patrimoniul cromozomial necesar în construcţia sistemului genetic al noii existenţe. Spermatozoidul şi ovulul sunt celule haploide (grec: „haplos”= simplu + „eidos” = aspect), având 23 cromozomi, dintre care 22 autozomi şi 1 cromozom sexual (gonozom).

Ovulul contine un gonozom X, iar spermatozoidul un gonozom care poate fi X sau Y (figura 2).

patrimoniul-cromozomial
Figura 2 – Patrimoniul cromozomial

Prin amfimixie, fiecare cromozom al zestrei haploide se uneşte cu omologul său şi după „crossing over”, se duplică, cu formarea imediată a primelor două blastomere. Astfel, materialul nuclear al zigotului este repartizat celor două celule (figura 4).

dezvoltarea oului uman
Figura 4 – Dezvoltarea oului in primele 2 zile

Una dintre caracteristicile fecundaţiei este natura genetică umană a fiinţei concepută de bărbat şi femeie. Aceasta semnifică faptul că, în condiţii naturale, fertilizarea ovocitului uman cu un spermatozoid uman conduce la constituirea unei zestre cromozomiale diploide cu aspect “uman” şi, deci, a unor caractere genetice capabile să formeze un organism uman (sau organisme umane).

Dezvoltarea oului este un proces continuu, “orientat”, în timp, în direcţia unei progresive diferenţieri şi achiziţii a complexităţii, ce nu poate reveni la stadiile deja parcurse. Este posibilă oprirea procesului prin congelarea embrionului în faze foarte precoce şi reluarea acestuia după decongelare. Se poate realiza, deci, o disociere între “timpul natural” şi “timpul manipulării” dezvoltării fiinţei, cu importante consecinţe juridice.

În faza precoce, embrionul are două proprietăţi substanţial opuse: omnipotenţa blastomerelor şi progresiva diferenţiere celulară.

Omnipotenţa blastomerelor se referă la capacitatea unui singur blastomer de a da loc, separat unul de altul, unui individ complet. Această proprietate se pierde gradat (între 4 şi 8 blastomere) şi este total sfârşită în timpul formării striei primitive, a somitelor şi a veziculei cerebrale primitive.

Cea de-a doua proprietate denotă achiziţia unui „destin” morfogenetic, ce conduce foarte rapid la formarea „aglomerărilor celulare” care vor forma nucleul embrionar, separat de mantia externă (pretrofoblastica) a blastocistului, apoi la diferenţierea progresivă a „frunzişului” embrionar, cu formarea variatelor ţesuturi şi organe (figura 6).

Pe lângă continuitate, dezvoltarea oului este un proces ce are gradualitate (trecerea timpului necesar evoluţiei spre un stadiu mai diferenţiat) şi coordonare (existenţa unor mecanisme ce reglează procesul dezvoltării). Aceste caracteristici determină pe unii biologi să afirme că, în definitiv, chiar embrionul se comportă ca organism (Bompiani, 1993).

Mecanismele de coordonare intercelulară se dezvoltă în timpul diferenţierii oului. La început, blastomerele sunt distincte, însă, ulterior, contractă aderenţe între ele, printr-un sistem de microvili. În stadiul de morulă (16 blastomere) diviziunea blastomerelor pierde sincronia din stadiul mai precoce şi fiecare blastomer va ajunge mai intim legat, prin dezvoltarea unor digitaţii membranare. Acest proces poartă numele de compactare şi conduce la formarea unui strat celular extern, care va constitui viitoarea trofoectodermă.

Acumularea lichidului în partea centrală a aglomerării blastomerice va forma cavitatea blastocistică (figura 6).

Figura 6 - Dezvoltarea oului în zilele 3-7
Figura 6 – Dezvoltarea oului în zilele 3-7

Trofoblastul este înzestrat cu sinteză de glicoproteine de suprafaţă stabilindu-se astfel sisteme de transport de membrană. Masa celulară internă se află în poziţie excentrică, iar cavitatea blastocistică se lărgeşte considerabil în timpul dezvoltării embrionului uman. Diferenţierea blastocistului pare reglată de un “orologiu” corelat, mai degrabă, cu numărul diviziunilor nucleare sau citoplasmatice decât cu vârsta cronologică a embrionului. Într-adevăr, când clivajul este oprit sau când numărul celulelor embrionare este redus artificial, secreţia fluidului blastocistic este aproximativ aceeaşi cu cea din aceeaşi perioadă a blastocistului intact.

După formarea joncţiunilor intercelulare, embrionul este mai rezistent faţă de efectele unui mediu sărac sau faţă de activitatea enzimatică. În contrast cu blastomerele, care se formează în timpul clivajului, celulele blastocistului sunt foarte diferenţiate, în special cele ale trofoectodermei.

În stadiul actual al cunoştinţelor, concluziile privind evoluţia temporo-spaţială a oului fecundat poartă încă o amprentă metabiologică.

În acest sens, nu poate să nu se recunoască existenţa unui adevărat „sistem unitar” în dezvoltarea oului.

Dezvoltarea oului, fiind un proces de o uimitoare precizie şi siguranţă, a trezit sentimentul unei ordini superioare, care domneşte în acest plan de zămislire a vieţii (A. Mironescu).

Spemann (1924) a încercat să acrediteze ideea existenţei unor aşa numiti „organizatori”, adică a unor substanţe ce apar treptat, determinând etapele succesive ale dezvoltării embrionare. Este extrem de interesant că acţiunea sistemului inductor pare să fie exterioară celulelor şi se transmite prin contact. Această acţiune se poate manifesta chiar prin celule dezorganizate sau distruse.

Cercetările specialiştilor în culturi celulare au reliefat faptul că o celulă vie, scoasă din mediul ei înconjurător normal (ţesuturile organismului), îşi pierde identitatea după o anumită perioadă, devine complet anonimă şi apoi moare. Celulele dintr-o cultură pierd, deci, după un timp, un anumit element vital, fenomen cunoscut în biologie sub numele de „limita lui Hayflick”. Înainte de a ajunge la această limită, celulele din cultura izolată îşi pierd „memoria”, astfel încât toate ajung, indiferent de origine, să arate la fel, deşi continuş să-şi poarte amprenta genetică, să se hrănească şi să se dividă. Ele, însă, se reproduc fără un plan anume, fiind incapabile de a-şi îndeplini potenţialităţile codificate, încă, în cromozomi.

Degradarea acestor celule poate fi oprită fie prin readucerea lor în organismul de origine, fie prin inducerea unei transformări genetice.

Punerea în contact a celulelor anonime cu donorul iniţial le va revitaliza, ele acţionând din nou pentru atingerea unui anumit scop, care, însă, va depinde de localizarea lor. Celulele prelevate din orbita unui embrion de broască şi plasate apoi în regiunea stomacului nu vor produce un ochi intern, ci vor începe să căptuţească stomacul. Există, deci, un sistem de coordonare, care se îngrijeşte ca celulele dintr-o anumită zonă să facă ceea ce li se cere acolo, chiar dacă oricare dintre ele este capabilă, în principiu, sa facă orice.

Aceste centre de coordonare, care duc la îndeplinirea instrucţiunilor genetice, nu au putut fi niciodată detectate în vreo zonă a corpului, dar par să fie prezente peste tot. Singurul lucru de care are nevoie o celula anonimă, ca să-şi reamintească cine este, pare sa fie o transfuzie de energie de tip potrivit, deoarece celula înstrăinată poate să-şi recâştige identitatea şi vigoarea, chiar dacă i se refuză contactul chimic cu celulele de aceeaşi specie. Specialiştii în culturi ştiu că celulele cel mai uşor de crescut sunt cele prelevate din propriile lor corpuri şi că le merge de minune dacă li se dă foarte multă atenţie.

Cel de-al doilea mod de revitalizare a celulelor anonime este de a le produce o mutaţie, care să le dea alte instrucţiuni decât celulele părinte. În mod normal, într-un organism, mutaţiile se limitează la celulele de reproducere.

Spermatozoizii nu pot supravieţui, nici chiar în condiţiile optime din uter, mai mult de 48 de ore. Spermatozoidul, care, însă, fecundează ovulul şi astfel suferă o modificare genetică, poate să iniţieze o cultură care să se menţina foarte multă vreme.

Oul fecundat e capabil să trăiască şi să se dividă suficient de multă vreme pentru a produce un individ nou, în timp ce altă celulă izolată a trupului este supusă limitei Hayflick, deşi are numărul obişnuit de 46 de cromozomi şi acces la substanţele primare. Acest privilegiu este cunoscut în biologie sub numele de vitalitate hibridă, el reprezentând o sporire a fertiliăţii în urma încrucişării a doua linii genetice diferite.

Cercetările embriologice au relevat că embrionii prelevaţi de la o femelă şoarece în ziua a 13-a de gestaţie, transformaţi într-o masă suficient de fluidă că să treacă printr-un ac de seringă şi injectaţi în cavitatea peritoneală a unor femele de aceeaşi rasă, vor dezvolta după 5 săptămâni, mase extinse de ţesut embrionar, asemănătoare celor ale embrionului de şoarece de aceeaşi vârstă.

Avantajul oului fecundat, în ceea ce priveşte supravieţuirea celulară şi dezvoltarea sa, nu poate fi explicat doar prin amestec de material genetic. Pare să mai intervină ceva, însă natura acestui ingredient, care conferă unui ou fecundat potenţialul său excepţional, e încă învăluită în mister pentru biologi.

Cercetările embriologice actuale sunt orientate în trei direcţii:

  1. identificarea mecanismelor de activare-represie genică; acestea, la fiecare diviziune celulara, orientează următorul „pas” spre destinul celulei respective;
  2. studiul comunicării dintre celule în construcţia embrionului;
  3. studiul efectelor exercitate de mediul ambiant asupra dezvoltării embrionului.

(Va urma)

_____________________

[1] A Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

[2] Utilitarismul sau pragmatismul are la bază filosofia empiristă a şcolii anglo-saxone (John Stuart Mill) şi urmăreşte obţinerea maximumului de fericire – înţeleasă ca bunăstare economică şi materială – cu minimum de suferinţă. Etica utilitaristă este o etică a eficienţei: „The end justify the means” (Mill).

[3] TELEOLOGÍE s. f. Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală. ♦ Studiul, cercetarea în funcție de scop; teoria finalității. [Pr.: -le-o-] – Din fr. téléologie. (cf. DEX 98)


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

2 COMENTARII

  1. Ar putea, onoratii autori, sa precizeze numele „teologilor catolici” la care fac referinta in acest pasaj:”Cu toate acestea, gândirea filozofică laică, precum şi câţiva teologi catolici, bazându-se pe omnipotenţa blastomerelor, consideră că noua fiinţă umană îşi începe existenţa într-un moment ulterior fecundaţiei (dupa ziua a 14-a).” Multumiri anticipate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here