„Oraşul câinilor“: o intolerantă pledoarie pentru toleranţă

1.207 views
0
DISTRIBUIȚI
orasul-cainilorActiviştii pentru drepturile minorităţilor sunt, în genere, oamenii unei singure idei. Pentru ei lumea se împarte în două: cei care le împărtăşesc necondiţionat convingerile şi ceilalţi. Pretinsa incoruptibilitate morală, cu care îşi răsfaţă imaginea de sine, le amorţeşte reflexivitatea şi sensibilitatea în înţelegerea celuilalt. Şi totuşi, ei se consideră partizanii alterităţii, când de fapt nu fac decât să „schimbe pălăria“ de pe „aceeaşi Mărie“, de pe acelaşi idol al tiraniei opiniei unice. Stindardul luptei împotriva discriminării le anulează discernământul, orbirea mentală făcându-i să nu sesizeze originea comună a celor două concepte. Acest trist şi periculos stindard e fâlfâit din când în când şi în mediul filmelor festivaliere cu pretenţii filozofice.
Oraşul câinilor, propunerea Ungariei pentru Oscar 2015 şi câştigător la secţiunea Un Certain Regard de la Cannes, este un film-manifest dezvoltat sub un asemenea stindard, al luptei pentru drepturile animalelor de casă fără pedigree, oprimate de cetăţeni „rasişti“, partizani ai ideii de puritate a rasei canine. Cum situaţia animalelor de casă din Occident, mult mai răsfăţate decât oamenii străzii şi susţinute de ONG-uri active şi zgomotoase, este departe de cea descrisă de film, te poţi întreba la ce realitate se referă acesta. Răspunsul îl dă genul peliculei, care este o utopie sau o parabolă în sensul simplist-ideologic al termenului.
Autorul peliculei, actorul şi regizorul de teatru şi film Kornél Mundruczó, care semnează şi scenariul, s-a făcut cunoscut la Cannes prin câteva filme „cu teză“, cu încărcătură ideologic-simbolică, specifice şcolilor maghiară şi poloneză de acum câteva decenii, dar atipice pentru mainstreamul festivalier recent.
Titlul originar şi cel internaţional al acestui film justiţiar cu accente de horror (Fehér Isten/ White God), adică „Dumnezeul alb“, accentuează puţinele conotaţii rasiste, punând în funcţiune cheia de lectură în parabolă a filmului, care astfel a şi fost receptat în perimetrul occidental.
Sub titlul de distribuţie din România, însă, Oraşul câinilor îşi pierde din încărcătura parabolică (aceasta nefiind susţinută activ de mizanscenă), filmul rămânând o fabulă dură şi monocordă a cruzimii omeneşti, oglindite în lumea stihială a caninelor, şi o simplă pledoarie pentru ocrotirea acestora. O pledoarie tezistă, pentru că regizorul, prin personajele sale, se comportă după calapodul activiştilor descrişi mai sus: este furios, unilateral şi răspunde la intoleranţă cu aceeaşi monedă. Astfel că „răzbunarea canină“, provocată iniţial de cruzimea umană, capătă amploare, cu tot abuzul de sânge, teroare şi violenţă punitivă, amintind de Păsările lui Hitchcock (mult mai subtil, însă, în privinţa construcţiei suspansului şi a manipulării emoţionale a spectatorului).
În Oraşul câinilor, toţi câinii sunt buni (incluzând „figuraţia“, avem vreo 250!) şi toţi oamenii sunt răi (mai puţin eroina principală, fetiţa Lili, stăpâna câinelui Hagen) şi, chiar dacă au cele mai bune intenţii, sunt consideraţi fără inimă („bestie eşti tu!“, îi strigă fetiţa furioasă umilului garderobier, care o avertizează asupra pericolului haitei dezlănţuite). Dezvoltate pe acest calapod, personajele nu au identitate, ci doar gesturi, ca într-un roman de benzi desenate. Gesturi constând în oprimarea nemiloasă a bietelor canine, cu rezultate tragice şi sângeroase pentru acestea din urmă, dar care vor fi răzbunate şi mai tragic şi sângeros.
Preocupat să arate cu lux de amănunte teroarea şi carnagiile operate de Hagen şi câinii fără stăpân adunaţi de acesta asupra inşilor care cândva i-au persecutat (măcelari, hingheri, un barman, un profesor de muzică, interlopi antrenori de câini pentru lupte ilegale), regizorul ratează şansa de a-l face pe Hagen iubit de spectatori. Câinelui protagonist nu i se oferă ocazia de a face nici o faptă bună (dresura i-ar fi permis-o din plin!), care i-ar fi crescut mult cota în faţa stăpânei sale şi a spectatorilor şi ar fi accentuat mesajul umanist al peliculei.
Regizorul pare să ignore experienţa dramaturgică a unor mari filme centrate pe relaţia dintre câine şi om, ca Lassie (SUA, 1994) sau Bim cel alb, ureche neagră (URSS, 1977), a căror tramă este perfect adaptabilă registrului parabolic, preferând în schimb atmosfera lugubru-kafkiană a filmelor şi literaturii fantastice (de la Insula doctorului Moreau a lui G.H. Wells, la complexa parabolă politică a lui Bulgakov, Inimă de câine), din care, însă, preia doar tuşele groase, filtrându-le prin prisma stângismului virulent.
Astfel că după două ore de rânjete canine şi carnagii, inimioara dulceagă în care se înscrie haita de câini cuminţită în final, graţie curajului lui Lili şi farmecului trompetei sale (idee frumoasă şi veche, din păcate prea puţin exploatată în film), este pe cât de kitsch, pe atât de neconvingătoare. Remarcabilă rămâne prestaţia interpretei principale, Zsófia Psotta, plină de candoare şi autenticitate în fiecare cadru.
DISTRIBUIȚI
Articolul anterior„Îi mulţumesc mamei că m-a născut”
Articolul următorMarea Britanie: Avortul selectiv (pe motiv de sex al fătului) poate continua
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here