Inițiativa Cetățenească Europeană – o promisiune goală de conținut

864 views
0
DISTRIBUIȚI

Joia trecută, Parlamentul European a găzduit o dezbatere publică pe tema inițiativelor cetățenești europene, organizată de comisiile pentru Afaceri Constituționale și respectiv Petiții ale PE.

Inițiativa Cetățenească Europeană – ICE este un mecanism participativ care permite unui număr de cel puțin un milion de rezidenți ai UE să remită Comisiei Europene o propunere legislativă. Cadrul legal al ICE este stabilit de art. 11.4 al Tratatului de la Lisabona. Comisia urmează să facă public un raport privind implementarea ICE, la solicitarea Consiliul European și a Parlamentului European, înainte de 1 aprilie 2015.

Până acum însă, ICE s-a dovedit a fi o promisiune goală. Nu doar pentru piedicile administrative uriașe ridicate în calea înregistrării comitetului de inițiativă, ci și – sau mai ales – pentru că Comisia Europeană (CE), un organism format din birocrați numiți și nu aleși, pretinde că ar avea dreptul să arunce la gunoi o inițiativă de succes (adică, una care a trecut pragul de „calificare” de 1 milion de susținători valizi din minim 7 țări UE) doar pe criteriul că dezaprobă politicile propuse de cetățeni. Este cazul celei mai de succes ICE de până acum, ONE OF US / UNUL DINTRE NOI care, așa după cum am mai scris, s-a adresat Curții Europene de Justiție în căutarea dreptății după ce a fost respinsă de Comisie.

La mai puțin de 3 ani de la intrarea în vigoare a mecanismului ICE, este tot mai evident că promisiunea de a pune la dispoziția cetățenilor un instrument eficient de democrație participativă nu a fost îndeplinită.

Audierile de la PE au lăsat multe chestiuni fără răspuns, însă au fost un eveniment foarte util prin aceea că au dat naștere unui consens în ce privește necesitatea unei reforme a ICE – urgent necesară dacă Uniunea Europeană dorește într-adevăr să micșoreze ruptura dintre instituții și alegători. Așa cum a demonstrat dezbaterea, regulamentul pune o sarcină uriașă pe umerii cetățenilor și, în același timp, modul în care Comisia s-a comportat cu cele doar DOUĂ ICE care au reușit până acum să colecteze numărul de semnături necesare este puțin probabil să mai motiveze lansarea altora.

Chiar dacă, în mod bizar dar nu neașteptat, nici un reprezentant al celei mai de succes ICE, Unul dintre Noi, nu a fost invitat la dezbateri, unul din responsabilii celeilalte, Sanchez Centellas din partea „Right2Water Campaign” (Campania „Dreptul la Apă”), a vorbit probabil și în numele semnatarilor frustrați ai ICE atunci când a afirmat „Comisia trebuie să înceapă să ia cetățenii în serios”.

Aceeași a fost și opinia unora dintre eurodeputați, precum Kazimierz Ujazdowski, care, referindu-se specific la Unul dintre Noi, (s-)a întrebat: „Poate Comisia să respingă arbitrar o ICE, chiar dacă aceasta a îndeplinit toate condițiile formale și a primit un sprijin foarte puternic dintr-o mare varietate de țări? Trebuie să limităm arbitrariul acțiunilor Comisiei, altfel aceasta va continua să procedeze la fel.”

Deputatul Pal Csaky a spus că „trebuie să schimbăm sistemul ca să ne asigurăm că nu doar CE ia decizia finală”.

Carsten Berg, din partea ECI Campaign, un ONG care monitorizează implementarea dreptului la Inițiativă Cetățenească Europeană, a făcut o prezentare impresionantă în care a arătat cum, după o fază inițială de entuziasm, cetățenii au descoperit că Inițiativele nu sunt de fapt create pentru ei. Mai mult de jumătate din propunerile de ICE au fost respinse pe criterii formale încă înainte de înregistrare, o proporție absolut unică în lumea democratică. Aceia care au reușit totuși să înregistreze comitetul de inițiativă au constatat că este foarte greu să răspundă cerințelor tehnice extreme de împovărătoare, ca și riscurilor asociate cu strângerea de declarații de susținere. Ca urmare, numărul de inițiative de succes este aproape zero.

„ICE este la o răscruce foarte periculoasă astăzi”, a spus Berg. „Regulamentul este în mod fatal deficitar, nu funcționează încă. Este doar o promisiune goală a unei Uniuni Europene care și-a rătăcit drumul. Cetățenii vor folosi dreptul la ICE doar dacă vor vedea că aceasta are impact asupra politicilor publice. Deocamdată nu se întâmpla asta.”

Diana Wallis, fost eurodeputat și co-autor al Regulamentului buclucaș, și-a exprimat dezamăgirea: ambiția sa ar fi fost aceea ca cetățenii să poată „nu doar să înainteze plângeri, ci chiar să poată apăsa pe butonul procesului legislativ”.

Carlo Casini, fost președinte al Comisiei pentru Afaceri Constituționale, a apreciat ca pe o anomalie faptul că o ICE cu aproape 2 milioane de semnături poate fi respinsă de câțiva oameni, fără dezbateri. „Aceasta”, spus el, „va avea ca rezultat îndepărtarea oamenilor mai degrabă decât construirea unei punți între ei și Uniunea Europeană”. El a mai adăugat că „ar trebui să fie sarcina Parlamentului și nu a executivului unional să judece meritele politice ale unei ICE de succes.”

Györgyi Schöpflin, însărcinat cu alcătuirea raportului destinat Parlamentului asupra situației ICE, a sumarizat dezbaterea prin aceea că „dacă ICE nu este un eșec total, nu este nici un succes”. Interesant, el a ridicat și problema modului cum ar putea Parlamentul să trateze inițiativele de succes – fără discuție un subiect foarte important, considerând maniera ostilă în care mulți eurodeputați (cei pro-avort, adică, în cazul nostru) au încercat să uzurpe și să-și impună agenda la audierea publică asupra „Unul dintre Noi” din aprilie 2014. El a concluzionat că „rolul Comisiei ca asesor primar a contribuit la dezamăgitoarea lipsă de performanță a ICE, și asta va trebui să fie regândit”.

Moment la care viceliderul Comisiei Europene și reprezentantul acesteia la audiere, Timmermans, plecase deja din sală…

Nici în România nu merge mai bine

La capitolul vorbe fără acoperire, politicienii sunt frați de-o mamă și de-un tată. În România există, încă din 1991, prevederea constituțională care permite asocierea a minim 100.000 de cetățeni din cel puțin jumătate din județele țării (minim 5.000 de semnături valide per județ) pentru o inițiativă legislativă populară.

Până în 1999 însă nu a existat o lege specială care să reglementeze modalitatea de exercitare a dreptului, iar după aceea, în cei 16 ani care au (mai) trecut de atunci, piedicile birocratice au făcut ca în numai două situații cetățenii să încerce să inițieze o propunere legislativă și să o trimita în Parlament. Era vorba în ambele despre modul în care se împart banii publici, mai exact prin solicitarea unui buget mărit pentru setoare sociale care în România au fost mereu subfinanțate: educația și sănătatea.

Nici de acestea două nu s-a ales mare lucru. Propunerea legislativă privind stabilirea unui buget de minim 7% din PIB pentru educație începând cu 2007, care a primit sprijinul a 190.000 de români în 2004, a fost plimbată prin sertare 6 ani, până când a rămas fără obiect în condițiile în care a intrat în vigoare o nouă lege a Educației care într-adevăr prevedere un buget minimal de 6% finanțare a educației. Cum este respectată însă această obligație știm cu toții…

În 2009, 180.000 de cetățeni au cerut ca totalul fondurilor anuale destinate finanțării sănătății să fie de cel puțin 6% din produsul intern brut, iar fondului destinat asistenței medicale primare să îi fie alocat minim 12% din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate. Chinul inițiatorilor a fost curmat brusc după ce, verificând listele de semnături, Curtea Constituțională a constat că doar 8 județe față de minimul necesar de 20 îndepliniseră condiția de calificare; ca atare, listele de susținere au ajuns maculatură…

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here