Avortul în legislația internațională – Articolele de la San Jose

1.770 views
0
DISTRIBUIȚI

avortul-opreste-inima-care-bate_resize

Ați auzit vreodată de „dreptul la avort”? Probabil că da. Cu toate acestea, veți fi surprinși să aflați că nu există un astfel de drept. Acest lucru îl arată „Articolele de la San Jose” (www.sanjosearticles.com), document juridic încheiat în ziua de Buna Vestire a anului trecut în capitala statului Costa Rica. Articolele de la San Jose au fost create pentru a ajuta societatea civilă și guvernele să promoveze drepturile omului prin interpretarea corectă a legislației internaționale în materie de protecția drepturilor copilului nenăscut. Articolele sunt un instrument eficient în combaterea aserțiunilor false privind existența unui pretins „drept al omului” la avort.

De ce Articolele de la San Jose?

Se obişnuieşte să li se spună astăzi oamenilor că există un nou drept internaţional la avort.

Cei care primesc acest mesaj, mai ales, sunt oameni care au puterea de a schimba legile avortului – parlamentari, avocaţi, judecători ş.a.

Cei care furnizează acest mesaj sunt oameni influenţi şi credibili – personal al ONU, avocaţi ai drepturilor omului, judecătroi ş.a.

Afirmaţia pe care aceştia o fac este falsă. Nici un tratat al ONU nu face din avort un drept internaţional al omului.

Cu toate acestea, afirmaţia câştigă teren în întreaga lume. Curtea Supremă a Columbiei a schimbat legile ţării în baza acestei afirmaţii false. Alte organisme din alte ţări au în vedere o asemenea schimbare.

Scopul Articolelor de la San Jose este de a oferi dovezi incontestabile că nu există un astfel de drept. Articolele de la San Jose au fost pregătite de un grup de 31 de specialişti în drept internaţional, în relaţii internaţionale, membri ai unor organizaţii internaţionale, specialişti în sănătate publică, în ştiinţă/medicină şi membri de guvern. Semnatarii includ profesori de drept, filozofi, parlamentari, ambasadori, avocaţi ai drepturilor omului şi delegaţi la Adunarea Generală a ONU.

Scopul Articolelor de la San Jose este, de asemenea, de a demonstra că copilul nenăscut este deja protejat de instrumentele dreptului internaţional şi că guvernele ar trebui să înceapă să protejeze copilul nenăscut, utilizând dreptul internaţional.

Sperăm că specialiştii din toată lumea vor păstra o copie a Articolelor de la San Jose pe birou şi oricând aud o asemenea afirmaţie, să facă referire la aceste dovezi.

Sperăm, de asemenea, că Articolele de la San Jose vor începe să apară în articole din reviste de specialitate, în rezoluţii parlamentare şi în dezbateri ale Adunării Generale a ONU.

În sfârşit, este speranţa noastră vie că guvernele vor începe să facă uz de dreptul lor de a se referi la dreptul internaţional în vigoare, pentru a proteja copilul nenăscut de la avort.

Cei care afirmă, în mod fals, că există un drept internaţional la avort, o fac de prea multă vreme.

E timpul să vorbească Articolele de la San Jose.

Articolele de la San Jose

Articolul 1.  Ca o chestiune de fapt ştiinţific, o nouă viaţă umană începe la concepţie.

Articolul 2.  Fiecare viaţă umană reprezintă o continuitate, care începe la concepţie şi se dezvoltă, în etape, până la moarte. Ştiinţa dă diferite nume acestor etape, inclusiv, zigot, embrion, făt, sugar, copil, adolescent şi adult. Acest lucru nu schimbă consensul ştiinţific că, în toate stadiile de dezvoltare, fiecare individ este un membru viu al speciei umane.

Articolul 3.  De la concepţie, fiecare copil nenăscut este, prin natura sa, o fiinţă umană.

Articolul 4.  Toate fiinţele umane, ca membri ai familiei umane, au dreptul la recunoaşterea demnităţii lor inerente şi la protecţia drepturilor lor umane inalienabile. Acest lucru este recunoscut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi în alte instrumente internaţionale.

Articolul 5.  Nu există nici un drept la avort în temeiul dreptului internaţional, fie prin intermediul unei obligaţii convenţionale, fie în temeiul dreptului internaţional cutumiar. Nu poate fi citat exact nici un tratat al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care să instituie sau să recunoască dreptul la avort.

Articolul 6.  Comitetul privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor (CEDAW) şi alte organisme de monitorizare a tratatelor au direcţionat guvernele să-şi schimbe legislaţia lor cu privire la avort. Aceste organisme au interpretat, în mod explicit sau implicit, tratatele, sub efectul cărora se află, că ar include dreptul la avort.

Organismele de monitorizare a tratatelor nu au nici o autoritate – fie în temeiul tratatelor care au stat la baza înfiinţării lor, fie în temeiul dreptului internaţional general – să interpreteze aceste tratate într-un mod care creează noi obligaţii statale sau care modifică substanţa tratatelor.

În consecinţă, orice astfel de organism care interpretează un tratat pentru a include un drept la avort acţionează în afara autorităţii sale şi contrar mandatului său. Astfel de acte ultra vires nu creează nici o obligaţie juridică pentru statele semnatare ale tratatelor, şi nici un stat nu ar trebui să le accepte, ca acţiuni ce contribuie la formarea unui nou drept internaţional cutumiar.

Articolul 7.  Afirmaţiile făcute de către agenţiile internaţionale sau de către actori non-guvernamentali că avortul ar fi un drept al omului sunt false şi trebuie respinse.

Nu există nici o obligaţie de drept internaţional, care să asigure accesul la avort, indiferent de motiv, inclusiv, dar care nu se limitează la: sănătate, viaţă privată şi autonomie sexuală, sau nediscriminare.

Articolul 8.  În conformitate cu principiile de bază ale interpretării tratatelor în dreptul internaţional, în conformitate cu obligaţiile de bună-credinţă şi pacta sunt servanda, şi potrivit exercitării responsabilităţii de a apăra viaţa oamenilor lor, statele pot şi ar trebui să invoce dispoziţii ale tratatelor ce garantează dreptul la viaţă, tratate care cuprind responsabilităţi ale statelor de a proteja copilul nenăscut de la avort.

Articolul 9.  Guvernele şi membrii societăţii ar trebui să se asigure că legile şi politicile naţionale protejează dreptul omului la viaţa de la concepţie. Ei ar trebui, de asemenea, să respingă şi să condamne presiunea de a adopta legi care legalizează sau depenalizează avortul.

Organismele de monitorizare a tratatelor, agenţiile Naţiunilor Unite şi funcţionarii instanţelor regionale şi naţionale şi alţii ar trebui să renunţe la afirmaţiile implicite sau explicite ale unui drept la avort în baza dreptului internaţional.

Atunci când sunt făcute astfel de afirmaţii false sau se exercită presiuni, statele membre ar trebui să tragă la răspundere sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Furnizorii de servicii de dezvoltare nu ar trebui să promoveze sau să finanţeze avorturile. Ei n-ar trebui să condiţioneze ajutoarele de acceptarea unui drept la avort al destinatarilor acestor ajutoare.

Programele internaţionale de asistenţă medicală şi de finanţare dedicate mamei şi copilului ar trebui să asigure o bună sănătate în timpul sarcinii, atât pentru mamă, cât şi pentru copil, şi ar trebui să ajute mamele să aducă pe lume o nouă viaţă în toate împrejurările.

Noi, apărători şi avocaţi ai drepturilor omului, oameni de ştiinţă, oficiali aleşi, diplomaţi şi experţi în medicină şi politică internaţională, confirmăm prin prezenta aceste Articole.

San Jose, Costa Rica
25 martie 2011

Semnatarii

  • Lord David Alton, House of Lords, Great Britain
  • Dr. Gerardo Amarilla De Nicola, National Representative for Rivera, Eastern Republic of Uruguay
  • Carl Anderson, Supreme Knight, Knights of Columbus
  • Giuseppe Benagiano, Professor of Gynecology, Perinatology and Childcare – Università “la Sapienza”, Rome, former Secretary General – International Federation of Gynecology and Obstetrics (FIGO)
  • Professor William Binchy, Professor of Law, Trinity College Dublin, member of the Irish Human Rights Commission
  • Hon. Javier Borrego, former Judge, European Court of Human Rights
  • Christine Boutin, former Cabinet Minister – Government of France, current president Christian Democratic Party
  • Benjamin Bull, Chief Counsel, Alliance Defense Fund
  • Hon. Martha De Casco, Member of Parliament, Honduras
  • Hon. Tom Coburn M.D., Member, United States Senate
  • Jakob Cornides, human rights lawyer
  • Jan Figel’, Government Minister (for Transport) of the Slovak Republic, Deputy Prime Minister, President of the Christian Democratic Party (KDH), former EU Commissioner for Education and Culture
  • Professor John Finnis, Oxford University, University of Notre Dame
  • Professor Robert George, McCormick Professor of Jurisprudence, Princeton University, former member of the President’s Council on Bioethics
  • Professor John Haldane, Professor of Philosophy, University of St. Andrews
  • Christian Hillgruber, Professor for Constitutional and Public Law, Friedrich-Wilhelm University (Germany)
  • Patrick Kelly, Vice President for Public Policy, Knights of Columbus
  • Professor Elard Koch, Faculty of Medicine, University of Chile
  • Professor Santiago Legarre, Professor of Law, Pontificia Universidad Catolica Argentina
  • Leonard Leo, Former Delegate to the UN Human Rights Commission
  • Yuri Mantilla, Director, International Government Affairs, Focus on the Family
  • Hon. Elizabeth Montfort, former Member of the European Parliament
  • Senator Rónán Mullen, Member of the Irish Senate
  • Cristobal Orrego, Professor of Jurisprudence, University of the Andes (Chile)
  • Alojz Peterle, Member of the European Parliament, Slovenia, former Minister of Foreign Affairs and Deputy Prime Minister of Slovenia
  • Bernd Posselt, Member of the European Parliament, Germany
  • Gregor Puppinck, Executive Director, European Center for Law and Justice
  • Ambassador Grover Joseph Rees, former US Ambassador to East Timor, Special US Representative to the UN on social issues
  • Prof. Dr. Dr. Georg Ress, former Judge, European Court of Human Rights
  • Austin Ruse, President, C-FAM
  • William Saunders, Human Right Lawyer, Senior Vice President, Americans United for Life, former delegate to the UN General Assembly
  • Alan Sears, President, CEO and General Counsel, Alliance Defense Fund
  • Marie Smith, President, Parliamentary Network for Critical Issues
  • Professor Carter Snead, Member, International Bioethics Committee, UNESCO and former U.S. Permanent Observer to the Council of Europe’s Steering Committee on Bioethics, University of Notre Dame School of Law
  • Prof. Dr. Manfred Spieker, Professor for Christian Social Sciences, University of Osnabrück, Germany
  • Douglas Sylva, Delegate to the UN General Assembly
  • Hon. Francisco Tatad, former Majority Leader, Philippine Senate
  • Ambassador Alberto Vollmer, former Ambassador of Venezuela to the Holy See
  • Christine de Marcellus Vollmer, President of the Latin American Alliance for the Family
  • Hon. Luca Volonte, Parliamentary Assembly of the Council of Europe, President of the European People’s Party (PACE)
  • Lord Nicholas Windsor, Member of the Royal Family of the United Kingdom
  • Susan Yoshihara, Director, International Organizations Research Group
  • Anna Zaborska, Member of the European Parliament, former Chair, Women’s Committee of the European Parliament

Note de subsol

Note la Articolul 1

”Concepţie” (fecundare) este uniunea dintre un ovocit şi un spermatozoid (în special, fuziunea membranelor unui ovocit cu ale unui spermatozoid în contact), care dă naştere unui organism uman viu, nou si distinct, care este embrionul. Embrionul există atunci când gameţii au încetat să existe, materialul lor genetic contribuind la formarea noului individ, generat de unirea lor. A se vedea, de exemplu, Sadler, T.W.,  Langman’s Medical Embriology, a 7-a ediţie. Baltimore: Williams & Wilkins 1995, p. 3 (care precizează că „dezvoltarea unei fiinţe umane începe la fecundare, un proces prin care spermatozoidul unui bărbat şi ovulul unei femei se unesc pentru a da naştere unui nou organism …”. Moore, Keith L. şi Persaud, T.V.N., The Developing Human: Clinically Oriented Embriology, a 7-a ediţie, Philadelphia: Saunders 2003, p. 2 (unde se precizează că „unirea unui ovocit cu un spermatozoid în timpul fecundării” marchează „începutul unei noi fiinţe umane”).

În plus, în sensul acestor articole, orice proces care antrenează crearea unui nou organism viu uman ar trebui să fie interpretat ca o formă de „concepţie”. De exemplu, se întâmplă numai în rare ocazii, şi de la începutul dezvoltării embrionare, ca anumite celule să se separe de embrion şi, printr-un proces de restituire şi de reglare interioară, să se transforme într-un organism uman nou separat – un frate geamăn monozigot (adevărat) al embrionului de origine. În astfel de cazuri, viaţa geamănului începe din momentul acestui proces mai degrabă decât la fuziunea spermatozoidului cu ovulul.

Există, de asemenea, tehnici ştiinţifice (inclusiv, printre altele, transferul nuclear de celule somatice, cunoscut altfel sub numele de „clonare”), care dau naştere unui nou individ distinct în stadiul embrionar de dezvoltare. Toate aceste tehnici sunt forme de „concepţie”, în sensul prezentului articol.

Indiferent de modul în care un membru al speciei umane îşi începe existenţa, el are dreptul, în toate etapele dezvoltării sale, la recunoaşterea demnităţii inerente şi protecţia drepturilor sale inalienabile de fiinţă umană, după cum se menţionează în Articolul 4 de mai sus.

Note la Articolul 2

Un „embrion” este definit ca „un organism în diferite stadii de dezvoltare de la concepţie la săptămâna a noua sau a zecea de viaţă”. Considine, Douglas, ed., Van Nostrand’s Scientific Enciclopedia, ediţia a zecea. New York: Van Nostrand Reinhold Company, 2008, p. 1291. „În prima săptămână, embrionul devine o masă solidă de celule şi apoi dobândeşte o cavitate pentru a lua numele de blastocist”. Ronan O’Rahilly şi Fabiola Muller, Human Embriology and Teratology, ediţia a 3-a, New York: A. John Wiley & Sons, 2001, p. 37.

Chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în ultimii ani a fost reticentă în a asigura protecţia deplină a copilului nenăscut, cu toate acestea, a declarat, în 2004, cu privire la embrion/făt, că „statele membre pot lua în considerare, ca un numitor comun, faptul că embrionul/fătul aparţine speciei umane” [VO c. Franţa (53924/00, GC, 8 iulie 2004), la § 84].

Desi exista un acord cu privire la clasificarea biologică a embrionului ca ființă vie, membru individual al speciei umane, unii încearcă să revizuiască terminologia științifică din motive politice, pentru a pune în umbră sau a ascunde chestiunile morale și etice la îndemână. Din păcate, asemenea oameni de știință și organizații au urmărit un astfel de curs și în trecut, susținând, de exemplu, că termenul de „embrion” nu ar trebui să fie utilizat pentru a descrie ființa umană care este distrusă în timpul cercetării pe celulele embrionare stem (și în alte tipuri de cercetare pe embrion). A se vedea, de exemplu, “Joaca de-a denumirile”, Nature, vol. 432, 7 iulie 2005, p.2. Este important să se reziste unor asemenea eforturi de a politiza terminologia științifică. Într-o Hotărâre decisivă recentă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a respins, în mod întemeiat, o asemenea manipulare terminologică, considerând că „orice ovul uman, după fecundare, orice ovul uman nefecundat, în care a fost transplantat celula nucleu dintr-o celulă matură umană, precum și orice ovul uman nefecundat ale cărui diviziune și dezvoltare ulterioară au fost stimulate prin partenogeneza, constituie un embrion uman.” [ECJ 18.10.2011, C-34/10, Brustle v Greenpeace]

Note la Articolul 3

Faptul că fiecare copil nenăscut este, prin natura sa, o fiinţă umană din momentul concepţiei şi indiferent de mijloacele folosite pentru concepţia sa, este un fapt valabil pentru toate fiinţele umane. A se vedea mai sus, notele la Articolele 1 şi 2.

Note la Articolul 4

În Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se prevede: „Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile este fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”, iar în Articolul 3, se stipulează: „Orice persoană are dreptul la viaţă, la libertate si la securitatea persoanei sale”.

Articolul 6 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (PIDCP) prevede: „Dreptul la viaţă este inerent fiinţei umane. Acest drept trebuie să fie protejat prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţă, în mod arbitrar. Preambulul din PIDCP, de asemenea, prevede: „În conformitate cu principiile enunţate de Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”. În Preambulul din PIDCP se mai recunoaşte că „aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane”. PIDCP recunoaşte, de asemenea, implicit, drepturile copiilor nenăscuţi, stipulând în articolul 6, că o condamnare la moarte „nu se poate executa împotriva femeilor gravide”.

În Declaraţia Drepturilor Copilului şi în preambulul la Convenţia privind Drepturile Copilului, de asemenea, se afirmă: „copilul, din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, are nevoie de protecţie şi îngrijire specială, inclusiv protecţie juridică adecvată, înainte şi după naştere”.

În mod similar, Convenţia americană privind drepturile omului prevede, în articolul 4.1: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale. Acest drept va fi protejat prin lege, şi, în general, începând de la concepţie. Nimeni nu va fi privat în mod arbitrar de viaţă”.

A se vedea, de asemenea, Preambulul Pactului internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, care prevede: „…recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”[.]

Note la Articolul 5

Avortul nu este menţionat în nici un tratat cu caracter obligatoriu al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile omului. Doar un singur tratat regional, Protocolul Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor privind drepturile femeilor din Africa (Protocolul de la Maputo) conţine referinţe la dreptul la avort. Acest tratat este foarte controversat şi nu este acceptat în mod universal. Doar aproximativ jumătate din cele 54 de țări africane s-au alăturat Protocolului de la Maputo şi motivul invocat de cele mai multe ori în refuzul de aderare la el este clauza cu privire la avort.

Fostul director executiv timp de mai mulţi ani al Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie a menţionat recent: „Mandatul UNFPA este de a lua în considerare avortul, în contextul sănătăţii publice, dar niciodată ca un drept, aşa cum o fac unele ONG-uri. …Avortul este o problemă naţională care urmează să fie stabilită de legea şi de legislaţia naţională”. (Interviu cu Thoraya Obaid, „Huffington Post”, 15 ianuarie 2011). În ciuda poziţiei oficiale a UNFPA, cu toate acestea, agenţia a promovat dreptul la avort. A se vedea mai jos, notele la Articolul 7.

Chiar şi organizaţii ce promovează avortul au confirmat recent că nu există nici un drept la avort în tratatele internaţionale. În anul 2003, de exemplu, Centrul pentru Drepturi Reproductive a admis că tratatele internaţionale nu recunosc dreptul la avort: „Am fost lideri în furnizarea de argumente pentru dreptul femeilor de a alege avortul, ca parte a drepturilor internaţionale. Cu toate acestea, nu există nici o normă executorie strictă, care să recunoască dreptul femeilor de a termina o sarcină”. Această declaraţie a fost făcută în anul 2003, într-un memoriu intern al Centrului pentru Drepturi Reproductive, întitulat, „International Legal Program Summary of Strategic Planning” şi introdusă în înregistrările Congresului Statele Unite. [The Center for Reproductive Rights, memorandum intern, inclus în Congressional Record: 108 Cong., prima sesiune, Congressional Record 149, nr. 175 (8 decembrie 2003) E2534-E2547]

În 2009, totuşi, Centrul pentru Drepturi Reproductive susţinea: „Dreptul femeilor la servicii complete de îngrijire a sănătăţii reproducerii se înrădăcinează în normele drepturilor universale ale omului, care garantează dreptul la viaţă, la sănătate, la viaţă privată şi non-discriminare. Aceste drepturi sunt încălcate atunci când guvernele fac serviciile de avort inaccesibile femeilor care au nevoie de ele. Conform dreptului internaţional, guvernele pot fi trase la răspundere pentru legi ce restricţionează sever avortul şi pentru incapacitatea lor de a asigura accesul la avort atunci când acesta este legal”. (Raportul Centrului pentru drepturile reproductive, Bringing Rights to Bear: Abortion and Human Rights, 14 ianuarie 2009, p.1).

Dezacordul între ceea ce s-a spus de către Centrul pentru Drepturi Reproductive, în 2003 şi, apoi, în 2009, este faptul că, în 2003, această organizaţie se adresa personalului său, conducerii şi părţilor interesate, în cursul unei intâlniri private, în timp ce, în 2009, deja făcea declaraţii publice. Între timp, nimic nu s-a schimbat, atât în dreptul cutumiar sau în tratate, care să fi făcut nevalidă declaraţia din 2003.

Organizaţiile care promovează drepturile internaţionale ale omului recunosc, de asemenea, în mod tradiţional, că „nu există nici un drept la avort, general acceptat, în dreptul internaţional”. [Amnesty International, „Women, Violence and Health”, 18 februarie, 2005].

Unele dintre aceste organizaţii şi-au schimbat recent pozitia şi folosesc adesea un limbaj aproape identic cu cel folosit în documentele Centrului pentru Drepturile Reproductive. De exemplu, Amnesty International, în 2008, a declarat că „respingerea reformelor juridice din Federal District Penal Code [liberalizarea accesului la avort] va rezulta, de fapt, în încălcarea de către Mexic a obligaţiilor internaţionale privind drepturile omului”. (Amnesty International, Memoriu către Curtea Supremă din Mexic, martie 2008.)

Memoriul organizaţiei Amnesty International, în cazul Mexicului, a fost prezentat, la câteva luni după o conferinţă pe tema dreptului la avort, în care Amnesty International a anunţat că va pleda în favoarea dreptului la avort. Directoarea grupului privind drepturile sexuale şi reproductive a anunţat că Amnesty International s-ar alătura strategiei internaţionale a Centrului pentru Drepturi Reproductive în litigiul său privind drepturile de avort, ajutându-le să conteste în faţa instanţelor naţionale legile restrictive privind avortul. Când reprezentantul Amnesty International a declarat că organizaţia sa promova drepturile de avort doar în anumite circumstanţe, şi nu în toate, omologul său de la Human Rights Watch a răspuns că diferenţa e nesemnificativă, iar apoi „a salutat” intrarea Amnesty International în rândul susţinătorilor drepturilor internaţionale la avort. La aceeaşi conferinţă, secretarul general al directorului executiv al Amnesty International a anunţat că organizaţia sa se va alătura, de asemenea, Centrului pentru Drepturi Reproductive într-o iniţiativă legislativă nouă pentru a promova „dreptul” la sănătatea maternă, ce includea şi avortul. [Comentarii la conferinţa Women Deliver, Londra, octombrie 2007. A se vedea „Six Problems with Women Deliver”, International Organisations Research Group Breafing Paper No. 2 (5 noiembrie 2007)].

Pentru o discuţie pe tema „sănătăţii reproducerii” şi relaţia acesteia cu avortul, vezi mai jos, notele la Articolul 7.

Note la Articolul 6

Dacă autorităţile acordate acestor agenţii variază în funcţie de termenii tratatelor care le-au creat, aceste instrumente vorbesc despre rolul unor astfel de organisme ale tratatelor, ca fiind unul de monitorizare şi recomandare, nu unul de luare de decizii. De exemplu, articolul 21 al CEDAW prevede că Comisia CEDAW „poate face sugestii şi recomandări generale bazate pe analiza rapoartelor şi informaţiilor primite de la statele părţi”. În mod similar, articolul 45 din Convenţia privind Drepturile Copilului prevede că această Comisie privind Drepturile Copilului „poate face sugestii şi recomandări de ordin general, pe baza informaţiilor primite în temeiul Articolelor 44 şi 45 din prezenta convenţie”, şi că Articolul 40 (4) din Convenţia Internaţională privind Drepturile Civile şi Politice (PIDCP) prevede că Comisia Drepturilor Omului „îşi va transmite rapoartele şi asemenea comentarii generale, după cum va considera adecvat, către statele părţi”. Nici un tratat al ONU nu autorizează vreun organism creat în baza lui să dea interpretări ale tratatului ce obligă statele semnatare. Deşi Protocoalele Opţionale ulterioare ale unor tratate permit agenţiilor să decidă în unele cazuri prezentate prin plângeri individuale, aceste hotărâri nu pot fi luate decât cu referire la statele, care au ratificat Protocolul Opţional în cauză, şi sunt obligatorii doar în ceea ce priveşte părţile implicate în litigiul repsectiv.

Statele semnatare au făcut numeroase declaraţii, arătând clar că nu consideră comentariile făcute de organismele tratatelor drept obligatorii, din punct de vedere juridic şi că nici nu s-au aşteaptat ca aceste recomandări să devină obligatorii, atunci când au fost negociate tratatele. În conformitate cu articolul 31, alineatul (3) litera (b) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, această practică ulterioară ar trebui să fie luată în considerare în interpretarea unui tratat. A se vedea, de exemplu, „Raportul Comisiei Drepturilor Omului”, Sesiunea 50, Supl. nr 40, anexa VI. Observaţiile statelor semnatare, în temeiul articolului 40, paragraful 5 din Convenţie, doc. A/50/40 (5 octombrie 1995) (“Regatul Unit cunoaşte, desigur, faptul că Recomandările Generale, adoptate de Comisia [pentru Drepturile Omului] nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic”.) A se vedea, de asemenea, declaraţiile Statelor Unite pentru care sistemul Pactului „nu impune statelor părţi obligaţia de a pune în aplicare interpretările Comisiei, şi nici nu conferă Comisiei autoritatea de a da interpretări definitive sau obligatorii ale Pactului”. Id., p.131: „Comisia nu are competenţa de a emite interpretări sau hotărâri cu caracter obligatoriu” şi „Cei care au redactat Pactul puteau să atribuie acest rol Comisiei, dar au ales în mod deliberat să nu o facă”. Id.

Chiar şi comentatori juridici, care au susţinut o extindere a competenţelor organismelor tratatelor au recunoscut că interpretările organismelor tratatelor nu sunt obligatorii pentru statele părţi. A se vedea, de exemplu, Manfred Nowak, “The Need for a World Court of Human Rights”, Human Rights Law Review 7:1, 252 (2007) (cu precizarea că organismele tratatelor emit „decizii cu caracter neobligatoriu în cazul plângerilor individuale, precum şi … observaţii şi recomandări conclusive, legate de raportul statului şi procedurile de anchetă”). Michael O’Flaherty şi John Fisher, „Sexual Orientation, Gender Identity and International Human Rights Law: Contextualizing Yogyakarta Principles”, Human Rights Law Review 8:2, 215 (2008) („Observaţiile conclusive sunt flexibile prin natura lor şi nu sunt obligatorii”); Christina Zampas & Jaime M. Gher, „Abortion as a Human Right –  International and Regional Standards”, Human Rights Law Review 8:2, 253 (2008) (observând că organismele Tratatului „nu sunt organe judiciare si Observaţiile Finale nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic”).

În ciuda acestui consens şi a faptului că tratatul pe care îl monitorizează nu menţionează avortul, Comisia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor (CEDAW) a  interpretat existenţa unui drept la avort în tratat şi a exercitat presiune asupra a peste 90 de ţări de a-şi liberaliza legile lor privind avortul. [Human Rights Watch, „International Human Rights Law and Abortion in Latin America”, iulie 2005, p.5]. În Recomandarea sa generală nr. 24, Comisia a afirmat că „acolo unde este posibil, legislaţia care incriminează avortul ar trebui modificată pentru a elimina măsurile punitive impuse femeilor care fac avort”. În plus, Recomandarea generală nr. 24 a CEDAW afirmă că naţiunile „trebuie să pună în aplicare, de asemenea, un sistem, care să asigure  că deciziile tribunalelor sunt puse în aplicare. În caz contrar, ar exista o încălcare a articolului 12”. Atunci când naţiunile au negociat tratatele, nu exista nici un indiciu că acest articol includea drepturi la avort, şi nici o naţiune nu şi-a rezervat poziţia vizavi de acest articol, în scopul de a-şi proteja legile sale care incriminează avortul. O instanţă naţională, cu toate acestea, a acceptat recomandările Comisiei CEDAW ca având autoritate în acest sens. Curtea Supremă din Columbia a ordonat o liberalizare a legislaţiei naţionale cu privire la avort, în 2006, şi majoritatea Curţii s-a referit la recomandările cu privire la avort ale organismelor tratatului. [Decizia Curţii Constituţionale a Columbiei C-355/06, 10 mai 2006].

Comisia pentru Drepturile Omului a admonestat peste douăsprezece de ţări, cerându-le să-şi liberalizeze legile privind avortul. Comisia privind afacerile economice şi drepturile sociale au făcut  presiuni asupra a peste zece ţări, ca acestea să liberalizeze legile avortului. Comisia pentru Drepturile Copilului şi Comisia împotriva Torturii au cerut, de asemenea, ţărilor să-şi liberalizeze legislaţia cu privire la avort.

Note la Articolul 7

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a afirmat că „accesul la avortul legal şi în condiţii de siguranţă este un drept fundamental al femeilor, indiferent de locul unde se află ele.” [A se vedea, de exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), „Unsafe abortion: the Preventable Pandemic” (2006)].

Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA) nu are voie să promoveze avortul ca formă de planificare a familiei prin mandatul său din timpul Programul de acţiune al Conferinţei pentru Populaţie şi Dezvoltare (CIPD) din 1994, Clauza 8.25. Totuşi, acest organism promovează avortul prin finanţarea furnizorilor de servicii de avort şi a susţinătorilor avortului, care promovează avortul ca pe un drept al omului, şi prin faptul că aceşti furnizori şi susţinători îi devin parteneri şi agenţi în toate ţările din lume. De exemplu, Fondul ONU pentru Populaţie finanţează Centrul pentru Drepturi Reproductive (CDR), o firmă de avocatură, ce lucrează în favoarea dreptului la avort [A se vedea rapoartele anuale ale CDR, de exemplu, raportul din 2009]. UNFPA a colaborat de asemenea cu CDR la reuniunile de informare pentru Comisiile care monitorizează punerea în aplicare a Convenţiei împotriva torturii şi a Convenţiei internaţionale privind drepturile economice, sociale şi culturale. Potrivit CDR, aceste reuniuni de informare au insistat asupra „încălcărilor drepturilor reproductive” precum şi asupra „refuzului serviciului de îngrijire a sănătăţii reproductive, inclusiv a avortului şi a îngrijirilor post-avort”.

Programul de acţiune adoptat de către Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi Dezvoltare este adesea citat pentru a justifica afirmaţiile potrivit cărora există un drept internaţional la avort, ce derivă din dreptul recunoscut la nivel internaţional la asistenţă medicală la cel mai înalt nivel posibil. [Vezi Programul de acţiune al CIPD, Cairo, 5-13 septembrie 1994]. Deşi nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, Programul de acţiune rămâne singurul document de o anumită importanţă internaţională, care conţine o definiţie a „sănătăţii şi a drepturilor reproductive”, pe care unii le interpretează ca incluzând dreptul la avort.

De fapt, această definiţie (găsită în paragraful 7.2 din cadrul Programului de acţiune) nu face nici o referire la avort. Decât să impună vreunui stat o obligaţie de legalizare sau dezincriminare a avortului, Programul de acţiune al CIPD recunoaşte mai degrabă, în mod explicit, dreptul suveran al statelor de a legifera în această problemă. Mai exact, punctul 8.25 prevede: „Orice măsuri sau modificări referitoare la avort în cadrul sistemului de sănătate nu pot fi hotărâte decât la nivel naţional sau local, în conformitate cu procesul legislativ naţional”.

Deoarece CIPD şi documentul final al celei de-a Patra Conferinţe Mondiale privind Femeile de la Beijing nu au inclus dreptul la avort, susţinătorii săi au apelat la sistemul de monitorizare a punerii în aplicare a tratatului ONU privind drepturile omului, ca să găsească un drept la avort. În 1996, personalul Biroului Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, Divizia pentru Promovarea Femeilor şi susţinătorii non-guvernamentali ai avortului au elaborat un raport de definire a mijloacelor de atingere a acestui scop. Strategia care a fost pusă în aplicare în anii următori şi susţinea că „Agenţiile ONU ar putea analiza fiecare tratat şi munca fiecărui organism al tratatului”, în scopul de a promova programul ce comportă o redefinire a diferitelor drepturi pentru a încerca să fabrice un drept la avort. Potrivit raportului, „Dreptul la viaţă … ar putea fi extins la chestiunea speranţei de viaţă, inclusiv la distincţiile dintre bărbaţi şi femei, în special în materie de îngrijire a sănătăţii reproducerii, care afectează negativ speranţa de viaţă a femeilor, cum ar fi… legile stricte cu privire la avort, care conduc femeile să facă avorturi în condiţii nesigure”. [Roundtable of Human Rights Treaty Bodies on Human Rights Approaches to Women’s Health, with a Focus on Sexual and Reproductive Health Rights, Glen Cove Report, (9-11 decembrie 1996), p. 22-23. Comisia CEDAW a „apreciat” raportul mesei rotunde la cea de 53-a sesiune din 1998. (A/53/38/Rev.1)].

Centrul pentru Drepturile Reproductive „găseşte”, de asemenea, un drept la avort în reinterpretarea tratatelor: „Noi, împreună cu alţii, am fondat drepturile reproductive plecând de la un mare  număr de drepturi ale omului recunoscute, inclusiv dreptul la viaţă, libertate şi securitate a persoanei; dreptul la sănătate, la sănătatea reproductivă şi planificarea familiei, dreptul de a decide liber şi responsabil numărul şi spaţierea copiilor, dreptul de a consimţi căsătoria şi egalitatea în căsătorie şi dreptul la viaţă privată …” [A se vedea memorandumul intern al Centrului pentru drepturile reproductive şi poziţia organizaţiei Amnesty International cu privire la drepturile la avort. Note la Articolul 5, mai sus]

Note la Articolul 8

Este general recunoscut faptul că dreptul la viaţă în conformitate cu Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (PIDCP), precum şi cu alte instrumente ale drepturilor omului, implică o obligaţie din partea statelor părţi nu numai de a se abţine de la uciderea ilegală, dar, de asemenea, să ia măsuri pozitive pentru a preveni asemenea ucideri. A se vedea, de exemplu, L.C.B. c. Marea Britanie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1403, § 36): „… dreptul la viaţă, impune statelor obligaţia nu numai de a se abţine de la uciderea „cu intenţie”, ci de a lua măsuri necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa”.

Convenţia de la Viena privind Dreptul Tratatelor (VCLT), Articolul 26 („pacta sunt servanda”) prevede că „Orice tratat în vigoare este obligatoriu pentru părţi şi trebuie să fie executat de ele cu bună-credinţă”. Articolul 31 (1) al VCLT stipulează: „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă, în conformitate cu sensul obişnuit care urmează să fie acordat termenilor din tratat, în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului său”, şi următoarele secţiuni ale Articolului 31 specifică factorii care ar trebui să fie luaţi în considerare în interpretarea tratatelor, cum ar fi acordurile dintre state cu privire la tratat şi/sau interpretarea acestora, practica statului care stabileşte un asemenea acord, precum şi orice norme relevante aplicabile ale dreptului internaţional.

Deoarece nici factorii interpretativi prevăzuţi în Articolul 31 al VCLT, nici orice altă sursă de autoritate nu indică faptul că responsabilitatea statului de a proteja viaţa omului nu se extinde la toţi oamenii, statele sunt libere, în conformitate cu VCLT, să interpreteze obligaţiile care le revin în temeiul tratatelor ce garantează dreptul la viaţă ca incluzând obligaţia de a proteja viaţa tuturor fiinţelor umane din momentul concepţiei.

Note la Articolul 9

Deşi acest articol menţionează în mod specific avortul, guvernele trebuie să se asigure de asemenea, împotriva altor ameninţări la viaţa fiinţelor umane nenăscute. Aceste măsuri includ cercetarea, care implică utilizarea şi distrugerea embrionilor umani vii, dar nu se limitează aici.

Statele pot, şi  de fapt ar trebui, să interpreteze obligaţiile internaţionale în temeiul tratatelor Naţiunilor Unite privind drepturile omului, ca incluzând obligaţia legală de a proteja viaţa umană chiar de la începutul său, şi anume, din momentul concepţiei după cum se menţionează în nota la Articolul 1. Un număr de constituţii naţionale deja protejează viaţa umană de la concepţie, inclusiv Chile, Republica Dominicană, El Salvador, Guatemala, Honduras, Irlanda, Madagascar, Peru, Filipine şi Ungaria.

De fapt, aproximativ două treimi din ţările lumii continuă să interzică avortul prin lege, în toate sau aproape în toate circumstanţele. Potrivit celor mai recente compilaţii ale grupului de susţinere a avortului Centrul pentru Drepturile Reproductive, 68 de ţări fie interzic avortul fie îl permit doar pentru salvarea vieţii mamei şi 59 de ţări permit avortul doar ca să păstreze viaţa sau sănătatea mamei. Aproximativ o treime din aceste ţări au, de asemenea, excepţii pentru viol, şi, în unele cazuri, excepţii în caz de incest sau malformaţii fetale. [Center for Reproductive Rights „Fact Sheet: The World’s Abortion Laws”, septembrie 2009]. Deşi nu toate aceste 127 de legi oferă copilului nenăscut cadrul complet al unei protecţii juridice adecvate, totuşi, ele reflectă clar o recunoaştere  continuă de către o majoritate covârşitoare de naţiuni ale lumii a faptului că copiii nenăscuţi au dreptul la protecţie şi că nu există nici un drept al omului la avort. În contrast, doar 56 de ţări permit avortul fără restricţii din orice motiv, şi numai 22 din acestea nu stabilesc nici o limită a perioadei de gestatie. Alte 14 ţări interzic avortul, cu excepţia motivelor socio-economice. [Fact Sheet, menţionat mai sus].

Exemple de presiune asupra naţiunilor în curs de dezvoltare, exercitate de către ţările dezvoltate, includ experienţa Nicaraguăi, din 2006, ca răspuns la decizia legislativului de a interzice avortul „terapeutic”.  Termenul „terapeutic” este menţionat aici, deoarece este cel utilizat de obicei, deşi nu suntem de acord că avortul, în sine, poate fi considerat ca tratament pentru vreo boală.

Ambasadorii din Nicaragua ai Suediei, Finlandei, Danemarcăi, Norvegiei şi Olandei, precum şi reprezentanţi ai Statelor Unite şi Canadei, ai Comisiei Europene şi ai agenţiilor ONU (Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), Fondul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNFPA), Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)) au semnat o scrisoare comună către preşedintele Adunării Naţionale, Eduardo Lopez Gomez, la 20 octombrie 2006, în care au cerut anularea votului pe motiv că legea avortului „ar afecta viaţa, sănătatea şi securitatea juridică a femeilor din Nicaragua”. Principalul semnatar al scrisorii, Eva Zetterberg, ambasadorul suedez din Nicaragua, a anunţat câteva luni mai târziu, la o conferinţă a ţărilor donatoare, că donatorii „doresc să garanteze un plan de mecanisme, care să asigure o mai bună corelare între ajutorul acordat şi politicile guvernamentale”, şi că avortul „este extrem de important pentru noi”.  [„Empieza Mesa Global entre el gobierno y los paises donantes”, La Voz, 03 iulie 2007, „Breves Nicaragua”, Revista Envio, iulie 2007.] Curând după aceea, Suedia a anunţat o retragere progresivă a tuturor ajutoarelor din Nicaragua. Retragerea a fost văzută de Nicaragua, în general, ca o pedeapsă pentru noua lege privind interzicerea avortului “terapeutic”. [„Diputados acusan a la Embajadora Suecia”, El Nuevo Diario, 29 august 2007.]

LASĂ UN RĂSPUNS