RESTABILIREA ORDINII NATURALE: O agendă pentru România (XXI). Transplantul de organe

1.515 views
0
DISTRIBUIȚI

transplant de organeToate episoadele precedente aici

Transplantul de organe reprezintă transferul unui organ dintr-un corp în altul, în scopul înlocuirii organului afectat sau absent al beneficiarului. Organele care pot fi transplantate sunt inima, rinichii, ficatul, plămânii, pancreasul, intestinul și timusul. La nivel mondial, rinichii sunt organele cel mai frecvent transplantate, urmate îndeaproape de ficat și apoi de inimă. Corneea și grefele musculoscheletice sunt țesuturile cel mai frecvent transplantate; acestea depășesc numeric de peste zece ori transplanturile de organe.

Deși procedura poate fi benefică, și adeseori salvatoare de viață, pentru beneficiar, aceasta ridică, totuși, o serie de îngrijorări serioase:

  • îngrijorarea că organele transplantate ar putea fi obținute de la unii oameni fără consimțământul acestora. De exemplu, în China, majoritatea organelor folosite pentru transplant provin de la prizonieri condamnați la moarte. Se susține că se întâmplă chiar efectuarea de execuții și emiterea de sentințe cu moartea în funcție de cererea de organe transplantabile (inclusiv din afara Chinei).
  • îngrijorarea că practica transplantului de organe ar putea genera un „turism pentru transplant” dinspre țările bogate spre cele sărace: săracii ar putea fi presați să își vândă unul sau mai multe organe, sau chiar organele copiilor lor, pentru a obține o sumă de bani.
  • îngrijorarea că, în cazul obținerii organului transplantat de la un „donator” decedat (după cum este în mod necesar cazul pentru transplantul de ficat sau de inimă), donatorul ar putea de fapt să fie în viață la momentul prelevării organelor, prelevarea organelor devenind astfel adevărata cauză a decesului. Există dubii amplu răspândite în comunitatea științifică privind criteriul „morții cerebrale”, criteriu care a fost dezvoltat în mod specific cu intenția de a crește disponibilitatea organelor pentru transplant de la donatori.
  • îngrijorarea cu privire la corupția prevalentă în rândul celor care au puterea de a decide cine trebuie să se bucure de prioritate la primirea unui transplant de organe. (Dezvăluiri recente din Germania au arătat că este o practică frecventă a medicilor care efectuează transplanturi să accepte mită în scopul manipulării listelor de așteptare cu posibili beneficiari ai organelor donate. Dacă cei de pe lista de așteptare sunt considerați a avea o oarecare „îndreptățire” la un organ donat, atunci se poate argumenta că aceste manipulări echivalează cu o crimă: organul salvator de viață oferit unui pacient a fost refuzat altuia…).

Cu privire la primele două puncte, este de la sine înțeles că prelevarea de organe de la persoane fără acordul acestora constituie o încălcare extrem de gravă a demnității umane, precum și a dreptului la integritate corporală. După cum am indicat anterior, astfel de practici sunt similare atât canibalismului, cât și comerțului cu sclavi.

Deși principiul moral pare să fie amplu recunoscut, protecția oferită de legislația internațională pare slabă. Disponibilitatea chirurgiei de transplant a creat o cerere de organe donate și, pe măsură ce acest tip de chirurgie este tot mai mult percepută drept terapie standard, cererea este probabil să crească. Deja, politicienii responsabili cu sănătatea publică deplâng „lipsa donațiilor de organe” și caută modalități de a crește numărul acestora, inclusiv, în unele țări, prin stabilirea unor presupuneri juridice (destul de îndoielnice) conform cărora orice persoană care nu obiectează trebuie să fie considerată „donator” prezumtiv. În schimb, nu pare să existe o preocupare similară pentru persoanele de la care se obțin organele „donate”.

Convenția de la Oviedo a Consiliului Europei pare a fi singurul tratat internațional care abordează chestiunea donării de organe, dar cerințele pe care aceasta le stabilește pentru „consimțământ” par destul de slabe (a se vedea mai sus). În plus, o serie de state membre ale Consiliului Europei nu au semnat și nu au ratificat această Convenție. Prevederea explicită conform căreia „corpul uman și componentele acestuia nu vor genera, ca atare, câștig financiar” (articolul 21 al Convenției de la Oviedo) se aplică, astfel, numai într-un număr redus de țări. Totuși, chiar și presupunând că ar exista un acord la nivel mondial cu privire la acest act normativ, s-ar menține necesitatea intensificării eforturilor globale pentru prevenirea traficului.

Cu privire la dubiile crescânde privind criteriul „morții cerebrale”, trebuie menționat că acest criteriu trebuie să facă subiectul unei noi dezbateri științifice. Între timp însă, principiul precauției ne impune să considerăm că „moartea cerebrală” nu constituie un criteriu adecvat și că prelevarea de organe transplantabile de la persoanele aflate în „moarte cerebrală” este, de fapt, o practică inacceptabilă din punct de vedere moral.

– va urma –

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here