„Toni Erdmann” sau corporatismul, speriat de o proteză dentară

1183
0
DISTRIBUIȚI

toni-erdmann-image

Un film-pamflet, o dramedie care demască lipsa de umanism și cruzimea doctrinei economice a externalizarii resurselor.

Promovat ca cel mai bun film european al anului 2016 (în viziunea FIPRESCI), premiat la Cannes tot de Federația Internațională a Criticilor de Film, unde a concurat în competiția oficială, Toni Erdmann este, la prima vedere, doar o comedie dramatică simpatică, cu câteva elemente de meditație socială foarte actuale, amintind de dramediile trăsnite antisistem ale lui Aki Kaurismaki; doar că parabola socială, excentricitatea și cinegenia erau la maestrul finlandez mult mai ample. Toni Erdmann, însă, nu arată ca un film politic incorect, ba pare, dimpotrivă, chiar în miezul sistemului Europei celei mai recente, pe care-l observă cu lupa.

Ce a determinat, așadar, vâlva făcută de presa europeană și americană în jurul acestei dramedii despre relația dintre un tată neamț cam țicnit și fiica sa (adultă) workaholică, angajată în afaceri petroliere la o transnațională cu punct de lucru în România? In nici un caz studiul de caractere, altminteri, atent și subtil dezvoltat; nici realitățile românești, prea puțin vizibile în mediul globalist al expatrizilor de lux în care se desfășoară filmul; ci relația dintre umorul cu tente absurd-grotești, inițial diluat, dar dozat în cantități crescătoare, și trimiterile grave către realități sociale europene (și planetare) îngrijorătoare, considerate un așa-zis rău necesar al “locomotivei progresului”:alienarea produsă de globalismul corporatist și însingurarea patologică în care trăiesc, ca prizonieri de bunăvoie ai bunăstării și succesului în carieră, globetrotter-ii multinaționalelor.

Sub glazura comediei grotești, realizate în tușe minimaliste, multiproducția Toni Erdmann (care va reprezenta Germania la competiția premiilor Oscar) este o critică pro domo indirectă, dar atent orchestrată, adusă capitalismului corporatist, dar o critică neacuzatoare și atât de simpatetică (fără stângism sau alte ideologisme), încât ajunge direct la țintă.

Toni Erdmann este al treilea lung-metraj al scenaristei, regizoarei și producătoarei germane Maren Ade, care a reușit cu fiecare film al său să cucerească sensibilitățile juriilor (filmul ei Toți ceilalți, o dramă psihologică despre viața de cuplu, triplu premiat la Berlin în 2009, a fost prezentat în România în cadrul Festivalului Filmului European din mai 2016).

Urmărind o relație de cuplu (tată-fiică), relație modelată de minime hiatusuri geografice (între estul și vestul Europei, destul de egalizate în privința climatului de afaceri multinaționale), dar deformată dramatic de majore hiatusuri de mentalitate între cei doi (tatăl, pensionar boem, fiica, înregimentată într-un program de lucru draconic), filmul vorbește, de fapt, de mutațiile majore din elita de afaceri europeană, dictate de o mutație de doctrină economică, de origine americană: externalizarea resurselor.

Cu zâmbetul pe buze, Maren Ade ne arată cât de alienant din punct de vedere uman, atât la nivel individual, cât și al colectivităților de lucru, este potențialul acestei măsuri. Dar ce înseamnă aceasta? Externalizarea serviciilor de resurse umane ale unei întreprinderi înseamnă desființarea propriului departament de resurse umane și preluarea funcțiilor acestuia de către o terță firmă, în scopul reducerii costurilor. La o astfel de terță firmă din industria petrolului lucrează eroina filmului, Ines (alias Sandra Hüller), o femeie singură, încă tânără, care a investit totul doar în carieră.

Pare o treabă dură, chiar inumană să disponibilizezi angajați pe care nu i-ai văzut la față, din întreprinderi pe care nu le cunoști, dintr-o țară străină, cuantificând niște grafice și fișe de posturi, dar Ines asta face, i se pare normal și se descurcă de minune; chiar când are de înfruntat patroni locali cu alura lui Vlad Ivanov. Colegii și subalternii din România, unde își desfășoară momentan activitatea, încearcă cu greu să țină pasul cu ea și fac totul să-i intre în voie. Neinteresată să-și întemeieze o familie, petrecându-și tot timpul la birou, în ședințe de afaceri sau de team-building, consumându-și puținele clipe libere la piscină, la moll, în cinice partide de amor pasager ori la discuții în cluburi cu prietene de aceeași condiție, Ines nu-și dă seama că viața trece pe lângă ea, în timp ce ea se claustrează în carapacea unei lumi artificiale și a propriului egoism.

Din această carapace încearcă s-o scoată tatăl ei din Germania, Winfried (Peter Simonischek), un bătrân bonom și excentric, pasionat de inocente travestiri comic-grotești, cu care-și distrează puținii prieteni; luându-și cu sine recuzita butaforică (o proteză dentară prea mare și o perucă roșcată), acesta ia avionul spre București și face un adevărat tur de forță, umilință și răbdare pentru a-și trezi fiica la realitățile inimii. “Toni Erdmann” este pseudonimul pe care acesta îl adoptă când își face apariția incognito, pe post de businessman și de coach, în lumea de afaceri a fiicei sale. Inițial nerecunoscut de aceasta, “Toni Erdmann” nu va reuși să o schimbe prea tare; va reuși inițial să o enerveze, apoi să-i arate că “omul contează”, să o deprime și, în final, să o înduioșeze; ceea ce, în fața unei amazoane ca Ines, este deja un succes.

Filmul a deschis a VII-a ediție a Filmelor de la Cannes la București, în prezența coproducătoarei Ada Solomon și a regizoarei.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorUn sterilet controversat trebuie retras de pe piață
Articolul următorFranța: Copiii cu Sindrom Down trebuie ascunși de ochii publicului (I)
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here