Statul este în serviciul familiilor – și nu invers. Extras din „Doctrina socială” a Bisericii Catolice

1476
0
DISTRIBUIȚI

Extras din „COMPENDIU DE DOCTRINĂ SOCIALĂ A BISERICII (CATOLICE)”, Cap. V, „Familia, celula vitală a societății”
Autor: Conciliul Pontifical pentru Dreptate și Pace
Vatican, 2004

Conform website-ului oficial al Vaticanului, „Doctrina socială a Bisericii, ca dezvoltare organică a adevărului Evangheliei cu privire la demnitatea persoanei umane şi la dimensiunea sa socială, conţine principii de reflecţie, formulează criterii de apreciere, oferă norme şi orientări pentru acţiune. Biserica intervine (în materie socială) dând o apreciere morală în materie economică şi socială atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei, de binele comun sau de mântuirea sufletelor.”

Societea este în serviciul oamenilor și al societăților subsidiare care o constituie. Statul nu este autorul, ci servitorul societății civile, adică al oamenilor și grupurilor care o alcătuiesc, întrucât existența Statului derivă din societatea civilă.

Statul, așadar, este în serviciul familiilor, care sunt primele societăți naturale, unitățile fundamentale ale societății. Familiile există independent de Stat. În inima vieții de familie, se găsește transmiterea moștenirii materiale și imateriale: filiația, tradiția, cultura, valorile, educația etc. Familiile sunt o societate naturală, o comunitatea vie și dinamică prin generații, ele contribuie la bunăstarea societății într-un mod unic și de neînlocuit. Fără ele, nu ar exista societatea. Familiile au drepturile proprii și originare, ceea ce înseamnă că nu sunt acordate de Stat, în același fel ca drepturile omului, care precedă Statul deoarece ele există prin însăși natura omului.

Citește și: Drepturile părinților în educarea copiilor lor

Respectul Statului pentru familii este realizat în principal prin principiul subsidiarității, sub care socetatea și Statul trebuie să nu îndepărteze familia de la sarcinile pe care aceasta le poate îndeplini singură sau liber asociată cu alte familii. Statul nu trebuie să absoarbă sau să se substituie familiile, ci dimpotrivă, trebuie să recunoască și susțină pe acestea în îndeplinirea propriilor lor responsabilități. (…) Statul ajută binele comun prin servirea familiilor. Prima și esențiala specificitate a familiile este aducerea pe lume a copiilor; această naștere nu este doar biologică ci și culturală.

Întruct prăinții nasc copiii lor, ei au dreptul originar și datoria, adică responsabilitatea, de a-i educa. Această responsabilitate este naturală stricto sensu, pentru că rezultă din naștere (natus), nu este dată de Stat (ci de autorul vieții) și este inalienabilă. Educarea copiilor – ceea ce implică între altele învățătura – este așadar sub responsabilitatea familiei, societatea fiind aptă să ajute și să susțină familia în îndeplinirea sarcinii sale. În schimbul acestei datorii, copiii au dreptul de a primi protecție și educație din partea celor care și-au luat responsabilitatea de a-i naște.

Într-adevăr părinții sunt primii educatori ai copiilor lor, dar ei nu pot îndeplini toate nevoile acestora pe măsura ce copiii cresc. Pentru a-și asuma pe deplin această responsabilitate, ei trebuie să obțină colaborarea și sprijinul altor familii și componente ale societății, în particular al școlilor, al asociațiilor religioase, culturale, muzicale, sportive, adică al „societăților” subsidiare.

Părinții sunt astfel invitați să delege o parte din educație și învățătură ale copiilor lor căte alți educatori, dar aceasta este doar o delegare a exercițiului și nu un transfer al responsabilității educative, care este inalienabilă. Întrucât este o delegare, părinții trebuie să fie apți să aleagă educatorii (sau cel puțin ar trebui ca aceștia din urmă să nu le fie impuși) și ca aceștia să le respecte voința cu privire la educația și învățătura date copiilor lor.

Datorită rolului său subsidiar, societatea poate ușura deficiențele părinților atunci când acestea sunt evident, pentru binele copiilor, dar această facultate a societății este limitată de respectul pentru drepturile părinților. Astfel, spre exemplu, în timpul Evului Mediu, deși societatea era profund religioasă, Sf. Toma d’Aquino a considerat ilegitim să fie luat un copil de la părinții săi evrei, întrucât chiar și interesul copilului de a fi botezat și crescut în „adevărata religie” nu a prevalat în fața respectului față de drepturile naturale ale părinților. (trad. BS)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here