Familia numeroasă este o chemare înaltă și nu o pecete a Ortodoxiei (II)

3.220 views
0
DISTRIBUIȚI

Interviu cu starețul Mănăstirii Sviato-Troițkaia Serghieva, Piatnițkoe Podvorie din Serghiev Posad, profesor asociat al Academiei Teologice din Moscova, redactor-șef al portalului Bogoslov.ru, protopopul Pavel Velikanov. A dialogat Daria Roșcenia. Sursa: Pravmir.ru, 28 noiembrie 2016, Partea II

Citiți prima parte aici

Despre perfidia cuvantului „trebuie”

– Recent, pe site-ul nostru am publicat un sondaj al soților din familiile ortodoxe cu mulți copii. Atunci cand bărbații și femeile au fost intrebați despre rețeta familiilor lor mari, toți au spus un singur refren, la unison: „Pentru a fi o familie fericită, trebuie să iubești această viață, cu mulți copii; să-ți placă să ai grijă; să-ți placă să rezolvi probleme; să-ți placă să discuți … pentru că, dacă toate acestea le faci ca pe o datorie, te poți istovi”. Am o intrebare pentru dvs: dar dacă ai incercat și ți-ai dat seama că nu ai puteri? Există, doar, și din cei care nici nu iubesc, nici nu se descurcă, nici nu suportă. Aveți o rețetă, ca tată cu copii mulți?

– Aici, in general, nu există nici o rețetă, afară de una universală: atunci cand o persoană invață să iubească, este intotdeauna dureros. Doare pentru că trebuie să treci mereu peste sine; trebuie să inveți să găsești un fundament ca să renunți la sine. Iar atunci cand acest proces incepe să aibă loc la o persoană, la părinte, copiii lui nu pot să nu-l iubească.

Și toate aceste elemente de stimulare care au in față cuvantul „trebuie”, „trebuie să iubești” ș.am.d. sunt un pic perfide. La urma urmei, Hristos nu ne-a spus niciodată  că „trebuie să iubești”. El a spus: „Să vă iubiți unul pe altul!”. Iar asta nu inseamnă că ești „obligat să iubești”. El a vorbit cu sensul de perspectivă, in direcția in care ne mișcăm. A iubi nu este o cerință. E bună iubirea dacă e o cerință?! Iubirea este o condiție de viață, nu o cerință, ințelegeți?

Și, dacă nu avem această ințelegere, dacă peste tot ți se spune „trebuie”, ca rezultat avem o iubire „fără căldură”, forțată.

Adesea, acest lucru se datorează faptului că facem multe „cu mintea”. Iată, am auzit cuvinte potrivite, am invățat schemele corecte din surse de incredere și binecuvantate – și in toate aceste lucruri incepem să incercăm să ne incadrăm corect. Ca rezultat, avem o viață „in imagine”. Care, in cele din urmă, „il mănancă” pe purtătorul său.

Dar, dacă ne orientăm către Mantuitorul ca la singurul camerton al umanității și al dreptății in toate, nu vom face așa. La urma urmei, el nu juca rolul unui evreu pios, nu se uita cu atenție la reacțiile altora, nu incerca să evalueze cat de eficiente sau ineficiente le erau cuvintele. El era profund firesc. Era sincer. Il durea inima cand L-a văzut pe Lazăr in mormant. Și a plans. Cand a văzut, chiar la intrarea in templu, și nu in afara lui, că [oamenii] erau jupuiți de șapte piei pentru animalele de sacrificiu – S-a infuriat. Acest lucru este o sinceritate copilărească profundă; El nu avea ceea ce noi astăzi am numi cenzură interioară, „corectitudine”, adoptate de noi in sistemul nostru de coordonate. Această „corectitudine” a noastră nu exista la Hristos.

Prin urmare, El depășea liber convențiile, chiar și rigorile legii – cand a văzut că e nevoie. Duminica recentă s-a citit Evanghelia invierii fiului văduvei din Nain. (n. red.: In Evanghelia după Luca 7:11-16 se vorbește despre intalnirea lui Hristos, pe drumul spre orașul Nain, cu o văduvă care iși ducea unicul fiu la groapă. Iisus a mangaiat-o pe femeie și l-a inviat pe băiat). Gandiți-vă că trebuie sa fii complet nebun din punctul de vedere al oricărui evreu pios, ca să atingi catafalcul unui cadavru! Acest lucru, potrivit legii iudaice, este o incălcare gravă a ritualului! E ca și cum ai sta azi, in Postul Mare, in biserică și ai manca o bucată de berbec.

Dar pe Iisus Hristos nu Il oprește ritualul. Pentru că in El nu există dualitatea noastră artificială, ca atunci cand noi, pe de o parte, ințelegem că trebuie să fim intr-un fel, dar, de fapt, ne comportăm altfel. Ne transformăm intr-o anumită interfață, prin care traducem ceea ce ar trebui să fie, din ceea ce nu avem, dar am fi vrut foarte mult să avem… Mi se pare că cea mai mare problemă a familiilor noastre ortodoxe mari constă in faptul că ele trăiesc cu anumite modele și atitudini impuse din afară.

Sunt tipare impuse de oameni și de un mediu, care, in general, nici nu știu ce inseamnă copii, familie, relații interpersonale, și care sunt dificultățile și problemele unei familii mari.

De multe ori, sunt experți in educația copiilor, care nu sunt părinți cu experiență, nu cresc cu succes mai mulți copii – și nici chiar cei care au un singur copil –, anume cei fără copii sunt capabili să spună cuvinte corecte și inalte. Dar toate aceste cuvinte vin mai mult din minte, din cărți, din teorie, mai degrabă decat din practică. Iar cand familia se dovedește a fi ostatica acestor modele inteligente, corecte, evlavioase, in mod inevitabil, se confruntă cu o criză gravă. Calea de ieșire din această criză este de obicei ruperea tiparului. Altă ieșire nu poate fi. Și cei care nu au fost in măsură să treacă peste aceste șabloane, in mod inevitabil, vor descoperi, mai devreme sau mai tarziu, că o mare parte din recomandări, pe care s-au concentrat, pur și simplu nu funcționează. Este o etichetă, un bluf, oferit ca ceva suficient și infinit de important, ce funcționează in mod eficient, dar, de fapt, se dovedește a fi de importanță redusă sau adesea nici măcar atat.

Suferința de dragul iubirii – oare nu este iubire?

– Ce să facem? Chiar nu există nici un sfat practic?

– Există doar un singur sfat practic. Este necesar să lucrăm și să studiem o știință foarte complexă, numită „arta iubirii”. Și să punem corect accentul pe priorități. Pornind de la familia dvs. concretă, și nu de la un „ideal abstract”.

In primul rand, să desăvarșim arta iubirii a unuia față de celălalt, iar apoi – față de copiii noștri și față de alții. Trebuie să poți iubi. Și de asta trebuie să invățăm in mod conștient. Acest lucru nu e ceva evident, cum s-ar părea la inceput.

Schema clasică este atunci cand un cuplu de tineri ortodocși se instrăinează unul de celălalt, cu fiecare nou copil. Totul se aruncă in cazanul comun al asigurării viitorului copiilor. Unul pentru altul nu mai au nici timp, nici energie și nici dorință. In loc de „empatia” unuia pentru celălalt, cunoașterea reciprocă, a construirii relației unuia cu altul, a funcționat, ca să spunem așa, „fabrica de copii” și asigurarea viitorului lor – căci numai asta poate fi justificarea apropierii ca „desfranare legalizată”, pentru cei care nu se pot infrana. Dar dacă ei, chiar inainte de căsătorie, și-ar fi recunoscut sincer unul altuia că sarcina principală a bărbatului este de a-și lăsa soția insărcinată și de a-și asigura financiar familia, care crește constant, iar a soției este să nască regulat, să educe, să fie in același timp menajeră, bucătar, guvernantă și conducător auto, iar acest lucru, 99% din viața lor conjugală, nu sunt sigur ar fi dorit să se căsătorească, avand o astfel de perspectivă.

– Una dintre situațiile dominante din mediul nostru este justificarea relațiilor sexuale numai pentru conceperea de copii. Mulți doresc să vadă căsătoria astfel. Dar să judecăm logic in această chestiune. Dacă unicul scop al apropierii conjugale este procrearea și atat, atunci singura perioadă permisă pentru acest lucru e momentul ovulației, care trebuie să fie calculat cu atenție, astfel incat să nu „dăm greș”. Tot restul perioadei [potrivit acestei logici] – ca să vorbim cinstit! – e păcat! Dar lucrurile nu se sfarșesc aici: dacă am calcula cat de mulți copii in medie ar trebui să se nască intr-o astfel de familie „corectă”, atunci nu vor fi 3-4 și nici chiar 5-7 copii, ci chiar mai mult de zece. Aritmetica e simplă: chiar dacă o femeie se căsătorește la 25-27 de ani, perioada ei de fertilitate e de aproximativ 30 de ani. Chiar dacă ea naște o dată la trei ani – și in realitate se poate intampla și mai des, deja ea va naște 10 copii! Apare o intrebare destul de logică: ce se intamplă cu familiile care „se opresc” la al treilea sau la al cincilea copil – cand „procesul de producție”, s-ar părea, că e „reglat fin”? Oare soții incetează să mai doarmă in același pat și iau asupra lor eroismul „călugăriei in lume”? Mă indoiesc foarte mult! Imediat după n-lea copil, evident, familia se vede forțată să rupă șablonul impus „din minte” – sau să-și inceteze existența.

– Nu poți să te uiți la apropierea dintre soți, ca la un preparat biologic sub microscop. Aceasta este Taina celor doi, si numai a lor: este o continuare a angajamentului lor, ca personalități, la unitatea spirituală și fizică profundă, sunt „un singur trup”, fără absorbția unuia de către altul, fără a se distruge unul pe altul. Iar conceperea unui copil este o urmare firească, dar nu condiția absolută a acestei apropieri. Concepția nu epuizează semnificația și plinătatea a ceea ce se intamplă intre soțul iubitor și soția iubitoare. Pr. Valentin Svențițki a observat un detaliu foarte important: „Simțirea sexuală in tensiunea sa cea mai mare tinde să creeze o «identitate unică». Copiii sunt rezultatul unei probleme interioare nerezolvate in iubire. Natura face posibil transferul acestei probleme generației următoare”.

Iubirea adevărată nu se ia „din aer”. Aceasta este o abilitate specială, care s-a atrofiat cu totul in societatea noastră post-sovietică. Și cred că de fiecare dintre noi depinde măsura in care putem iubi, și cel puțin să nu ne rănim reciproc, ca să putem reinvia societatea noastră. Dar copiii copiază in mod inevitabil, modelul relațiilor din familie, și apoi le traduc deja in propriile lor familii – sau, dacă le conștientizează, incearcă să le depășească in mod dureros.

Cum a spus Mantuitorul? „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan, 13:35) El nu a spus că, dacă veți avea cinci copii, dacă vă veți impărtășiți săptămanal și veți ține Postul Mare, dacă veți citi canoanele și acatistele, ci a spus că ne Va cunoaștedacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Iar această dragoste nu poate să nu fie evidentă pentru cei din jur. Ori este, ori nu.

In „Concepția socială de bază” (a Bisericii Ortodoxe Ruse), se prevede in mod clar:

„Pentru creștini, căsătoria a devenit nu doar un contract legal, un mijloc de procreare și de satisfacere a nevoilor naturale temporare, ci, in cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, «o Taină a iubirii», o uniune veșnică a soților in Hristos”.

Și nu știu dacă poate fi spus mai bine decat ceea ce urmează:

„soții sunt responsabili in fața lui Dumnezeu pentru educația completă a copiilor. Una dintre modalitățile de a aplica o atitudine responsabilă față de nașterea lor este abținerea de la relațiile sexuale pentru un timp. Cu toate acestea, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele apostolului Pavel adresate soților creștini: «Să nu vă lipsiți unul de altul decat cu bună invoială pentru un timp, ca să vă indeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți impreună, ca să nu vă ispitească satana din pricina neinfranării voastre.»(1Cor.7:5). Este evident că deciziile in acest domeniu soții ar trebui să le ia, prin consimțămant reciproc, prin apelarea la sfatul duhovnicului. Acesta din urmă trebuie să aibă prudență pastorală și să țină seama de condițiile specifice ale vieții de cuplu, de varsta lor, de sănătatea lor, de nivelul lor de maturitate spirituală și de multe alte circumstanțe, distingand intre cei care se pot «acomoda» la cerințele ridicate de abstinență și cei cărora acest lucru nu «le este dat» (Mat. 19:11), și preocupandu-se, in primul rand, de păstrarea și intărirea familiei. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, in decizia din 28 decembrie 1998, a specificat preoților care fac lucrare duhovnicească despre «inadmisibilitatea constrangerii sau a indrumării enoriașilor, impotriva voinței lor, la … refuzul relațiilor conjugale in căsătorie», de asemenea, a amintit preoților despre necesitatea de a «păstra o ireproșabilitate deosebită și o prudență pastorală specială in discutarea cu enoriașii a chestiunilor legate de diverse aspecte ale vieții lor de familie»”.

– Dar ca să inveți să iubești, ai nevoie de timp, de mult timp.

– Asta e. E nevoie de timp și de efort, pentru că restul e incomparabil ca importanță și ca rezultate in timp.

– Și să ne intoarcem la planul material, acolo unde deja sunt mulți copii,  deja familia numeroasă e un fapt. Iată cum se vorbește despre familiile numeroase: trăiesc, săracii, in trei metri pătrați, și nimeni nu are un loc al său. Părinții nici nu-și văd capul de treburi, pentru că trebuie să caștige pentru trai,  să stea mereu in jug, ceea ce implică oboseală cronică. Atunci cand să mai inveți să iubești? In ce moment?

– Acești oameni sunt in această situație, pentru că ei sunt ostaticii șablonului de care vorbeam, care o dată le-a fost impus de o anume autoritate „inaltă”.

– Stați puțin, dar cum trăiau oamenii inainte? De exemplu, in urmă cu o sută de ani, familia mare era o normă, ceva obișnuit, mai degrabă decat o excepție. Adică ei nu aveau astfel de probleme?

– Nu știu. Dar am avut ocazia să discut cu oameni care s-au născut in 1910-1920, in familii de țărani, și am simțit acut lipsa lor cronică de iubire. Da, erau adulți, care și-au făcut familiile lor, au avut copii și nepoți, dar au rămas aceiași lupi inrăiți toată viața, care au trebuit să supraviețuiască și să se lupte pentru locul lor sub soare. Pentru stat, pentru muncă, pentru carieră – poate asta nu a fost rău. Dar faptul că in familiile lor nu au cunoscut dragostea, nu au avut abilități de a iubi – e un fapt. Așa că n-aș idealiza acele familii și acel trecut.

– Nu știu dacă părinții cu mulți copii de astăzi au avut experiența anterioară a iubirii, dar, de multe ori, am impresia că aceste familii sunt obligate să trăiască după principiul: să reușești, să primești, să apuci – și toate acestea de dragul copiilor. Fie că este vorba de un bilet gratuit in tabără, la teatru sau la concert, din setul de oferte sociale. Acest lucru sună ca un refren: „Din fericire, am reușit, am apucat, am avut norocul”. Sau „puneți-vă in situația mea” sau „există reduceri pentru familiile numeroase?”. Și avem in fața ochilor o serie de mici succese de zi cu zi de asemenea chilipiruri și goana pentru bunăstarea familiei mele numeroase, de multe ori, fie prin umilire, fie printr-un eșec complet, total și indiferență. Și asta este, de asemenea, o formă de iubire?

– Atingeți un subiect foarte profund. Dar eu văd aici altceva. In toate acestea, stă compensarea profundă a acelei probleme, in care o persoană se găsește din cauza faptului că are mulți copii. Dar nu e normal. Astfel de oameni sunt ostatici. Nu poți să vezi familia numeroasă ca fiind „o pecete a Ortodoxiei”. Acest lucru nu este o pecete, ci o chemare, iar cel care s-a decis să răspundă acestei chemări – bravo lui, este un erou. Acești oameni trebuie sprijiniți pe deplin, de stat, de parohie. Sprijiniți, dar nu forțați, atunci cand nu sunt pregătiți pentru asta, mai ales atunci cand relația lor și așa e șubredă.

Ințeleg că nu sunt in trend cu raționamentele mele. Dar am un sentiment puternic că familia numeroasă nu este deloc rețeta universală pentru mantuire. Eu cred și insist ca, in căsătorie, e primordială relația dintre soț și soție. Și e bine atunci cand un număr mare de copii consolidează aceste relații, le aduc la un nivel mai serios și mai profund.

Dar cel mai adesea se dovedește că soțul și soția devin mașini pentru intreținerea copiilor.
Iar cand copiii se „imprăștie”, soții se uită unul la celălalt cu ochii goi, epuizați, de multe ori neințelegand – ce fel de coșmar a fost aici? Și ce coșmar ii mai așteaptă, pentru că ei nu știu ce să facă unul cu altul, pentru că, in viața lor, in afară de copii nu era nimic. De-a lungul ultimilor 20-30 de ani, poate au invățat să „funcționeze” cu succes unul cu altul, dar la o ințelegere mai profundă reciprocă așa și nu au avansat. Sunt convins că este imposibil să consideri familia o mașină de făcut copii.

Semnificația relației dintre soți in familie este mult mai inaltă și mai profundă, ea merge dincolo de procreare. Familia nu este o perioadă pe care o parcurgem, așteptand bătranețile. Nu este corect și nu este normal, dacă, in familie, soții nu au posibilitatea să comunice pe deplin unul cu altul, dacă nu există nici o posibilitate de a te adanci in taina sufletului celuilalt, de a invăța să respecți libertatea celuilalt, de a nu-l reduce pe celălalt (pe el sau pe ea) la „limite dinainte determinate”.

Nici un număr de copii nu poate fi o justificare a imposibilității unei reale și profunde legături dintre sufletele acestor oameni. Pentru că reiese că iubirea dintre oameni a servit doar ca un stimul pentru a concepe – și cu asta toată energia s-a epuizat și s-a terminat. Și apoi a intrat in funcțiune mașina deservirii celor care s-au născut. Dar această mașină se va opri inevitabil – și, mai departe? Să te inhami ca bunică și bunic?

Principalul sens, misiunea familiei sunt date de Dumnezeu și constau in faptul că familia este un spațiu de concentrație maximă a iubirii in lume. Dacă copilul nu simte această dragoste cu toate celulele organismului său, dacă el vede că părinții sunt băgați in anumite situații, impuse din exterior, și se fac ostaticii acestor șabloane, drept pentru care au ochii stinși, fără viață, fără nici o bucurie, chiar de dimineață, mi se pare, că ceva e greșit la noi „la conservator”: notele sunt perfecte, doar că artiștii au probleme cu auzul…

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here