Alo, pot să vorbesc cu Tăticul meu, vă rog?

333 views
0
DISTRIBUIȚI

Doug Mainwaring

Traducere și adaptare după May I Please Speak to My Daddy?, în original la Public Discourse, publicație a Institutului Witherspoon (SUA)

Articolul denota, in mod special, durerea pe care o simt copiii atunci cind tata ori mama parasesc familia pentru a trai un stil de viata homosexual. Autorul insusi este un fost homosexual. Mainwaring si-a parasit nevasta si copiii pentru a-si satisface pornirile. Copiii lui au luat-o razna. Cand le era dor de el, il sunau ca sa-i auda vocea. In cele din urma Mainwaring si-a venit in fire, a abandonat homosexualitatea, s-a recasatorit si a revenit in familie. 

Lumea contemporana nu are trebuinta de barbati care sa revendice tot ce isi doresc pentru ei insisi, daca pretul este binele copiilor. Copiii nostri nu au nevoie de supereroi, ci doar de eroii tacuti, obisnuiti, anonimi, de fiecare zi, care raspund la numele de „Tatic”.

La sfarsitul anilor 90, cand am facut primii cativa pasi ca homosexual, un tip care isi spunea Tex mi-a oferit versiunea scurta a povestii sale, intr-un bar. Conversatia a luat o turnura neasteptata: el mi-a explicat ca actualul sau partener a traversat jumatate de tara pentru a se indeparta de fosta lui sotie si de copiii sai. Tex raspundea uneori la telefonul de acasa (asta era inainte sa apara celularele) si auzea o voce plapanda intreband: „As putea sa vorbesc cu Taticul meu?”. Aceasta era fetita de 8 ani a partenerului sau, telefonand de undeva din Rocky Mountains. Tex a marturisit ca a fost profund miscat de aceasta intrebare, de faptul ca fiica partenerului sau cerea permisiunea unui strain pentru a vorbi cu tatal ei la telefon. Cand ma gandesc la fetita asta, mintea imi zboara la oameni ca Alana Newman si altii care au drept tata donatori anonimi de sperma. Multi dintre acesti copii isi vor fi pus zilnic aceeasi intrebare in inima lor. Pot sa vorbesc cu taticul meu?

Cand am inceput sa prezint pericolele „casatoriilor” homosexuale pentru copii, mi-am dat seama cat de dificil era sa gasesc parteneri de discutie care sa se angajeze sincer intr-o discutie intelectuala de la om la om. La inceputul lui 2013, la finalul participarii mele la o discutie de grup, un tanar m-a acuzat ca eram nedrept fata de homosexuali, lesbiene si copiii lor.

Mi-am incercat norocul si l-am provocat cu un dialog:

„Nu cumva parintii tai au divortat cand erai mic?”

El a fost putin uimit de aceasta intrebare personala, dar a raspuns,

„Da”.

Ingamfarea i-a pierit de pe fata.

„Ai trait cu mama ta?”

„Da.”

„Ti-ai vazut tatal?”

„Nu. Nu l-am mai vazut aproape deloc.”

„Ti-a fost dor de el? Ti-ai fi dorit sa fii cu el mai mult?”

„Da. Desigur,” a raspuns cu un pic de melancolie.

„Divortul parintilor tai ti-a crescut starea de fericire sau de tristete?”

„Tristetea.”

„Deci parintii tai ti-au demontat caminul si si-au construit doua structuri noi, care au atestat in primul rand nevoile lor, nu ale tale. Concret, structurile lor erau menite sa iti garanteze starea de nefericire in continuare. Iar tu ai invatat sa traiesti cu asta, pentru ca fiind copil nu puteai avea niciun control asupra actiunilor lor, dar aceste noi planuri de viata nu erau construite tinand cont de interesul pentru tine.”

„Ei bine, nu. Nu am putut participa la decizie in acest caz. Eram un copil pe atunci.”

„Exact. Deci de ce ar fi diferit pentru copiii homosexualilor sau lesbienelor carora le este negat fie tatal fie mama? Chiar crezi ca doua mame sau doua tati inseamna acelasi lucru cu a avea un tata si o mama in preajma care sa te iubeasca si sa-ti poarte de grija? Serios? Oare avand o mama in plus pe langa tine ti-ar fi fost de-ajuns sau totusi ai fi pastrat un suspin fara raspuns, in inima ta, legat de Tatal tau?”

„Inteleg.”

„Si atunci de ce vrei sa-i condamni pe ceilalti copii sa fie fara tata? Sau fara mama?”

A priceput ideea. Nu i-a placut, dar a inteles si apoi a plecat. Cand am plecat, am realizat ca „pentru a fi serios din punct de vedere intelectual, nu se poate sa continui sa vorbesc public impotriva pericolelor casatoriilor unisex fara ca, in acelasi timp, sa vorbesc despre raul obiectiv al divortului manifestat asupra copiilor.” Divortul constituie o amenintare mult mai larga si mai invaziva pentru copii fata de perspectiva ca homosexualii sa creasca prunci fara mame si lesbienele fara tati.

Am suspinat. Este mult de reparat si de indreptat.

Eu, Tatal ratacit

Dupa cativa ani de la divort, sotia mea ma suna sa ma cheme acasa pentru ca fiul cel mai mic scapase de sub control. Cand ajungeam acasa gaseam o mare harababura. El s-a infuriat pentru ceva si si-a iesit din fire mai mult decat trebuia. Tipa si urla si lovea, apoi se inchidea in camera lui. Si nimeni nu avea voie sa intre. Era foarte neplacut sa asisti la asa ceva. Dar, multumesc Domnului, dupa o vreme el se linistea si revenea la normal.

Urletele lui, insa, au declansat discutii cu fosta mea sotie. Ce vom face privind aceasta problema de comportament a lui? Avea nevoie de medicamente? Trebuia sa fie batut ? Avea nevoie de ajutor psihologic?

Dupa ce aceasta scena s-a repetat de cateva ori, mi-a fost destul de clar de ce avea nevoie fiul nostru. El nu avea o problema comportamentala. El avea nevoie doar de un lucru: avea nevoie ca parintii lui sa fie din nou impreuna si sa se iubeasca. Faramitarea familiei a provocat un stres insuportabil psihicului plapand al baiatului nostru de patru ani. Mama si tatal lui erau singurii vinovati pentru aceasta si noi inca ne inchipuiam ca el era singur responsabil pentru problema lui. Baietelul nostru, insa, nu avea nici o vina, dar eu cu siguranta aveam. Ne-au mai trebuit cativa ani pana cand eu si sotia mea ne-am revenit. Intre timp, copiii nostri au venit sa locuiasca cu mine. Aceasta nu era o solutie, ci doar o masura provizorie pentru a depasi o situatie neplacuta. Pe de o parte, unele probleme s-au rezolvat, pe de alta parte a creat altele si si a ramas un raspuns nesatisfacator.

Pentru a justifica faptul ca ramanem divortati si tinem doua case, noi adultii fortam o sarada, pretinzand tuturor celor din jurul nostru – in special copiilor nostri – sa considere destul de bune comportamentele noastre egoiste si incapacitatea noastra de a face lucrurile sa mearga. In realitate, nu am facut nimic altceva decat sa ne imprastiem problemele si disfunctiile noastre asupra copiilor nostri. Ne usuram de propriile noastre stresuri ingramadindu-le pe capul copiilor nostri. Din fericire, dupa vreo doisprezece ani, am abandonat prefacatoria si suntem din nou casatoriti, sot si sotie, cu copii. Multe s-au vindecat de atunci si nu vom sti niciodata de cate alte dificultati i-am salvat pe copiii nostri.

O lectie de la Hollywood

Niciodata in istorie, pana acum, adultii nu au adus pe lume copii cu scopul explicit de a fi privati fie de mama fie de tata. Copiii care sunt adusi pe lume pentru a satisface dorintele unor cupluri de homosexuali si lesbiene patesc tocmai acest lucru. Ei traiesc stiind ca unul din parintii lor biologici va ramane pentru totdeauna o enigma, o fantoma. Pana recent, copiii erau vazuti ca un dar pur de la Dumnezeu. Acum noi legi care distrug casatoria cauzeaza tristul rezultat al subminarii demnitatii copiilor, reducandu-i la simple instrumente subjugate implinirii. Pe de o parte, arborele genealogic al familiei lor nu este format din stramosi, ci dintr-o mica armata de surogati, donatori si avocati care elimina genul din casatorii. Desi poate parea o sursa stranie, filmul Disney din 1998 Capcana pentru parinti (un remake al clasicului din 1961 cu Hayley Mills) ne poate invata multe despre copiii care cresc cu doi tati homosexuali sau cu doua mame lesbiene.

In film, doua fete care seamana mult, Hallie Parker si Annie James, dau una peste cealalta intr-o tabara de vara exclusivista din New England. Ele descopera imediat ca sunt gemene si ca au fost despartite imediat dupa nastere. Decid sa faca un plan si sa isi schimbe identitatile, luandu-si locul una celeilalte. Fiecare era disperata sa isi cunoasca parintele absent si pentru aceasta trebuie sa isi schimbe stilul de viata, coafura, manierele, vocea si accentul pentru a se muta intr-o tara straina doar pentru a fura cateva zile, in clandestin, cu tatal sau mama dupa care tanjesc.

Hallie traieste cu tatal ei in tinutul viticol al Californiei, intr-un frumos conac pe o colina, cu piscina si grajduri. Ea are un tata chipes, cu un succes fabulos ca viticultor. Pe scurt, ea are totul – si totusi tanjeste dupa mama, a carei prezenta si cunoastere i-au fost negate. Intre timp, Annie traieste intr-un elegant conac din suburbia Londrei. Mama ei frumoasa este o faimoasa creatoare de moda. Ea are servitori si un Rolls-Royce cu sofer la dispozitie. Cu toate acestea, si Annie tanjeste dupa tatal ei, a carei prezenta in preajma ei i-a fost negata.

Ambele fete au o viata de poveste. Dar privitorii care urmaresc acest film, majoritatea dintre cei care nu se bucura de atata bunastare si siguranta, simt mila fata de ambele fete, din cauza absentei parintelui. Aceasta ironie este tocmai ideea filmului.

In film, adultii sunt responsabili pentru impartirea copiilor. In cazul copiilor produsi pentru casatoriile unisex, adultii sunt responsabili de lipsirea lor de celalalt parinte de sex opus. Lipsa este gravata permanent si irevocabil in inimile si sufletele fiintelor umane create pentru casatoriile homosexuale. Copiii produsi ai ingineriei pentru cuplurile homosexuale au parte de vieti saracite din ziua in care se nasc, pentru ca doi barbati smulg bebelusul din uterul inchiriat, negandu-i copilului probabil unica oportunitate ca el sau ea sa aiba experienta imbratisarii materne. Aceasta oportunitate ratata este atat de aproape incat copilul sa poata vreodata sa atinga pe cineva care este, intr-un fel, mama.

Pe masura ce ea va creste, tanjirea ei dupa mama va fi inlaturata, batjocorita, nesocotita. Pana la urma, tatal nu simte deloc nevoia unei femei in viata lui. De ce ar simti-o baietelul sau fetita lui? Copilul care tanjeste dupa mama devine o insulta pentru barbatul fara sotie sau pentru cuplul masculin care o creste. Mai bine sa suferi in tacere decat sa risti sa il superi pe tata sau pe „tati” abordand unul dintre cele mai mari subiecte tabu.

Fiecare dintre noi are nevoie sa se gandeasca serios la consecintele neintentionate si neluate in calcul care pandesc – sau sunt intentionat ascunse – in spatele acceptarii casatoriei „fara gen” si la continua ridicare din umeri a societatii noastre atat fata de divort cat si fata de familia monoparentala. Noi, adultii, cascam cand sunt abordate aceste subiecte. Copiii de pretutindeni au un raspuns diferit: ei plang pana adorm.

Cand vine vorba despre paternitate, barbatii trebuie sa fie barbati

Barbatii care divorteaza, barbatii care se casatoresc cu alti barbati pentru a creste copii, sau care isi vand in mod anonim sperma – urmeaza exemplul lui Esau. Doar ca aici nu este vorba despre drepturile noastre din nastere pe care le negociem pentru un amarat de bol de supa, ci ale copiilor nostri. O facem fara mila, vanzand, foarte ieftin, cea mai mare comoara a lor – de a creste cu parintii lor biologici, intr-o familie biologica intacta –.

Aceasta lume nu are nevoie de noi barbatii ca sa ne revendicam totul in mod egoist, in special daca pretul este bunastarea copiilor nostri. Barbatii ar trebui sa faca tocmai opusul: barbatii sunt meniti sa isi protejeze copiii de nefericire, singuratate si alte amenintari. Barbatii adevarati nu isi victimizeaza propriii copii pentru poftele lor. Ei protejeaza, apara, absorbind stresul si greutatile mai degraba decat sa le abata asupra copiilor lor. Barbatii raman in transee.

Cand vine vorba despre paternitate, cultura noastra are nevoie ca barbatii sa fie barbati. Copiii nostri merita mai mult. Ei nu au nevoie de super-eroi; ci doar de eroii obisnuiti, tacuti de fiecare zi, care raspund la numele de „Tatic” – nu spus prin telefon, ci soptit in urechile noastre, in timp ce ei ni se odihnesc, in siguranta si multumiti, in brate.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here