Un film despre copii și animale: „Pelicanul Nicostratos”

160 views
0
DISTRIBUIȚI

Iubitorii filmelor despre prietenia dintre copii și animale pot să-și treacă pe lista lor drama de familie „Pelicanul Nicostratos” (Franța, 2011), un film agreabil, întru totul benign, construit pe farmecul relației empatice dintre om și necuvântătoare. La asta se adaugă farmecul solar al peisajului insular grecesc, unde se petrece acțiunea și harisma protagonistului Emir Kusturica; care, chiar dacă nu stăpânește registrul interpretativ necesar unui actor principal, se identifică natural cu personajul său și aduce în film aerul său propriu de erou-fetiș, căruia publicul îi iartă monotonia doar pentru a-l vedea pe ecran.

Filmul este realizat după romanul „Nicostratos” de Eric Boisset și regizat de Olivier Horlait, un asistent de regie francez, specializat în filme de acest gen; „Nicostratos le pélican” (2010) este cel de-al doilea, după „Sunny et l’éléphant” (2007) – filme pentru care, pe lângă regie, este și coautor al scenariului.

Pelicula se supune schemei filmelor despre prietenia dintre copii și animale – gen dezvoltat în special de americani și destul de intens serializat prin deceniile VII-VIII ale secolului trecut. Totuși, schematismul unei drame în care întregul suspans este concentrat pe aventurile animalului (în cazul nostru, un falnic pelican), nu deranjează prea mult, căci este ecranat de căldura relației empatice copil-ființă necuvântătoare, relație care va acapara atenția celor mai mulți dintre spectatori.

Filmul povestește prietenia dintre Yannis, un orfan de mamă, fiul unui pescar dintr-o izolată insulă grecească, și un pelican, pe care puștiul îl răscumpără de la un căpitan de vapor, cu prețul unei inestimabile, sentimental, relicve de familie: o cruciuliță de aur, singura amintire rămasă de la mama sa. Il va numi după numele vaporului pe care l-a găsit: Nikostratos. Lipsit de prieteni și sprijinit moral doar de părintele Kosmas de la mănăstirea locală, unde se află și școala satului, Yannis se simte terorizat psihologic de tatăl său, devenit morocănos și necomunicativ după moartea mamei: relația cu neobișnuita pasăre (inițial, un pui jigărit și bolnăvicios, neidentificabil ca specie de către copil) va suplini acest gol.

Filmul urmează rețeta clasică: ascunderea puiului de ochii părintelui cârcotaș, descoperirea acestuia și revolta violentă a părintelui, care amenință viața animalului, apoi atu-urile câștigate de copil în momentul când pelicanul, devenit un superb exemplar, este descoperit de comunitatea insulară, devenind fetișul și răsfățatul acesteia. Yannis capătă un nou aliat în persoana lui Angeliki, o adolescentă isteață, nepoata patronului singurului local de pe insulă, Aristotel, venită în vacanță să-și ajute unchiul ca barmaniță. Atras de interesul clienților săi față de superba pasăre, cu care aceștia vor să se fotografieze, Aristotel îi propune lui Yannis o mică afacere în acest sens, care îl ajută pe copil să iasă din sărăcia în care se zbate împreună cu tatăl său, ale cărui venituri din pescuit nu-i sunt suficiente să-și întrețină modesta gospodărie. Împăcarea lui Yannis cu tatăl său, prietenia inocentă a băiatului cu Angeliki, excursurile lor, împreună cu Nikostratos, în mirificele peisaje marine (turistic, dar atrăgător surprinse de directorul de imagine Michel Amathieu), mângâie ochii și inima iubitorilor genului; accidentarea păsării de către un autobuz cu turiști, sosiți special să vadă superbul pelican, este punctul culminant al peliculei. Potrivit genului, însă, filmul se termină cu happy-end, împlinind întru totul așteptările micilor sau mai marilor spectatori.

Aceștia, dacă au acceptat convenția genului, nu vor fi deranjați prea mult de replicile cam hollywoodiene ale personajelor, care vorbesc adesea cu vocea naratorului, și nu cu vocea lor proprie, de lipsa de adâncime a frescei colectivității umane insulare, prezentate destul de convențional, în ciuda exotismului acesteia, de lipsa firelor narative secundare (care ar fi îmbogățit mult pelicula), ori de jocul plat al lui Kusturica.

Aerul atașant al pelicanului și al celorlalte animale din jurul acestuia (în special capra Kitsa, cu care pasărea are o relație conflictual-amicală, amuzant pusă în valoare de regizor și de departamentul de dresură al filmului) – amintesc încă o dată de regizorul iugoslav și de empatia profundă pe care o produceau animalele din filmele sale, în special Vremea țiganilor și Underground… Kusturica, de la care regizorul Olivier Horlait a învățat câte ceva, dar nu prea mult…

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here