Realism duhovnicesc și ficțiune literară în „Călugărul și dracul”

66 views
0
DISTRIBUIȚI
Scenă din film

Cum ar putea fi conceput un Faust rusesc, fără convertirea demonului? Acest pariu l-au încercat acum câțiva ani Aleksandr Sokurov și scenaristul Yuri Arabov în memorabilul lor Faust (2011), eseu cinematografic existențial-religios, în care omul se dovedește mai inventiv în rele decât îngerul minciunii, acesta din urmă fiind nevoit, până la urmă, să-și abandoneze cauza. Omul trebuie măcar să-și asume responsabilitatea răului făcut în istorie și să nu-l mai acuze pentru asta pe diavol – este provocarea lansată de film atât condiției umane, cât și gândirii teologice clasice. Mai benign decât Faust, Mefistofel nu dă, totuși, semne de umanizare în pelicula lui Sokurov.

Speranța umanizării, mai precis, întrebarea asupra pocăinței demonului, este tema teologică subsidiară a filmului lui Nikolai Dostal, Călugărul și dracul (Rusia, 2016), despre care am scris acum o săptămână. Doctrinar, ea derivă din vechea teză a apocatastazei – a mântuirii universale -, fără, însă, a afirma erezia origenistă.

Pariul convertirii demonului sau măcar al benignizării demonicului prin deriziune, este specific culturii populare ortodoxe. Ivan Turbincă al lui Ion Creangă, alături de snoavele românești și rusești cu oameni și draci, în care dracul iese rușinat, îmblânzesc spectrul răului prin umor și compasiune, căci răul e echivalat de înțelepciunea populară cu beteșugul sufletesc și mental. Ce e mai umilitor decât mila? Cum să nu fugă dracul de asemenea umilință?

În fond, spune Dostal într-un interviu pentru canalul TV „Tzar-Grad” din 25 octombrie 2016, filmul său este despre iubire de semeni și de Dumnezeu și despre iertare. „Pentru mine și Arabov, cheia filmului este această pildă: «Un călugăr se întoarce istovit la chilia sa după o zi de trudă și abia așteaptă să se întindă în pat. Când colo, în pat era culcat un drac! Călugărul zise în sinea sa: A obosit și el, săracul! Și se culcă sub pat. Atunci dracul ieși ca din pușcă din chilia monahului». Iată deci că prin iubire putem birui răul. Am vrea ca și filmul nostru să transmită această idee”.

Ideea se simte din plin. Dostal, autor de dramedii cu inocenți atinși de aripa îngerului (ca Petya în drum spre Împărăția cerească) și al unor apreciate seriale TV (dintre care unul despre istoria schismei ruse), are marea calitate de a vorbi pe un ton cald și nonșalant despre cele mai grave lucruri. Pentru filmul său Norul-paradis, cineastul a primit, pe lângă Leopardul de Argint la Locarno, și un premiu „pentru spargerea barierei dintre filmul popular și cel elitist” la Festivalul Kinotavr (1991).

Această spargere a barierei dintre popular și elitist, operată de filmul religios pentru prima dată în Ostrovul, este cheia principală a succesului peliculei. Ea este susținută de osatura perfectă a scenariului, dar e hrănită și de frenezia jocului, cald, energic și foarte uman, cu ritmul și accentele comediei, atât de dragi școlii filmice ruse. Actorul principal Timofei Tribunțev, mucalit, tandru și extraordinar de talentat, își construiește personajul pe calapodul celui al lui Piotr Mamonov din Ostrovul, obținând efecte cuceritoare. Îl susține și restul echipei, care funcționează în cea mai admirabilă simfonicitate. Li se adaugă, ca ingredient substanțial, discursul existențial-religios, survenit după aproape o oră de râs copios, pentru a realiza un mix postmodern, foarte prizat de public. Că îl numim comedie cu accente de meditație teologică ori pildă creștină, mai puțin contează. Contează magnetismul peliculei, discursul sincer, extraconfesional și capacitatea ei de a atrage cercuri foarte largi de public. O asemenea punere a problemei este esențială atât pentru arta cu miză religioasă de azi, cât și pentru discursul teologic.

Din perspectiva asceticii răsăritene, este chestionabil realismul duhovnicesc al relației monah-demon. Au demonii nostalgii, ca la Dostal, ori e acesta doar un tușeu artistic? Pot dracii să se umanizeze? „Dracu’ știe”, răspunde Yuri Arabov în interviul citat. Intrebarea atinge doctrina apocatastazei, dar nu o susține. E drept, tradiția ortodoxă consemnează cazuri singulare de demoni „înălbiți” la rugile vreunui monah, amendat, însă, de Dumnezeu, care îi poruncește să nu mai intermedieze pentru satana.

„De ce nu te duci la sfinți, ci îți pierzi vremea cu mine?”, îl întreabă Ivan pe Legiune, plictisit de insistențele demonului. „Acolo sunt locurile ocupate, nu mă primește nimeni”, replică acesta. Sunt dracii capabili de confesiuni, neforțați de sfințenia unui Antonie cel Mare? Cedează ei, oare, smereniei? Mai are vrăjmașul interioritate, de vreme ce îl numim neființă? Ori, cum învață Părinții, este împietrit după făptuirea fărădelegii atâta amar de vreme?

Filmul îmbină fantasticul literar cu înțelepciunea duhovnicească, fără a rătăci teologic. Sursa directă a scenariului este Călătoria Sf. Arhiepiscop Ioan al Novgorodului călare pe drac la Ierusalim, un text fabulos, consemnat în Letopisețul din Novgorod cel Mare (sec. XIV); miracolele plutei întoarse contra curentului și al dracului transformat în femeie provin din aceeași sursă, cu toate că filiațiile literare ale scenariului sunt mult mai complexe.

Sfântul Petru, consemnează Faptele Apostolilor, învia morții cu umbra sa. Iar dacă monahul Ivan își oglindește chipul, cu bunătatea sa, peste o umbră a întunericului, o face nu spre exaltarea neființei, ci din legea suverană a prieteniei (înțeleasă în simplitatea duhului său) și spre slava lui Dumnezeu, Care în iubirea Sa cu adevărat vrea ca toți să se mântuiască. Această atotcuprinzătoare iubire răzbate, dincolo de șfichiuirile satirei de moravuri, din toate texturile filmului.

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorVIDEO #ProudToBe (cu Porumbelul Negru)
Articolul următorDemolați statuia lui Margaret Sanger!
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here