Copiii – ai noștri sau ai Statului?

2357
8
DISTRIBUIȚI

Statul ne vrea copiii, si ni-i vrea cu gelozie si ardoare, vazind in ei viitoare instrumente pentru instituirea agendei seculariste. Majoritatii cititorilor probabil aceasta idee li se pare absurda, mai ales in Romania. Dar o astfel de strategie de separare a copiilor de parinti exista si este aplicata in diferite tari occidentale intr-o masura mai mult sau mai putin agresiva. Celor sceptici le amintim ca statele occidentale deja au alterat casatoria si familia, reconfigurate dupa chipul si asemanarea statului secular, deci urmatorul pas logic este reconfigurarea relatiilor dintre parinti si copii in conformitate cu ideologia de stat.

In spatele acestui asalt sta ideologia extrema al carei port-drapel este elita intelectuala occidentala.

Stiri din doua capete opuse ale lumii

Saptamina trecuta ne-au parvenit stiri similare din extreme geografice si culturale ale lumii. Stirile, insa, sunt similare – ele tintesc la subminarea autoritatii parentale. In traditia romaneasca, la fel ca, de fapt, si in cea universala, parintii au avut dintotdeauna autoritatea de a-si disciplina fizic copiii. Fie ca vorba de „smacking”, cum spun angloamericanii, fie de, cum s-ar spune in traditia romana, „cureaua” sau „nuiaua.”

Iata ca în Africa de Sud, pe 19 octombrie, un tribunal din Johannesburg a decretat ca termenul „reasonable chastisement” („pedepsirea rezonabila” a copiilor) nu mai include niciun fel de pedeapsa corporala. „Reasonable chastisement” a fost declarat neconstitutional! Iar in Scotia, tot pe 19 octombrie, Parlamentul a initiat o lege care ca interzice parintilor, de asemenea, sa mai aplice vreo pedeapsa corporala copiilor. Initiata de un reprezentant al Partidului Ecologist („Greens”), initiativa are sprijinul Guvernului scotian.

De fapt, Scotia, in opinia unor comentatori, e in primele randuri cind e vorba de uzurparea suveranitatii familiei si a drepturilor parentale. Cu ani in urma, aici a fost initiat un proiect de lege care prevedea desemnarea pentru fiecare copil a unei persoane terte, din afara familiei, care sa „urmareasca binele copilului” de la nastere pina la varsta de 18 ani. Aceste persoane sunt nimite in proiectul legislativ „named persons”, adica „persoane desemnate”. Ele ar avea autoritatea sa supravegheze modul in care parintii isi cresc copiii, educatia care o primesc acasa, si aspecte similare ale vietii de familie care de la inceputul omenirii au fost autoritatea exclusiva a parintilor biologici. Pina in prezent, insa, legea nu a fost adoptata din cauza opozitiei vehemente fata de aceasta monstruozitate…

Pedepsirea copiilor si limitele autoritatii parentale

Ideea de a nu pedepsi fizic copilul are o logica, pina cind e examinata mai indeaproape si mai ales in virtutea experientei tarilor care fie ca au interzis-o fie ca vor sa o interzica. Ea nu urmareste binele copilului, ci loveste in autoritatea parintilor si submineaza suveranitatea familiei. In jurul acestei doctrine se contureaza, de fapt, o politie a familiei, o institutie de stat care isi aroga autoritatea de a urmari ideaproape viata de familie. Si stim bine unde duce aceasta grija: Barnevernet este o realitate, iar cazul Bodnariu s-a petrecut suficient de recent…

Citește și: Totalitarism: Ontario dorește să creeze propriul Barnevernet anti-religie și pro-ideologie de gen

Statul isi aroga, asadar, autoritatea de a ne spune cum sa ne crestem copiii, ce putem discuta in familie, ce le putem da sa manince, ne priveste cu suspiciune, se interpune intre parinti si copii, ne spune ce inseamna a fi „un parinte bun”… In opiniile elitei occidentale, parintii si bunicii nostri au fost niste oameni parinti oribili, incapabili de a creste si educa.

Luati in considerare pentru un moment implicatiile urmatoarelor incidente: un tata care isi atentioneaza copilul cind face rau cu o palma, cit o fi ea de lejera, merge la inchisoare, iar copilul este confiscat si dat unui „tata” care nu il disciplineaza. La fel, mama care isi zgaltiie copilul de mina, il trage de ureche ori ii da o palma pentru ca alearga in fata unei masini. Ori se bate cu fratii si surorile. Ori arunca mancare prin casa. Ori scuipa. Ori injura. Ori se incaiera cu copiii de pe strada. Ori sare de pe gard mai sa isi rupa gatul. Ori o trage pe sora lui de par. Oare astfel de parintii merita sa isi vada copiii confiscati de stat iar ei sa ajunga in inchisoare?

Tocmai astfel de rezultate se petrec in Scandinavia, aproape zilnic, dupa cum bine stim.

Citește și: BARNEVERNET – un Gulag norvegian al copiilor

Oare parintii care isi disciplineaza copiii fizic o fac din ura ori din dragoste? Oare o palma la fund pentru neascultare este mai rea pentru un copil decit posibili ani de inchisoare cind devine matur si comite infractiuni pentru ca pe vremea cind era minor nu a indraznit nimeni sa-i puna limite comportamentului? Uitam ca disciplinarea fizica poate fi o expresie a dragostei parintesti la fel de mult ca mincarea, imbracamintea, si ingrijirea de nevoile fizice si emotionale ale copilului?

Din nefericire, elita occidentala gandeste altfel si pune in aceasi oala parintii responsabili cu cei iresponsabili si violenti. Statul le spune copiilor „noi va lasam sa faceti ce vreti” si, indirect, „noi suntem mai buni ca parintii vostri care va pedepsesc. Pe cine iubiti mai mult”? In acest fel Statul devine, in ochii copiilor, un parinte, poate, mai bun, in timp ce parintii devin inamici de doua ori: ai statului si ai propriilor copii.

Invatam din Politica lui Aristotel ca unitatea fundamentala a societatii e familia (formata din barbat, femeie si copii), ca aceasta este suverana, ca familii suverane se unesc impreuna pentru a forma societatea civila, civilizatia si statul, si ca suveranitatea si autoritatea statului decurg din suveranitatea colectiva a familiilor. In Occidentul zilelor noastre este exact pe dos.

Va oferim pe aceasta tema un comentariu publicat saptamina trecuta in The Spectator privind uzurparea autoritatii parentale prin interzicerea pedepsei corporale a copiilor.

Ai cui sunt copiii?

Una din cele mai bune carti publicate recent privind acest subiect, aparuta in 2016, este To Whom do Children Belong? Parental Rights, Civic Education, and Children’s Autonomy („Ai cui sunt copiii? Drepturile parentale, educatia civica si autonomia copiilor”). Autorul, Melissa Moschella, este profesor de filosofie la Catholic University of America. Cartea are 180 de pagini si obiectivul ei principal este examinarea diverselor scoli de gandire din ultimele generatii privind educatia copiilor, autoritatea parentala si autonomia copiilor precum si a unor decizii judecatoresti ale Tribunalului Suprem al SUA si ale Curtii Europene a Drepturilor Omului privind drepturile parentale.

Volumul raspunde si unor intrebari esentiale: de ce parintii au dreptul sa dispuna de educatia si cresterea copiilor lor? Avem o nevoie obiectiva de implicare incisiva din partea statului in viata de familie pentru a asigura autonomia copiilor? Care sunt ori ar trebui sa fie limitele autoritatii statului in educarea copiilor pentru ca ei sa devina cetateni responsabili capabili de a se implica in viatia publica si promovarea democratiei? Moschella e directa in concluzii ei: educarea si cresterea copiilor e prerogativul primordial al parintilor nu al statului. Parintii au dreptul sa impuna copiilor lor propriile valori.

Raspunsul: pentru ca parintii i-au adus pe lume, si i-au adus cu obiectivul, usor de inteles, de a-i creste si de a-i educa, de a deveni o reflectie fidela a parintilor lor, nu doar la nivel biologic, dar mai ales la nivelul valoric. Invatam si un alt detaliu interesant – parintii au dreptul la insuflarea propriilor valori copiilor lor pentru ca la inceput au avut obligatia sa-i creasca si sa-i educe. Cu alte cuvinte, la inceput a existat obligatia parentala si mai tarziu dreptul parental. Obligatia s-a transformat in drept natural, izvorit din natura si firescul lucrurilor.

Moschella da exemple din lumea antica, inclusiv traditia iudaica, crestina, romana si greaca. In aceste traditii, parintii aveau obligatia sa isi educe si sa isi creasca copiii. In antichitate, statul nu dispunea de resursele necesare pentru ingrijirea, cresterea si educarea copiilor, asa incat aceste obligatii au cazut pe umerii parintilor. Educatia la domiciliu era larg raspandita in clasele nobiliare din antichitate, mai ales romane. Iar in traditia iudaica parintii aveau obligatia sa invete copiii „legea Domnului”, adica ce e bine si ce e rau, ce e moral si ce e imoral, in conformitate cu prescriptiile revelate de Divinitate.

Cartea lui Moschella are, in opinia noastra, o valoare deosebita. Explica istoria si manifestarile curentelor pedagogice din ultimele generatii care, treptat, au erodat autoritatea parintilor. Ideologia anti-parentala, cum o numeste ea, a devenit influenta in legislatie si in tribunale. Una din tezele fundamentale ale acestor ideologii este ca de fapt copiii apartin comunitatii, nu parintilor („the politial community, not the family, holds primary responsibility for and authority over children”). Un exemplu dat de Moschella in acest sens e Germania unde frecvent autoritatile iau cu forta copiii de la familii crestine care doresc sa-i educe la domiciliu. Un caz celebru a fost Familia Romeikes care a fost amendata cu 7.000 de euro din acest motiv. Familia a cerut azil politic in SUA! Motivul pentru care a refuzat sa permita copiilor educatia in scolile publice germane a fost indoctrinarea lor in sexualitatea perversa, limbajul vulgar si marginalizarea copiilor pentru ca acasa erau invatati valorile crestine. [Nota: AFR a inregistrat o nota de protest privind acest caz la Ambasada Germaniei de la Bucuresti]

Daca parintii insista ca au dreptul, in virtutea conexiunii biologice dintre ei si copii, sa-si creasca copiii si sa-i educe dupa chipul si asemanarea lor, statul, la cealalta extrema insista ca are dreptul si autoritatea sa asigure ca minorii devin cetateni responsabili capabili de a functiona in sociatetea civila si in spatiul public in mod armonios cu ceilaltii membrii ai societatii.

Acum aproape 100 de ani Tribunalul Suprem al SUA a enuntat un drept fundamental al parintilor la cresterea si educarea copiilor. Au aparut, insa, ulterior, conflicte ale autoritatilor cu parintii care au refuzat sa-si dea copiii la scoala dupa terminarea clasei a VIII-a ori altii care au refuzat sa permita copiilor sa participe la cursuri de educatie civica privind homosexualitatea si educatia sexuala in general. Cine detine aici autoritatea suprema? In Europa, in 2006 Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca Germania poate interzice educatia la domiciliu pentru ca interesul statului in integrarea copiilor in societate se suprapune drepturilor parentale.

Unii ideologi cer un echilibru intre autoritatea statului si a parintilor si imbinarea, cit de cit armonioasa, a dreptului parintilor de a dispune de educatia copiilor lor cu autoritatea statului de a crea cetateni responsabili capabili de a se integra in viata civica. Concluzia lui Moschella, insa, e diferita – drepturile parentale sunt suverane, iar autoritatea statului in domeniul educatiei, inclusiv al celei civice, e subordonata autoritatii parentale. Statul are obligatia de a facilita exercitarea drepturilor parintilor in educatia si cresterea copiilor. („Parental authority is primary and aims directly at the overall well-being of the child, while the state’s authority over education in most respects is indirect and subsidiary to that of parents.”) (Pagina 5) Autoritatea statului e legitima doar privind aspectele civice ale educatiei copiilor si mentinerea democratiei. Statul are obligatia sa sprijine parintii privind cresterea si educarea copiilor, cu exceptia cazurilor de abuz ori neglijarea obligatiilor parentale. Si chiar privind aspectele civice, autoritatea statului e limitata in masura in care nu poate intra in conflict cu dreptul parintilor de a-si educa copiii dupa cum le dicteaza constiinta. O solutie propusa de Moschella este organizarea de cursuri parentale („parenting classes”) pentru tinerii casatoriti in care sunt invatati cum se cresc copiii.

Un subiect pe care Moschella il discuta si care este de interes si pentru noi in Romania este educatia sexuala. Cine are, ori ar trebui sa aiba, autoritatea primara in educarea copiilor privind viata intima? Exista evident o discrepanta radicala intre ideologia etatista privind sexualitatea si valorile parintilor responsabili. Moschella explica in ce privinte: statul secular s-a dovedit a fi un instrument de promovare a unei perspective reductioniste privind sexualitatea („reductionist view of sex”). Sexualitatea e o marfa care se vinde si cumpara, fiind disociata de aspectul ei unificator ori de cel procreativ. Elita secularista vede sexualitatea ca pe o forma de divertisment si recreare si, deci, un drept al omului. La polul opus parintii promoveaza in copii puritatea, abstinenta si castitatea, iar cind devin tineri, sexualitatea ca legatura a barbatului cu femeia si legamintul casatoriei in fata lui Dumnezeu.

Rezultatele educatiei sexuale impuse de statul secualar s-au dovedit a fi un dezastru. Un articol din presa britanica ne arata dimensiunile dezastrului. Printre altele, saptaminal, 50 de copii britanici sunt tratati in clinici pentru… confuzie de identitate sexuala, nestiind daca sunt baieti ori fete. In 2009, erau doar 2 cazuri pe saptamina.

Moschella discuta si situatiile in care statul detine autoritatea legitima sa intervina in viata de familie – neglijarea intentionata a copiilor, abuzul si maltratarea lor. (Paginile 68-69)

AFR va recomanda: In 2013 Profesorul Moschella a publicat un articol in care expune multe din ideile discutate in cartea ei publicata in 2016.

Addenda – legi împotriva Legii, legi împotriva familiei

Drepturile copilului, ce se găsesc, printre altele, în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, pot fi luate ca studiu asupra felului cum este concepută astăzi legea. „Ei [copiii] pot să-şi exprime opiniile în mod liber. Aceste opinii vor fi luate în considerare în problemele care îi privesc, în conformitate cu vârsta şi maturitatea lor.”

Ce înseamnă această recomandare şi ce relație are cu legea? De ce un lucru de o asemenea naivitate şi, în același timp, opacitate, se găsește într-un document intitulat atât de pompos şi de obligatoriu? Această prevedere aparent lipsită de sens (cine şi pe ce bază stabilește „gradul de maturitate” şi „ia în considerare” ?), reprezintă o bună ilustrare a tendinţei de a reglementa de sus în jos totalitatea realității umane, precum şi de a impune ca drepturi puncte de vedere ideologice. În plus, această formă caracteristică, impersonală, tipică documentelor cu coloratură ideologică, lasă puterii uriașe oportunităţi de acţiune arbitrară.

Recunoaşterea unui drept al copiiilor de a se pronunța în problemele lor şi a faptului că această pronunțare, în funcţie de maturitatea copilului, ar trebui să fie luată în considerare, pare să fie o poziție concordantă cu bunul simţ, care, mai mult sau mai puţin, este acceptată în cele mai multe familii. Presiunea pentru a face din ea un drept legiferat îi schimbă caracterul.

Aceasta nu este o schimbare nevinovată. Chiar dacă, precum în cazul Cartei Europene, apare rezerva că aceste dispoziţii se vor aplica „în conformitate cu legile naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”. Ne putem întreba: atunci, de ce mai apar, de vreme ce în toate sistemele juridice aceste chestiuni sunt, într-un fel sau altul, reglementate? În realitate însă, ele deschid uşa pentru impunerea unui anumit standard întregii Europe. Această metodă se practică în UE încă de la înființarea ei.

Prevederea din Cartă introduce un arbitru ipotetic între părinţi şi copii. Dreptul copiilor de a-şi exprima opiniile şi obligaţia de a le lua în considerare, impun o îndatorire în primul rând ocrotitorilor lor naturali. Puterea primește astfel autoritatea ingerinței în relaţia dintre părinţi şi copii, ceea ce înseamnă încălcarea esenţei relaţiilor de familie şi caracterului lor primordial. Într-o direcție asemănătoare se îndreaptă toate tentativele juridice de „combatere a violenţei în familie.”

Pentru că nu este vorba, în acest caz, de patologie. În cazul patologiei, adică faţă de încălcări ale unor norme de bază, legea trebuie să intervină în orice instituţie, inclusiv în familie. Prevederea din Carta Europeană (sau cele din alte legi pentru combaterea violenţei în familie) se îndepărtează totuși de această concepție, şi este un exemplu de abordare utopică a legii care, dorind să reglementeze totul, începe să distrugă toate celelalte instituţii sociale, în special pe acelea care, fiind primare, ar trebui să constituie pentru ea o restricţie naturală. Autoritatea părinților este înlocuită cu autoritatea legii. Acesta este un nou pas ideologic pe calea diminuării rolului instituţiei de bază, care este familia, în lumea contemporană. (integral aici)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

8 comentarii

  1. Cum adică „cui aparțin copiii”?? Da’ ce-s ei, mașini?? Găini, pe care le tai când ți-e foame?? Cai, pe care ii bați când nu te ascultă?? Copiii sunt propriile lor persoane, care au drepturi proprii. Părinții sunt acolo sa ii îngrijească și sa ii educe pana când sunt suficient de mari ca să facă asta singuri. Nu sunt proprietarii lor, ca să dispună de ei cum vor si sa aibă asupra lor drept de viata si de moarte.

  2. Drepturile copilului, ce se găsesc, printre altele, în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, pot fi luate ca studiu asupra felului cum este concepută astăzi legea. „Ei [copiii] pot să-şi exprime opiniile în mod liber. Aceste opinii vor fi luate în considerare în problemele care îi privesc, în conformitate cu vârsta şi maturitatea lor.”

    Ce înseamnă această recomandare şi ce relație are cu legea? De ce un lucru de o asemenea naivitate şi, în același timp, opacitate, se găsește într-un document intitulat atât de pompos şi de obligatoriu? Această prevedere aparent lipsită de sens (cine şi pe ce bază stabilește „gradul de maturitate” şi „ia în considerare” ?), reprezintă o bună ilustrare a tendinţei de a reglementa de sus în jos totalitatea realității umane, precum şi de a impune ca drepturi puncte de vedere ideologice. În plus, această formă caracteristică, impersonală, tipică documentelor cu coloratură ideologică, lasă puterii uriașe oportunităţi de acţiune arbitrară.

    Recunoaşterea unui drept al copiiilor de a se pronunța în problemele lor şi a faptului că această pronunțare, în funcţie de maturitatea copilului, ar trebui să fie luată în considerare, pare să fie o poziție concordantă cu bunul simţ, care, mai mult sau mai puţin, este acceptată în cele mai multe familii. Presiunea pentru a face din ea un drept legiferat îi schimbă caracterul.

    Aceasta nu este o schimbare nevinovată. Chiar dacă, precum în cazul Cartei Europene, apare rezerva că aceste dispoziţii se vor aplica „în conformitate cu legile naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”. Ne putem întreba: atunci, de ce mai apar, de vreme ce în toate sistemele juridice aceste chestiuni sunt, într-un fel sau altul, reglementate? În realitate însă, ele deschid uşa pentru impunerea unui anumit standard întregii Europe. Această metodă se practică în UE încă de la înființarea ei.

    Prevederea din Cartă introduce un arbitru ipotetic între părinţi şi copii. Dreptul copiilor de a-şi exprima opiniile şi obligaţia de a le lua în considerare, impun o îndatorire în primul rând ocrotitorilor lor naturali. Puterea primește astfel autoritatea ingerinței în relaţia dintre părinţi şi copii, ceea ce înseamnă încălcarea esenţei relaţiilor de familie şi caracterului lor primordial. Într-o direcție asemănătoare se îndreaptă toate tentativele juridice de „combatere a violenţei în familie.”

    Pentru că nu este vorba, în acest caz, de patologie. În cazul patologiei, adică faţă de încălcări ale unor norme de bază, legea trebuie să intervină în orice instituţie, inclusiv în familie. Prevederea din Carta Europeană (sau cele din alte legi pentru combaterea violenţei în familie) se îndepărtează totuși de această concepție, şi este un exemplu de abordare utopică a legii care, dorind să reglementeze totul, începe să distrugă toate celelalte instituţii sociale, în special pe acelea care, fiind primare, ar trebui să constituie pentru ea o restricţie naturală. Autoritatea părinților este înlocuită cu autoritatea legii. Acesta este un nou pas ideologic pe calea diminuării rolului instituţiei de bază, care este familia, în lumea contemporană.

  3. Comentariile imbecile, potrivite pentru prietenii cu pălăriuță în compania cărora sorbiți un latte la Starbucks înainte de a fi nițel cool pe FB la sesiunea zilnică de virtue-signaling, nu au ce căuta în acest spațiu.

  4. bataia nu trebuie sa fie nicidecum un drept al parintilor asupra copiilor, caci poate o palma blanda la poponeata se transforma sub influenta alcoolului la curele salbatice pe spate si aplicarea de spirt ca sa usture (caz real din vecini). eu nu am fost batut de parinti ci certat si mi-a fost de ajuns. pari8ntii ar trebui sa aiba rabdare si sa se informeze ce pot face in diferite situatii, nu sa arunce o palma si sa se intoarca la cratita sau TV…

  5. Parintii care isi bat copii merita sa isi piarda dreptul de parinti si chiar pt bine societatii,castrati.

  6. Articolul acesta nu va face deloc cinste. Daca in secolul acesta si in anul 2017, ne gasim inca motive, si spunem ca e normal sa ne lovim copiii ca o facem din dragoste, e vai de noi si tara noastra.

    Nu ne lovim copiii din dragoste! Ii lovim din disperare, din lipsa de putere, din cauza problemelor noastre personale ce le avem, pe care ar trebui sa ni le rezolvam noi cu noi, nu noi cu copii.

    Da, mi-am lovit copilul peste manuta, dar NU, si NU, si NU, repet, NU e normal!!! Am gresit! Imi pare rau si mi-a parut rau si sper sa nu mai repet vreodata greseala aceea. Nu a fost vina lui ca eu sunt obosita de la serviciu si nu am vreme sa ii ascult plansul. E vina mea si a modului in care am fost eu crescuta ca mi-a venit la indemana sa lovesc. De ce copiii ce nu au fost loviti niciodata, ca de exemplu sotul meu, indiferent de cat de tare e suparat pe ce face copilul, nu ii vine sa loveasca??? Pentru ca problema nu e la copil!!! E la parinte!

    Incetati sa gasiti normalul in situatia asta, si schimbati-va voi pe voi, ca sa va puteti creste bine copiii. Reguli si disciplina pot fi impuse fara palme si fara urlete!! Faptul ca unii nu stiu, si sunt mult prea blanzi, nu inseamna ca nu exista decat 2 feluri de autoritate a parintilor!

    Urat articol, urate scuze va mai gasiti ca nu sunteti in stare sa va reparati voi ca adulti stricati ce sunteti si mai stricati si copiii puri, lasati de Dumnezeu nevinovati 🙁

  7. copiii apartin lor insile. asa cum nu sunt facuti sa umple un gol in sufletul parintelui sau sa le sudeze relatia.

    sunt niste fiinte pe care trebuie sa le iubim si sa le crestem sa devina independente, dar fara a le arata latura noastra violenta.

    bataia administrata lor nu este alcevadecat o expresie a neputintei parintelui. neputinta de a-l educa altfel, de a se face inteles din vorbe, din propriul exemplu.

    daca dumneavoastra parintilor -care doriti sa va educati copiii cu palma – ati primi acelasi tratament de la cei din jur cum ati reactiona? cum ar fi ca la serviciu sa va dea seful doua palme pt ca ati intarziat putin sau pt ca ceva nu merge bine in firma. faceti un exercitiu de imaginatie si reveniti-va. nici un copil nu se naste cu probleme, le capata din vina noastra, a parintilor pentru ca nu stim cum sa-l educam (si nu ma refer ca nu stim cum sa-l lovim!!!!!).

  8. Problema e mult mai complexa decat pare si trebuie tratata individual.

    Parintele este responsabil pentru actiunile copilului pana la varsta de 18 ani, deci parintele decide cum isi educa propriul copil. In caz contrar, statul este ipocrit. Daca statul este educatorul, sa fie responsabil statul ?
    Parintele decide cati copii doreste si cum ii creste, statul nu este stapanul nimanui. Scopul statului este sa mentina ordinea sociala si sa garanteze granitele tarii.
    Interesul copilului este sa traiasca intr-un mediu sanatos alaturi de familia naturala, daca viata nu ii este pusa in pericol intentionat. Saracia nu este o boala, nici ilegala, saracii trebuie ajutati, nu blamati.

    Provin dintr-o familie saraca, monoparentala de la varsta adolescentei. Cu o educatie de tip „militar” si parinti care aveau asteptari mari de la proprii copii.
    Crescut intr-un cartier violent de la periferia unui oras din provincie.

    In armata esecul se plateste colectiv, inclusiv prin tehnici de tortura, cum ar fi alergarea cu masca de gaze pana la voma/lesin.
    Care militar se va sinucide cu arma din dotare, cedand psihic ? Unul cu suzeta de aur si perna de puf in copilarie, sau unul care a practicat sport si a fost pedepsit pentru greseli ?

    In cartierul/orasul copilariei mele era multa violenta, violenta pe strazi venea aproape exclusiv de la cei care nu erau pedepsiti pentru actiunile lor.
    Toti cei care proveneau din familii cu educatie stricta, intelegand propria suferinta si consecintele propriilor actiuni, nu initiau niciodata un conflict, fiind mereu in defensiva.

    Cei care pretind ca in familiile unde se aplica fizic corectii sunt predispusi la violenta mint cu nerusinare, doar cei incurajati spre violenta o practica.

    Un anumit grad de violenta este totusi acceptat de societatea ipocrita, altfel sporturile de contact le-ar fi interzise. Totusi multi practica sporturi de contact nu pentru autoaparare, ci si pentru a fi respectati prin violenta.

    In orice dezbatere adevarul este la mijloc, excesele fac mereu rau.
    Intr-o lume ideala nimeni nu ar fi violent si toti s-ar gandi la binele celuilalt.
    In lumea reala, pedepsele, chiar si clasica „spanking” pot intari caracterul unui copil, il pot face sa fie empatic cu ceilalti si responsabil pentru propriile actiuni.

    Cine doreste trimiterea parintilor in inchisori si ruperea copiilor din familia naturala, pentru motive stupide si inventate, va primi el insusi ura pe care o simte pentru celalalt.

    Copiii de maine nu va vor arata nici un pic de mila pentru ca i-ati rupt de familia lor. Veti primi inapoi ura pe care le-ati dorit-o lor si familiei lor.

    Cititi despre copilaria lui Anders Behring Breivik, teroristul norvegian. Veti vedea ca teoriile neo-marxiste nu au nici o legatura cu realitatea.
    Ruperea unui copil din propria familie, impotriva vointei si interesului sau, este Rapire. Acel copil nu va va uita, nu va va arata nici un fel de mila.

    Veti culege roadele urii, veninul varsat impotriva unor copii nevinovati si durerea unor parinti lipsiti de rodul dragostei lor.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here