Russell Kirk și ideologia (de Gerhart Niemeyer)

233
0

Gerhart Niemeyer (1907-1997) a fost profesor de Guvernare la Universitatea Notre Dame (SUA). Eseul pe care vi-l oferim astăzi dă cititorilor ocazia de a i se alătura autorului în demersul său de a explora rolul și natura ideologiei aplicate în politică, din perspectiva lui Russell Kirk.

Filosofia – iubirea de înțelepciune – este un cuvânt folosit pentru prima data de Heraclit. „Sophia”, conform dicționarelor, înseamnă „cunoaștere științifică deplină, înțelepciune”, dar „sofistul” este „un chițibușar, un trișor”. Iar Platon distinge clar între sophistes, philosophos și sophos, sophistes fiind acela care, pretinzând că posedă înțelepciunea, primește bani pentru a o preda altora. Prin contrast, philosophos, știind că nu știe nimic, este acela care de-a lungul vieții sale iubește înțelepciunea, căutând și trudind pentru ceea ce le aparține cu adevărat doar zeilor.

Aristotel, care a fost discipolul lui Platon timp de douăzeci de ani, distinge între un philosophos și un philomythos, pe când Platon îl opusese pe filosof, iubitorul de înțelepciune, filodoxului, atașat de argumentație. Aceasta arată cât de preocupați erau grecii să distingă între produsele de încredere ale minții și cele înșelătoare. E regretabil că limba noastră nu a adoptat termenul de „filodox” împreună cu vărul său, „filosof”.

Dar suntem norocoși să avem cuvântul „ideologie”, care ne permite să facem o distincție similară și extrem de importantă. Se pare că Napoleon l-a descoperit pe Destutt de Tracy, care credea că poate să creeze o știință a ideilor în sine, pe care s-o numească „ideologie”. Napoleon a respins în mod sarcastic acest plan ca pe ceva nerealist, bombastic și periculos, și de aici „ideologia” a căpătat un sens negativ care persistă și în zilele noastre. Mai târziu, Karl Marx a scris o carte întreagă despre ceea ce el numea „Ideologia germană”, vrând să caracterizeze filosofia germană a vremii sale ca o gândire falsă care ascunde interese nedemne.

Când comunismul, fascismul și național-socialismul au apărut pe scena lumii, am avut norocul să avem un cuvânt cu care să deosebim filosofia de sistemul de idei al aventurierilor politici. Căci aventurieri erau aceia care au crezut că, dacă dețin puterea politică totală, pot schimba nu doar legi și instituții ci chiar ființa însăși, inclusiv destinul și natura umană. Astfel am ajuns să privim ideologiile vremii noastre nu ca pe ceva opțional ci ca pe un abis care amenință omenirea cu catastrofa totală. Cam atât despre conceptul de „ideologie” și importanța sa specifică în zilele noastre.

În acest context, se pune întrebarea ce au mai exact conservatorii împotriva liberalilor. Despre ideile liberale se poate spune că sunt caracterizate prin bunăvoință. Merită bunăvoința să fie respinsă? Nu, dar bunăvoința sentimentală merită. Liberalismul este, în esență, bunăvoință sentimentală. Liberalii prețuiesc mai mult propriile lor sentimente decât realitatea către care se îndreaptă bunăvoința lor. Dacă conservatorii îi consideră pe liberali respingători pentru acest motiv, este din cauză că ei afirmă realitatea vieții, mai degrabă decât propriile lor emoții. De aici conservatorismul nu poate fi o doctrină, așa cum sunt liberalismul și socialismul. Așa încât e adevărat ceea ce a afirmat Irving Kristol, cu degetul ridicat acuzator, despre conservatorism: nu a avut și nu are o ideologie. Și e adevărat și ce a remarcat William Buckley în The Jeweler’s Eye, anume că nu putem defini conservatorismul pentru că acesta este, în esență, o atitudine. El poate fi descris doar empiric: „Iată, acesta e un conservator!”

Conservatorii se recunosc între ei prin deschiderea intelectuală către realitate: realitatea imediată a relațiilor sociale, economice și politice, și realitatea divină dincolo de această lume și deasupra ei. Dincolo de această deschidere, conservatorii nu pot spune mai multe despre ei. Nu caută să impună un sistem rigid de idei despre modul în care se pot rezolva problemele vieții. Dacă preferă un set de reacții individuale în locul programelor dezvoltate de stat ca răspuns la greutățile vieții, este pentru că indivizii au experiența concretă a ceea ce îi afectează, pe când statul în sine nu are această experiență. Pe de altă parte, indivizii, chiar asociați în număr mare, nu sunt capabili să conceapă și să pună în aplicare programe care să combată aceste greutăți, așa cum este capabil statul. Prin urmare, în zilele noastre nu există doctrine care să fie pur individualiste sau pur colectiviste – cea din urmă dispărând treptat din 1988 încoace.

Și totuși, nu am terminat cu ideologiile. Căci ideologiile nu ne-au pus doar sub jugul statului total, ceea ce ar fi deja destul de rău: ele ne-au privat de conceptele adecvate ale realității în sine. Mai întâi ne-au sedus să ne imaginăm realitatea fără Dumnezeu. Apoi ne-au convins să ne imaginăm realitatea în lipsa omului. Dacă noi, în Occident, în democrațiile lumii, am avut suficientă minte încât să respingem liberalismul și socialismul ca rețete politice, nu am fost atât de atenți încât să observăm neajunsurile conceptuale ale propriei noastre filosofii. Poate că nu am avut destulă minte încât să observăm că aveam o filosofie și că ea se afla în centrul  existenței noastre politice, culturale, sociale, economice.

Aici ar trebui să ne amintim figura lui Edmund Burke care, în momentul de criză profundă a ordinii politice a Europei, le-a amintit europenilor din afara Franței că aveau aceeași filosofie politică ca și francezii, și că atacul total asupra acelei filosofii în Franța era și dezastrul lor, nu doar al Franței. Momentul istoric cerea ca oamenii să ia atitudine, nu de formă ci de substanță, în calitate de europeni. Această „luare de atitudine” trebuie văzută nu ca o afirmație părtinitoare, ci mai degrabă ca o mărturisire publică a unei realități superioare celei politice, o realitate care odinioară fusese universal acceptată, acum era parțial decapitată și totuși asta nu îi știrbea validitatea.

Vă recomandăm
Magazin Editura Anacronic

Edmund Burke a fost o figură unică: Un scriitor, mai degrabă decât un filosof, un om de acțiune politică mai degrabă decât un gânditor abstract, un memento universal mai degrabă decât un organizator specific. În felul său, a fost o realitate la fel de puternică, de profundă și de importantă ca și Revoluția Franceză. Mai mult, această replică unică la Revoluția Franceză a apărut din Anglia. În Franța nu a existat un echivalent al lui Burke. Dar Burke, acest scriitor solitar, a reprezentat cauza care a împiedicat restul Europei să cadă în hăul revoluționar. Să-i lăsăm pe alții să speculeze, dacă vor, asupra „cauzelor sociale” care se presupune că provoacă marile transformări în plan politic fără voia indivizilor  și împotriva voinței lor. Indivizii gândesc, iar puterea lui Burke a constat în capacitatea de a convinge mințile indivizilor.

Ajungem astfel la subiectul acestui eseu, și anume fenomenul Russell Kirk în America secolului al douăzecilea. Să nu uităm, la sfârșitul acestui veac, că acesta a fost secolul comunismului, al fascismului, al național-socialismului, al celor două războaie mondiale, a cel puțin trei revoluții, niciuna dintre ele neputând pretinde că a reprezentat voința populară, al Războiului Rece și al divizării lumii în două tabere ostile. Dacă pentru o parte a lumii a fost un secol marcat de o prosperitate națională fără precedent care a generat un climat de opinie optimist, a fost totodată și o perioadă de mare pericol pentru întreaga cultură a omenirii. Pericolul, în mare, a avut un caracter socialist, căci chiar și Germania lui Hitler era „național-socialistă” așa cum singură se definea. Iată că Russell Kirk a fost scriitorul care a avut ceva de spus despre acest pericol și despre cum putea fi oprit.

Ca și Burke, el nu s-a intitulat filosof; se definea ca istoric. Clasificarea nu e atât de importantă. Ceea ce e important este teritoriul pe care Russell Kirk l-a ocupat, singur, cu succes, cu tenacitate. Oricum l-am numi, a fost un teritoriu încă liber de forțele revoluționare ale vremurilor noastre. A fost teritoriul unde a domnit dragostea de ființă, dragostea de țară, dragostea de Dumnezeu. A fost teritoriul continuității istorice, al loialității publice, al integrității personale. A fost teritoriul din care gândirea sănătoasă a timpului nostru nu a putut fi alungată. A fost teritoriul în care persoanele de orientare conservatoare au putut prinde rădăcini, din care mințile lor și-au tras seva.

Conservatorismul nu poate fi redus la principiul că totul în viața omului ar trebui redus la economia de piață, o idee care prin sărăcia ei e înrudită strâns cu materialismul istoric al lui Marx. Nu facem mai bine nici dacă legăm conservatorismul de societatea individualistă a lui John Stuart Mill, care poate fi comparată cu un ocean de insule atomizate care nu comunică între ele. Nu ne putem raporta nici la drepturile omului în accepțiunea lui Locke, care condiționează intrarea fiecărei persoane izolate în comunitatea umană prin poarta lui quid pro quo. Aceste viziuni asupra lumii și altele similare nu sunt relevante pentru realitatea ființelor umane vii dotate cu trup și suflet, minte și spirit. Ele au supurat dintr-o conștiință separată deliberat de realitatea vie, care a transpirat realități abstracte din ea însăși. Aceasta este mintea ideologică care construiește sisteme de gândire în jurul unor fantezii utopice prin care să manipuleze ființele umane cu speranțe deșarte.

Astfel de aberații produse de minți deformate nu pot fi în nici un caz dezbătute sau negociate, de aceea nici nu poate fi vorba despre o ideologie conservatoare. Cel ce caută cunoașterea având respect pentru ordinea lucrurilor, care acționează conștient de taina vieții și de taina divină de dincolo, al cărui trecut îl învață că oamenii nu sunt complet maleabili ci poartă în ei semnele deciziilor istorice luate ori evitate de-a lungul secolelor – acela este prin propria sa personalitate un centru al ordinii, căruia i se poate atribui valoare de adevăr.

Se poate să fi crescut în această ordine fără să știe prea limpede cum, dar cu siguranță o păstrează prin rugăciune, disciplina virtuții, evlavie față de ce a fost înainte de vremea lui și grijă afectuoasa pentru ceea ce va fi după ce el se va stinge. Nu există vreo formulă conceptuală care să rezume realitatea acestei ordini într-un silogism discursiv. Să nu uităm că Platon a refuzat să definească atât înțelepciunea cât și binele. Dar pentru niște ochi nestânjeniți de ochelarii de cal ai ideologiei, un conservator e ușor de recunoscut când îl întâlnești. În mod intuitiv preferăm compania lui față de cea a liberalilor cu dogmatismul lor secular. Îi apreciem fațetele multiple ale personalității, generozitatea sufletească, noblețea manierelor și, căutând să pătrundem printre toate acestea în miezul său tainic, gustăm discret din pacea lui Dumnezeu.

Civilizația occidentală e încă într-un mare pericol. Dar avem exemplul lui Russell Kirk care, timp de aproape o jumătate de secol, ne-a avertizat că situația ne cere să fim pregătiți mental. Avertismentul lui e încă valabil, căci marele pericol care ieri ne amenința din afară s-a mutat acum în interior. Ieri, germanii, italienii și rușii au fost atât victime cât și făptași ai dezordinii ideologice. Astăzi suntem noi cei care trebuie să ne preocupăm de corupția mentală și spirituală care naște speranțe deșarte, gânduri greșite, credințe nepermise. Astăzi, cu toate că nu mișună pe străzi cămăși negre sau brune, noi suntem victimele, și printre noi trăiesc și făptașii, dezordinii intelectuale. Avem toate motivele să-i mulțumim lui Russell Kirk.

Traducere și adaptare după The Imaginative Conservative

Sprijină „Cultura vieții”

Fii alături de noi în efortul de promovare a fundamentelor morale ale societății.

Personal Info

Donation Total: 25€

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here