ONG-urile și judecătorii CEDO: nevoia de clarificare

616
O mare parte dintre actualii judecători ai Curții Europene a Drepturilor Omului au fost anterior asociați sau administratori în șapte ONG-uri. Fundația pentru o Societate Deschisă nu doar că are cei mai mulți magistrați ca foști colaboratori, dar este și finanțator al celorlalte șase organizații.

Care sunt relațiile dintre judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) și organizațiile neguvernamentale proeminente și ce ar trebui să facă Curtea cu privire la acestea, în special în cazurile în care pot apărea îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor? Acesta este subiectul, demn de interes și care trebuie abordat, al acestui articol dar și al unui raport de cercetare recent al ECLJ cu privire la „ONG-urile și judecătorii CEDO, 2009-2019” (“NGOs and the Judges of the ECHR, 2009 –2019).

Relațiile dintre unii judecători și ONG-uri nu se limitează la mijloacele formale de interacțiune, ci sunt mult mai profunde, deoarece Curtea este compusă, într-o proporție semnificativă, din foști angajați sau asociați ai ONG-urilor. Parcurgerea CV-urilor judecătorilor (publicate pe site-ul web al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și pe cel al Curții) care au activat în ultimii zece ani face posibilă identificarea a șapte ONG-uri care sunt deopotrivă active la Curte și au în rândul foștilor asociați cel puțin o persoană care a servit ca judecător permanent la CEDO. Din cei 100 de judecători permanenți care au servit în această perioadă, se pare că 22 au fost administratori, angajați sau asociați la una sau mai multe dintre aceste șapte organizații.

Fundațiile pentru o Societate Deschisă (Open Society Foundations, OSF) se remarcă prin numărul de judecători care au deținut funcții sau roluri în cadrul acestora (12) și prin faptul că finanțează celelalte șase organizații menționate în raport: Centrul A.I.R.E., Amnesty International, Comitetele Helsinki, Human Rights Watch, Comisia Internațională de Juriști și Interights (A.I.R.E. Centre, Amnesty International, Helsinki committees, Human Rights Watch, International Commission of Jurists, Interights). De exemplu, printre foștii asociați ai OSF, șase judecători au fost membri ai consiliului național al fundațiilor OSF sau al Inițiativei Societății Deschise pentru Justiție din New York.

O astfel de implicare a avocaților în ONG-uri este, desigur, perfect legitimă și utilă. Această situație decurge, printre altele, din faptul că în anumite țări, avocații care au atât experiență în probleme de drepturile omului, cât și o anumită independență față de guvern pot fi găsiți în principal în cadrul ONG-urilor.

Potențiale probleme de imparțialitate 

O problemă apare atunci când un judecător se confruntă cu un caz în care este implicat fostul „său” ONG, în calitate de solicitant, reprezentant sau terț. Reiese din examinarea celor 185 de cauze în care aceste șapte ONG-uri au acționat vizibil în fața CEDO în ultimii zece ani că, în 88 de ocazii, judecătorii s-au prezentat în dosare deschise sau susținute de ONG-ul „lor”.

Această situație pune în discuție imparțialitatea judecătorilor, care este cerută de articolele 21 din Convenție și 28§2 din Regulile Curții. Potrivit acestei ultime dispoziții, niciun judecător nu poate participa la examinarea unui caz dacă, printre altele, „din orice alt motiv, independența sau imparțialitatea acestuia poate fi legitim pusă la îndoială”. Curtea a lămurit că imparțialitatea instanței, implicată de dreptul la un proces echitabil, este definită prin absența vreunui prejudecății sau părtinirii din partea judecătorilor (a se vedea, printre altele, Nicholas c. Ciprului, nr. 63246/10, 9 ianuarie 2018, §49). Acesta poate fi evaluat subiectiv, căutând „să se constate convingerea personală sau interesul unui judecător dat într-un anumit caz”, precum și obiectiv, determinând dacă judecătorul „a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în acest sens” (Morice c. Franței [CG], nr. 29369/10, 23 aprilie 2015, § 73).

Astfel, potrivit Curții în Castillo Algar c. Spaniei, (nr. 28194/95, 28 oct. 1998), § 45:

„Trebuie să se stabilească dacă, indiferent de comportamentul personal al judecătorului, există fapte constatabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia. În acest sens, chiar și aparențele pot avea o anumită importanță. (…) În consecință, orice judecător pentru care există un motiv legitim de temere că este lipsit de imparțialitate trebuie să se retragă. Pentru a decide dacă într-un caz dat există un motiv legitim de preocupare că un anumit judecător nu are imparțialitate, punctul de vedere al acuzatului este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă această teamă poate fi considerată ca fiind justificată obiectiv”.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Așa cum a amintit din nou Curtea în urmă cu doar câteva zile, „justiția nu numai că trebuie să fie înfăptuită, ci trebuie să fie și vizibilă, ca să poată fi înfăptuită” (Sigríður Elín Sigfúsdóttir c. Islanda, nr. 41382/17, 25 feb. 2020, § 49). Faptul că judecata este făcută de un complet și nu de un singur judecător nu este suficient pentru a înlătura îndoielile cu privire la imparțialitate, întrucât, după cum a menționat Curtea, din cauza secretului deliberărilor, este imposibil să cunoști influența reală asupra lui (a se vedea Morice c. Franței, [GC], op. cit., § 89).

Pentru a aplica standardul de imparțialitate al Curții propriilor ei judecători, putem lua exemplul dlui Yonko Grozev, actualul judecător bulgar. El a fost anterior membru fondator al Comitetului Helsinki din Bulgaria (1992-2013), precum și membru al consiliului de administrație al Institutului pentru Societatea Deschisă din Sofia (2001-2004) și apoi al Inițiativei Societății Deschise pentru Justiție (New-York) din 2011 până la alegerea sa la Curte. În această calitate, el a adus mai multe cauze în fața CEDO, precum celebrul „Pussy Riot” (Mariya Alekhina și alții c. Rusiei, nr. 38004/12, 17 iulie 2018), încă pe rol în momentul în care a devenit în cele din urmă judecător, în aprilie 2015.

Este evident că un astfel de avocat are o experiență puternică în sistemul drepturilor omului. Dar atunci când se observă că, odată ales judecător, a pronunțat hotărâri în cauzele remise în 2014 și 2015 de Comitetul Helsinki din Bulgaria (a se vedea D.L. c. Bulgariei, nr. 7472/14, 19 mai 2016, Aneva și alții c. Bulgariei, nr. 66997/13, 77760/14 și 50240/15, 6 aprilie 2017), apare o problemă. Nu există nici o îndoială că o astfel de situație ridică o problemă de imparțialitate și că judecătorul ar fi trebuit să se retragă. Într-un alt caz, încă pe rol, el a prezidat completul iar ce Inițiativei Societății Deschise pentru Justiție a intervenit ca terț în cauză (a se vedea procedurile în fața Marii Camere în cauza Big Brother Watch și alții împotriva Regatului Unit, nr. 58170/13).

Aici scopul este pur și simplu unul ilustrativ, pentru a nu-l scoate în evidență pe dl Grozev, deoarece 18 din cei 22 de judecători au avut același comportament.

Se poate pune problema dacă există riscuri la adresa imparțialității și atunci când ONG-ul nu este reclamantul, ci un terț. Pentru a răspunde la acest aspect, putem considera că ONG-urile intervin aproape întotdeauna în sprijinul uneia dintre părți, în general a reclamantului, și că intervențiile lor pot avea o pondere reală în decizia finală. Există risc de parțialitate al judecătorilor și ca urmare a intervențiilor terților; în acest sens trebuie menționat faptul că, în dispozițiile sale referitoare la incompatibilități, Regulamentul de procedură al Curții nu face distincție între cele două moduri de acțiune și interzice oricărui fost judecător „să reprezinte o parte sau un terț, în orice calitate, în procedura înaintea instanței” înainte de expirarea unei perioade de doi ani de la încheierea mandatului (articolul 4).

Tocmai acest lucru s-a întâmplat în precedentul britanic cu Lordul Hoffmann în celebra cauză Pinochet. După ce Camera Lorzilor a decis în noiembrie 1998 că domnul Pinochet nu se bucura de imunitate împotriva urmăririi penale, s-a descoperit că Lordul Hoffmann era director la Amnesty International Charity Ltd, organizație care a intervenit în cauză în sprijinul cererii de extrădare a domnului Pinochet. Soția Lordului Hoffmann a fost și ea angajată în același ONG timp de 20 de ani. În urma acestei revelații, hotărârea a fost anulată de Camera Lorzilor (R contra Bow Street Metropolitan Stipendiary Magistrate, ex parte Pinochet Ugarte (No 2)). În cele din urmă, cazul a fost re-judecat iar instanța a decis altfel decât prima hotărâre. Lordul Browne-Wilkinson a explicat că „odată ce s-a arătat că judecătorul este el însuși o parte în cauză sau are un interes relevant pentru materia subiectului său, el este descalificat, fără a se întreprinde nicio anchetă pentru a se stabili dacă există probabilitatea sau suspiciunea de prejudecată. Simplul fapt al interesului său este suficient pentru a-l descalifica”. Aplicând aceste principii situației în discuție, el a declarat că „în circumstanțele speciale ale acestui caz, inclusiv faptul că Amnesty International s-a alăturat cauzei ca intervenient și a compărut, prin avocat, în fața comisiei de apel, Lordul Hoffmann, care nu și-a dezvăluit legăturile cu Amnesty International, a fost descalificat”.

O altă situație problematică apare atunci când foști administratori ai Fundațiilor pentru o Societate Deschisă s-au prezentat în cauzele ridicate de una dintre numeroasele ONG-uri finanțate de această organizație. Potrivit OSF, relația stabilită cu beneficiarii săi nu este doar financiară, ci își propune și să stabilească „alianțe în scopul realizării unor părți cruciale din agenda societății deschise”. O astfel de relație, deși indirectă, între un judecător și o parte poate oferi celeilalte părți un motiv să se teamă de o lipsă de imparțialitate.

Puține recuzări 

Prin urmare, putem să ne întrebăm de ce există atât de puține retrageri în asemenea cazuri. Într-adevăr, în ultimii 10 ani, din cele 313 retrageri menționate în dosarele cauzelor, doar 12 au avut loc în perioada în care judecătorii se aflau în relație cu un ONG implicat în caz. Motivele retragerilor nu sunt menționate niciodată în hotărâri; prin urmare, nu este posibil să știm (din hotărâri) cine le-a solicitat și de ce. Există, de asemenea, doar trei mențiuni cu privire la solicitări nereușite de recuzare, două formulate de către solicitanți și una de către un stat-parte. Nu este posibil să știm, fără să consultați direct dosarele, ce procedură aplică Curtea în aceste cereri și dacă își justifică deciziile.

Un motiv pentru acest număr redus de retrageri constă în faptul că nu există nicio procedură formală în acest sens în interiorul CEDO, spre deosebire de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) (vezi articolul 38 din Protocolul nr. 3 privind statutul CJUE). Regulile CEDO prevăd doar datoria unui judecător de a se retrage, din proprie inițiativă, în caz de îndoială cu privire la independența sau imparțialitatea sa.

O „Rezoluție privind etica judiciară” adoptată de Curtea Europeană la 23 iunie 2008 clarifică oarecum obligațiile judecătorilor: „în caz de îndoială cu privire la aplicarea acestor principii într-o situație dată, un judecător poate solicita avizul președintelui Curții.” Prin urmare, judecătorul european nu are obligația de a-și informa președintele. În plus, documentul adaugă că, „dacă este necesar”, președintele „poate consulta Biroul” și „raportează Curții Plenare cu privire la aplicarea acestor principii”. Aceasta este o procedură foarte relaxată, care lasă magistratului în cauză decizia finală privind retragerea sa și informarea președintelui. Acesta din urmă are dreptul „în mod excepțional” să modifice componența secțiilor „dacă circumstanțele o impun” (art. 25 § 4 din Regulamentul Curții). Această putere este necesară, dar poate fi exercitată în timp util numai dacă președintele este informat de către judecători despre existența unor situații care să pună la îndoială imparțialitatea acestora.

Un alt motiv practic constă în faptul că părțile nu sunt aproape niciodată informate în prealabil cu privire la componența instanței care se va pronunța asupra cauzei lor, cu excepția cazului în care există o audiere publică. Prin urmare, în general, o parte nu poate cere în mod eficient recuzarea unui judecător. Cu toate acestea, faptul că părțile nu au solicitat recuzarea judecătorului nu îl scutește pe acesta de obligația de a lua el însuși măsurile necesare, potrivit jurisprudenței Curții (Škrlj c. Croația, nr. 32953/13, 11 iulie 2019, § 45).

Un ultim motiv, mai subiectiv, se poate baza pe faptul că CEDO și aceste ONG-uri împart în mare parte același sistem de valori; prin urmare, este posibil ca pentru judecătorii în cauză conflictele de interese cu organizațiile care au în general aceleași interese să nu fie evidente.

Nevoia de soluții

În ceea ce privește viitorul, pentru a fi remediată această situație ar putea fi puse în aplicare câteva măsuri, cum s-a făcut în alte organisme europene și naționale. Aceste măsuri sunt prezentate în raportul ECLJ; primul pas ar fi ca CEDO să aplice pentru sine aceleași reguli pe care le impune jurisdicțiilor naționale, printre altele pentru a formaliza procedurile de retragere și de respingere.

Acest lucru ar necesita stabilirea unei obligații, nu doar a unei opțiuni, pentru judecători de a informa președintele Curții în caz de potențial conflict de interese. De asemenea, Curtea ar avea obligația de a justifica deciziile sale de a refuza o recuzare, în conformitate cu cerințele jurisprudenței proprii (Harabin c. Slovaciei, nr. 58688/11, 20 noiembrie 2012, §136)

Rămâne de văzut ce ar trebui să facă CEDO cu hotărârile cele mai problematice pe care le-a pronunțat în trecut. Conform propriei jurisprudențe, aceste cazuri ar trebui judecate din nou, urmând exemplul Camerei Lorzilor în cauza Pinochet. Acesta ar trebui să se întâmple în special dacă una dintre părți solicită revizuirea unei astfel de hotărâri, în conformitate cu regula 80 din Regulamentul Curții.

Traducere și adaptare după blogul Jurnalului European de Drept Internațional


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

Gregor Puppinck
Jurist francez, doctor în drept cu o disertație pe legea medicală și bioetică. Director al Centrului European pentru Lege și Justiție, cu sediul la Strasbourg. Expert în mai multe comitete ale Consiliului Europei. Din 2003 până în 2009 a predat drepturile omului, dreptul internațional și dreptul constituțional la Facultatea de Drept a Universității din Haute-Alsace (Franța). Articole traduse de Bogdan Stanciu cu permisiunea autorului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here