Problema drepturilor omului (de Carson Holloway)

Cei mai fanatici susținători ai drepturilor omului de azi nu mai cred cu adevărat în autoguvernarea democratică și nici într-un guvern responsabil față de comunitatea pe care o guvernează. Pentru ei, drepturile omului constrâng mai mult decât nevoile autoguvernării; scopul proiectului lor politic nu este reprezentarea comunității, ci transformarea ei. Proiectul pentru drepturile omului, probabil în stare de ebrietate în urma remarcabilelor sale succese recente (cum ar fi redefinirea căsătoriei) și-a depășit limitele.

Este nevoie de îndrăzneală pentru a critica public ideea „drepturilor omului”. Este nevoie de profunzime pentru a continua această critică, în așa fel încât să dezvăluie cele mai profunde adevăruri despre caracterul civilizației noastre și despre natura condiției umane. Este nevoie de prudență pentru a extrage din astfel de critici sfaturi practice, utile celorlalți.

Lumea occidentală este binecuvântată cu un astfel de om – îndrăzneț, profund și prudent: Pierre Manent. Toate aceste virtuți sunt expuse în noua sa carte, excelentă, „Dreptul natural și drepturile omului: Spre o recuperare a rațiunii practice” (Natural Law and Human Rights: Toward a Recovery of Practical Reason). Deși scurtă, cartea este bogată în perspective, rod al deceniilor de meditații profunde ale autorului asupra istoriei filozofiei politice și asupra situației intelectuale, morale și politice neplăcute în care se află lumea modernă.

Originile problemei

La prima vedere, ideea drepturilor omului pare invulnerabilă. De-a lungul ultimelor secole ne-am obișnuit să gândim în termeni de drepturi și să presupunem că justiția și progresul drepturilor sunt sinonime. Mai recent, ideea drepturilor omului a fost aprobată formal de cele mai importante instituții ale noastre. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, Națiunile Unite au promulgat Declarația Universală a Drepturilor Omului ca un răspuns imediat necesar la crimele împotriva umanității care au avut loc în acel teribil conflict.

Cu toate acestea, examinată mai îndeaproape și văzută cu libertate filosofică față de opiniile dominante ale epocii noastre, doctrina drepturilor omului se dovedește a fi mai ambiguă. Manent își arată viclenia în percepție și îndrăzneala în a proclama caracterul discutabil și chiar problematic al proiectului drepturilor omului. Cu siguranță, ideea drepturilor omului a fost dezvoltată ca răspuns la forme reale de opresiune; dar, observă Manent, acum acest proiect este manevrat foarte agresiv de o agendă radicală – o agendă care pare adesea nemilos de indiferentă sau ostilă tradițiilor morale și credințelor religioase care sunt încă prețuite de mulți. Paradoxal, doctrina drepturilor omului nu pare întotdeauna foarte umană sau prietenoasă – cel puțin dacă presupunem că atașamentul față de obiceiuri și convingerile tradiționale este o înclinație profund înrădăcinată a omului.

Caracterul agresiv și partizan al grupurilor de influență care promovează drepturile omului nu este un fenomen nou. Manent notează anul 1968 ca un punct important de inflexiune în dezvoltarea drepturilor; apoi, sugerează el, cererile de drepturi au început să devină excesiv de ostile instituțiilor existente – de exemplu, tinerii revendicau nu doar dreptul să fie admiși la universitate, ci și un nou drept, de a-i transforma programa și misiunea. Aici Manent vorbește ca un francez: se gândește la celebrele, infamele revolte ale studenților din Franța acelui an fatidic. Cu toate acestea, el spune ceva ușor de recunoscut pentru majoritatea conservatorilor din lumea occidentală, care consideră sfârșitul anilor 1960 ca pe un moment politic crucial, un punct din care stânga, în majoritatea națiunilor occidentale, a devenit brusc ostilă.

Manent își dezvăluie profunzimea purtându-și instrumentul de diagnostic social mult dincolo de anii ’60. El nu este doar un critic conservator al exceselor stângii contemporane, este filozof. În consecință, urmărește problema noastră cu drepturile înapoi la rădăcinile sale – la originile lumii moderne și la influența remarcabilă a filozofiei politice moderne asupra dezvoltării gândirii moderne și a societății moderne.

După cum observă Manent, originile ideii moderne a drepturilor omului pot fi urmărite pornind de la experimentul intelectual radical, îndrăzneț, întreprins de pionierii filozofiei politice moderne în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Acest experiment a fost realizat cu cea mai mare claritate și consecvență de Thomas Hobbes, căruia Manent îi acordă o atenție deosebită. Omul, în mod obișnuit și poate chiar universal, trăiește sub un anumit sistem de drept. Cu toate acestea, filosofii politici cum ar fi Hobbes, care găsesc sistemul de drept predominant pe atunci drept „confuz și inadecvat”, s-au angajat în demolarea legii și reconstrucția ei de la zero, ca să zic așa. Ei au postulat o „stare naturală”, o stare pre-politică în care toate ființele umane sunt egale și libere și au căutat să-și bazeze teoria politică pe acea condiție umană, presupusă originară și naturală. Cu alte cuvinte, în conformitate cu Manent, ei au încercat să elimine complet legea și apoi să stabilească o altă lege, pe o bază mai solidă sau pe ceea ce credeau ei că este un fundament mai solid – dorința fiecăruia de a fi ferit de pericolele care însoțesc întotdeauna vidul de lege.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Recuperarea rațiunii practice

O astfel de întreprindere radicală avea să aibă consecințe importante, grave. Teoreticienii moderni ai stării naturale doreau să corecteze o sursă de confuzie și instabilitate în legea vremii – conflictul dintre dreptul politic și cel religios. În cele din urmă, nu au reușit decât să introducă o formă nouă, poate încă și mai nocivă, de confuzie și instabilitate. După ce le-am spus ființelor umane că, prin natura lor, sunt complet libere, că nu există nicio lege care să le constrângă „drepturile” în mod natural nelimitate, ce am obținut?

Dacă îi spui omului să își afirme drepturile, dar refuzi orice standarde naturale prin care să judeci corectitudinea acțiunilor sale, dezlănțui un interminabil război pentru drepturi imposibil de guvernat de vreun principiu inteligibil – război care semănă confuzie la toate nivelurile societății. Rezultatul său sunt guvernele care încearcă să navigheze și să reglementeze explozia drepturilor, dar fără o concepție clară a vreunui bine comun ca autoritate pentru cetățeni. Sunt instituțiile sociale care nu își mai pot considera scopurile proprii ca fiind în vreun fel autoritare și, prin urmare, trebuie să cedeze cerințelor de noi drepturi individuale incompatibile cu dezvoltarea sau chiar cu existența unor astfel de instituții. În sfârșit, rezultă persoane în aparență libere și care continuă să solicite libertate, dar care nu au habar ce să facă cu libertatea și care, în fapt, ajung să fie lipsite de cea mai autentică libertate, dominate de pasiunile lor, incapabile să conceapă o rațiune practică autoritară în lumina căreia să ierarhizeze propriile pasiuni. Aceste persoane pretind că sunt libere în măsura în care obstacolele exterioare din calea dorințelor lor au fost înlăturate, dar nu sunt libere să acționeze în mod responsabil în lumina rațiunii – cu alte cuvinte, sunt lipsite de libertatea de a duce o viață autentic umană.

Așa cum sugerează această ultimă observație, Manent își arată mai mult profunzimea evaluând setea modernă a omului de drepturi în lumina adevărului permanent despre natura umană. Fundamental, proiectul modern al drepturilor omului a ajuns să trădeze însăși natura umană. Manent este de acord cu Aristotel și cu Sfântul Toma d’Aquino. Omul este, prin natură, un animal politic, ceea ce înseamnă că el este, prin natură, capabil de rațiune practică sau este conștient în mod firesc că acțiunile sale trebuie evaluate în lumina regulilor sau legilor.

Astfel, modernitatea și ideologia „drepturilor omului” înstrăinează omul de el însuși.

O propunere pentru reașezarea pe temelie solidă a drepturilor

Asemenea critici filosofice ale modernității sunt adesea persuasive teoretic, dar valoarea lor practică este îndoielnică. Pe de o parte, considerăm că este ceva în neregulă cu lumea modernă, în ciuda tuturor avantajelor sale materiale. Ea se caracterizează printr-o continuă tulburare intelectuală, morală și socială adusă de căutarea nesfârșită de concepții noi și tot mai radicale despre „drepturi”. Aceasta nu poate fi condiția normală și sănătoasă a societății. Pe de altă parte, nu avem de ales decât să trăim în lumea modernă; nu ne putem întoarce în timp în lumea de dinaintea revoluției drepturilor filosofice. Și, în orice caz, așa cum indică Manent, acea lume avea problemele ei proprii.

De aici apare prudența lui Manent. Critica sa teoretică a modernității necesită din partea noastră o re-gândire radicală, dar nu necesită neapărat o tulburare radicală a vieților noastre. Manent găsește modalități prudente de a limita distanța pe care trebuie să o parcurgem, ca să spunem așa, pentru a beneficia de roadele teoriei sale.

În primul rând, Manent nu consideră că respingerea erorilor filosofice ale modernității ne impune să ne lepădăm de toate instituțiile lumii moderne. Societățile moderne, notează el, doresc să se bazeze pe ideea de laissez faire – fiecare individ să își aleagă liber propria cale. Un legiuitor sau un fondator care acționează conform vechii înțelegeri aristoteliene a dreptului natural poate afirma o astfel de libertate „modernă”, afirmă Manent, dacă ea este înțeleasă ca instituind un tărâm „favorabil îmbunătățirii capacităților practice ale membrilor societății sau ale cetățenilor săi, la educația lor în favoarea unor alegerea reflexive.” Cu alte cuvinte, respingerea de către Manent a „stării naturale” ca adevăr fundamental despre ființele umane nu necesită să renunțăm la libertatea individuală cu care suntem obișnuiți, ci, în schimb, să o reconciliem. O astfel de libertate, înțeleasă în mod corespunzător, nu există de dragul unei „licențe” nelimitate, ci ca o ocazie pentru exercitarea rațiunii noastre practice de a ne auto-guverna în conformitate cu principiile morale.

În al doilea rând, concepția lui Manent despre dreptul natural nu este în mod excesiv de riguroasă sau afectată de interdicții. După ce și-a completat critica la adresa drepturilor (moderne ale) omului, cartea sa se încheie cu o propunere pozitivă foarte „simplă”. Temeiul dreptului natural, sugerează Manent, este pur și simplu adevărul universal, verificat, potrivit căruia toate ființele umane sunt împinse de trei motivații: plăcerea, utilitatea și dreptatea sau noblețea. Înarmați cu această perspectivă elementară, putem începe să judecăm alegerile de viață în funcție de spațiul pe care le acordă pentru toate aceste trei valori umane firești.

Aici argumentul lui Manent este vulnerabil la obiecții puternice din partea susținătorilor concepțiilor mai tradiționale și foarte elaborate ale dreptului natural. Sugestia sa modestă nu dă naștere unor legi clare și specifice pe care oamenii să le respecte. Pentru această chestiune, Manent nu sugerează nici măcar un temei pe care dreptatea și noblețea ar fi mai convingătoare decât plăcutul și utilul. Unde, ne putem întreba bine, intră legea actuală în matca sa de drept natural?

Cu toate acestea, propunerea nepretențioasă a lui Manent este potențial foarte fructuoasă deoarece, în timp ce nu îl alienează pe cititorul modern (obișnuit de mult cu libertatea sa aparent nelimitată) prin solicitări prea specifice, face cel puțin ceva pentru a ne aminti de cele mai înalte posibilități umane, insistând că simțul dreptății și al nobleții este la fel de firesc, la fel de uman, ca dorința noastră pentru plăcere și utilitate. Cel care admite adevărul propunerii lui Manent știe cel puțin acest lucru: că dorințele sale nu se pot auto-justifica și că o viață umană împlinită necesită să reflectăm asupra pasiunilor noastre în lumina dreptății și nobleții. Și acest lucru, chiar mărunt, este suficient pentru a ne permite să începem să punem sub semnul întrebării interminabila revoluția a drepturilor care a ajuns să caracterizeze lumea modernă.

O astfel de introspecție, o astfel de re-gândire, este necesar, având în vedere caracterul tot mai radical al mișcării contemporane pentru drepturile omului. După cum observă Manent, cei mai fanatici susținători ai drepturilor omului de azi nu mai cred cu adevărat în autoguvernarea democratică și nici într-un guvern responsabil față de comunitatea pe care o guvernează. Pentru ei, drepturile omului obligă mai mult decât autoguvernarea comunală; scopul proiectului lor politic nu este reprezentarea comunității, ci transformarea ei. Proiectul drepturilor omului, în stare de ebrietate în urma remarcabilelor sale succese recente (cum ar fi redefinirea căsătoriei) și-a depășit limitele. Pentru considerabila masă de oameni care, în lumea occidentală, încă mai cred în autoguvernare și în păstrarea identității morale tradiționale a națiunilor lor, această depășire a limitelor îi va conduce probabil la reconsiderarea dreptului natural. Acesta este un angajament crucial, la care cartea lui Manent aduce o contribuție merituoasă.

 

Despre autor
Carson Holloway este bursier la Centrul B. Kenneth Simon pentru principii și politici al organizației conservatoare americane Fundația Moștenirea (Heritage Foundation, Heritage.org). Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

1 COMENTARIU

  1. dreptul natural clasic este una, este teleologic si bazat pe ideea de datorie. exista o natura umana prescrie omului moduri de a se comporta. dreptul natural modern nu e teleologic, este hedonist, este intemeiat pe o teologie nominalist-voluntarista (Ockham, Locke), e inscris ]ntr-un univers fara sens si scop, si nu exista o esenta/natura umana. nominalismul desfiinteaza notiunea de universalii, u notiune generla e doar un nume abstract. asa ca,,,,,,,,,,,,, barbat si femeie nu desemneaza decat fiinte individuale, neeistand o fiintare genercica barbat sau femeie. individul decide ceea ce vrea sa fie. nu e neomarxism

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here