Când mă gândesc la soldații britanici din Primul Război Mondial, îmi imaginez adesea conversațiile care trebuie să fi avut loc, pe când erau chemați să-și apere inamicul tradițional, francezii. „Ei bine”, ar explica un ofițer-recrutor, „un revoluționar sârb l-a asasinat moștenitorul tronului austriac, așa că Austria a atacat Serbia.”
„Păi și ce treabă are asta cu mine?” i-ar răspunde, confuz, vreun tânăr britanic.
Recrutorul va continua apoi să-l învețe încurcatele alianțe europene – despre promisiunea Rusiei de a apăra Serbia împotriva Austriei, despre promisiunea Germaniei de a apăra Austria împotriva Rusiei, despre promisiunea Franței de a apăra Rusia împotriva Germaniei și, în sfârșit, despre promisiunea Marii Britanii de a apăra Franța…
Sincer, eu l-aș ierta pe acest soldat imaginar dacă nici la finalul explicației nu ar înțelege de ce trebuie să meargă la luptă (și, poate, să moară) pe câmpiile Europei. Ce semnificație ar putea avea războiul pentru el?
La ce bun?
Blockbuster-ul recent lansat, „1917”, încapsulează perfect absurditatea Primului Război Mondial. Regizat de Sam Mendes, filmul relatează povestea a doi soldați britanici care, la începutul lunii aprilie 1917, se află pe câmpul de luptă din estul Franței. Ei sunt martorii perturbării cursului vieții și distrugerilor cauzate de un război brutal.
Sarcina lor este să transmită un mesaj unui contingent de 1.600 de britanici care sunt pe cale să cadă într-o capcană întinsă de germani. Caporalii Tom Blake și Will Schofield înfruntări situații periculoase în timp ce traversează liniile inamice, iar misiunea este cu atât mai urgentă, cu cât unul dintre militarii care ar putea fi pierduți este chiar fratele lui Blake.
Evenimentele din film – inspirate din realitate – au loc la aproximativ doi ani și jumătate de la prima salvă de tun. Din august 1914, Marea Britanie se afla în stare de război cu Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Milioane de oameni își pierduseră viața.
Marea Britanie era preocupată în principal de înfrângerea Germaniei, ceea ce reprezenta cea mai mare amenințare pentru imperiul său mondial.
Mulți contemporani care preziseseră că războiul va fi glorios de scurt au realizat încet-încet că nu va fi o victorie rapidă și nici ușoară. Avansul german pe teritoriul francez s-a împotmolit în kilometrii de tranșee aparent impenetrabile săpate de apărători. Germanii, nedorind să piardă terenul pe care îl câștigaseră deja, au săpat și ei altele.
Războiul de tranșee a devenit de atunci sinonim cu Primul Război Mondial. Atacuri în valuri erau pornite numai pentru a fi respinse de inamicul bine înfipt în pământ. Milioane de oameni și-au pierdut astfel viața, luptând pe o suprafață de doar câțiva kilometri pătrați. După doi ani de lupte aproape constante, linia frontului de-abia se mutase.
Vieți la metru
Până la momentul evenimentelor filmului, soldații înșiși încep să înțeleagă cât de inutil este conflictul. O scenă din „1917” dezvăluie care ar fi putut fi atitudinea unui soldat tipic.
În timp ce cei doi străbat un câmp, Blake îl întreabă pe Schofield despre o medalie acordată pentru vitejie în timpul bătăliei de pe Somme. „Am dat-o unui francez, pe o sticlă de vin”, răspunde Schofield. Blake, dezgustat: „De ce ai facut asta?”. „Mi-era sete”, răspunde calm camaradul său. Pe un ton plin de optimism, Blake îi răspunde că medalia era o mare onoare și că ar fi trebuit măcar să o trimită acasă, la familie. Schofield se arată complet deziluzionat de război: „E doar o nenorocită de tinichea. Nu te face special. Nu folosește la nimic”, încheie el discuția, pe un ton sec.
Bătălia de pe râul Somme, unde Schofield își câștigase onorurile militare, a fost cea mai mare din cele purtate pe frontul de Vest. A început la 1 iulie 1916 cu o ofensivă comună franco-britanică, una dintre numeroasele ofensive condamnate de la bun început și destinate doar să aducă partea adversă la masa negocierilor.
Campania s-a dovedit a fi un eșec teribil. Cumplit de lungă și de costisitoare atât în vieți umane cât și în materiale, bătălia de pe Somme s-a încheiat abia în noiembrie 1916. Din cele trei milioane de militari intrați în luptă, cel puțin un milion au fost uciși sau răniți.
Aproape 20.000 de britanici au murit doar în prima zi. Câștigul armatei britanice la finalul ofensivei? Aproximativ 10 kilometri înaintați. Nu este de mirare că Schofield nu dorea să și-o amintească.
Speranță. Ceva periculos
În strălucita sa lucrare „Somnambulii: Cum a ajuns Europa în război în 1914” (The Sleepwalkers: How Europe Went to War in 1914), istoricul Christopher Clark susține că printr-o serie de neînțelegeri și semnale prost interpretate, cuplate cu atitudinea omniprezentă a numeroși lideri europeni care simțeau că „un conflict este inevitabil”, marile puteri s-au trezit, pur și simplu, aruncate în război. „[Protagonistii din 1914”, scrie Clark, „erau somnambuli; vigilenți, dar incapabili să vadă… însă, orbi la realitatea ororii pe care urmau să o aducă pe lume”.
„1917” este un film despre evadarea din acest fatalism atotcuprinzător. Un film pe care putem, fără teama de a greși, să îl definim ca un „microcosmos” al Războiului, în ansamblul său. La fel ca incompetenții lideri politici care au pornit conflictul – neputincioși să-l împiedice – liderii militari ai anului 1917 se simt la fel de neputincioși să oprească sacrificiul unor soldați care urmau să cadă în capcana întinsă de inamic.
Generalul Erinmore, comandantul care îi trimite pe Blake și Schofield în misiune, crede că problemele logistice [de comunicații, n.tr.] sunt cele care îl împiedică să oprească el însuși iminentul atac. Marea tragedie a Primului Război Mondial este, însă, aceea că nu trebuia deloc să existe. Dincolo de trimiterea celor doi mesageri, rezultatul războiului nu îi stă în putere generalului să-l decidă.
La rândul său, și colonelul MacKenzie, comandantul unității destinatare a mesajului se simte neputincios: chiar și atunci când Schofield îi transmite ordinul direct de anulare a ofensivei, se simte oarecum obligat să-și continue pregătirile, de parcă atacul ar fi fost deja decis de o soartă implacabilă. „Care-i diferența? Ni se va cere să oricum să executăm acest atac; dacă nu azi, atunci peste câteva zile. Nu facem decât să amânăm inevitabilul.”
În mintea lui MacKenzie, violența fără sens a războiului nu poate fi oprită. A amâna o luptă inevitabilă nu face decât să dea soldaților speranță, iar speranța este periculoasă. Speranța îi poate face să creadă că brutalul război ar putea fi în curând încheiat, dar e doar un vis. „Există un singur mod în care se va încheia acest război”, spune colonelul MacKenzie. „Ultimul rămas câștigă.”
În cele din urmă, MacKenzie își învinge fatalismul și anulează șarja, într-o decizie salutară, de respingere parțială și de negare a războiului.
Putem trage de aici învățăminte pentru cetățenii din Statele Unite moderne. Cu două războaie majore care încă mai fac ravagii în Orientul Mijlociu, ne simțim purtați într-un conflict fără vreun sfârșit previzibil. Deși evenimente politice aflate dincolo de controlul nostru sunt cele care au cerut acest „război perpetuu”, totuși, așa cum ne învață „1917”, stă în puterea noastră să respingem premisa lor fatalistă.
