Libertatea (de Murray Rothbard). Fragment

414

Extras din Murray N. Rothbard – Manifestul liberal. Traducere de Tudor Smirna pentru Institutul Mises România

Pornografia

Pentru liberal, disputele dintre conservatori şi socialişti asupra legilor de interzicere a pornografiei sunt iritant de irelevante. Poziţia conservatoare tinde să susţină că pornografia este josnică şi imorală şi ar trebui, aşadar, să fie scoasă în afara legii. Liberalii tind să replice că activitatea sexuală este bună şi sănătoasă şi că pornografia ar avea numai efecte bune, şi că imaginile violente – la televiziune, în filme, sau în cărţile de benzi desenate – ar trebui să fie scoase în afara legii. Niciuna dintre părţi nu atacă problema crucială: consecinţele bune, rele sau neutre ale pornografiei, chiar dacă or fi reprezentând o problemă interesantă în sine, sunt complet irelevante pentru opţiunea de a o scoate sau nu în afara legii. Liberalul susţine că nu este treaba legii – a utilizării violenţei punitive – să impună nimănui o concepţie despre moralitate. Nu este treaba legii – chiar dacă ar fi posibil în practică, ceea ce este, bineînţeles, foarte improbabil – să facă pe nimeni bun, reverenţios, moral, curat sau virtuos. Aceste lucruri le decide fiecare persoană pentru ea însăşi. Singura sarcină a violenţei legale este să apere oamenii contra utilizării violenţei, să-i apere de invadarea violentă a persoanei şi proprietăţii. Însă, dacă statul are insolenţa de a interzice pornografia, devine el însuşi un autentic nelegiuit – pentru că încalcă drepturile de proprietate ale persoanelor de a produce, vinde, cumpăra sau poseda materiale pornografice.

Nu dăm legi pentru a-i face pe oameni virtuoşi; nu dăm legi pentru a-i forţa pe oameni să fie buni vecini, sau să nu ţipe la şoferul de autobuz; nu dăm legi pentru a-i forţa pe oameni să fie oneşti în dragoste. Nu dăm legi pentru a-i forţa să ia o cantitate X de vitamine pe zi. De asemenea, nu este treaba statului, nici a altei agenţii legale, să dea legi împotriva producţiei voluntare sau vânzării de pornografie. Dacă pornografie este bună, rea sau neutră, nu e treaba autorităţilor legale.

Acelaşi lucru este valabil pentru gogoriţa socialistă a „pornografiei violenţei”. Nu ar trebui să fie grija statului dacă urmărirea violenţelor la televizor duce sau nu la comiterea de ilegalităţi în realitate. Interzicerea filmelor violente pentru motivul că ar putea face cândva pe cineva să comită o ilegalitate este o negare a liberei voinţe a omului şi o negare completă, bineînţeles, a dreptului acelor care nu vor comite ilegalităţi de a vedea filmul. În plus, nu este mai justificabil – de fapt, este mai puţin justificabil – să fie interzise filmele violente din acest motiv, decât ar fi, aşa cum am observat, să fie încarceraţi toţi bărbaţii adolescenţi negri pentru că au o tendinţă mai mare decât restul populaţiei să comită ilegalităţi.

Ar trebui să fie clar, de asemenea, că prohibirea pornografiei este o încălcare a dreptului de proprietate, de a produce, vinde, cumpăra şi deţine. Conservatorii care cer interzicerea pornografiei nu par să-şi dea seama că încalcă prin asta însuşi conceptul de drepturi de proprietate pe care susţin că îl apără. Este, se asemenea, o încălcare a libertăţii presei, care, după cum am văzut, este de fapt un caz particular al dreptului general al proprietăţii private.

Câteodată, pare că nobilul ideal al multor conservatori, ca şi al multor socialişti, este să pună oamenii în cuşti şi să-i dreseze după cum cred conservatorii sau socialiştii că este moral. Ar fi, bineînţeles, cuşti cu stil diferit, dar tot cuşti. Conservatorii ar prohibi activitatea sexuală ilicită, drogurile, jocurile de noroc şi impietăţile, şi să oblige pe toată lumea să se comporte conform versiunii lor de comportament moral şi religios. Socialiştii ar interzice filmele violente, reclamele inestetice, fotbalul american, discriminarea rasială şi, la extremă, ar pune pe toată lumea într-o „cutie Skinner” care să fie gestionată de un dictator socialist presupus benevolent. Dar efectul ar fi acelaşi: reducerea tuturor la un nivel subuman şi lipsirea de cea mai preţioasă parte a caracterului uman – libertatea de a alege.

Este, bineînţeles, ironic că prin forţarea oamenilor să fie „morali” – i.e., să acţioneze moral – gardienii conservatori sau socialişti i-ar lipsi de fapt pe oameni de însăşi posibilitatea de a fi morali. Conceptul de „moralitate” este lipsit de sens dacă fapta morală nu este aleasă liber. Să presupunem, de exemplu, că cineva este un musulman habotnic şi foarte dornic ca oameni cât mai mulţi să se închine la Mecca de trei ori pe zi; să presupunem că pentru el aceasta este fapta morală cea mai înaltă. Dar dacă foloseşte coerciţia pentru a-i forţa pe toţi să se închine la Mecca, îi lipseşte pe toţi de ocazia de a fi morali – de a alege liber să se închine la Mecca. Coerciţia îl lipseşte pe om de libertatea de a alege şi, deci, de posibilitatea de a alege moral.

Liberalul, spre deosebire a atâţi conservatori şi socialişti, nu vrea să pună omul într-o cuşcă. Ceea ce îşi doreşte pentru fiecare este libertatea, libertatea de a acţiona moral sau imoral, aşa cum decide fiecare.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

 

Legile privind activitatea sexuală

În ultimii ani, socialiştii au început să ajungă, din fericire, la concluzia că „orice fapt între doi (sau mai mulţi) adulţi care-şi dau consimţământul” ar trebui să fie legal. Din nefericire, socialiştii nu au lărgit încă acest criteriu de la nivelul activităţii sexuale la comerţ şi schimburi, pentru că dacă ar face-o vreodată ar fi pe punctul de a deveni liberali 100%. Liberalul este interesat tocmai de legalizarea tuturor interrelaţiilor între „adulţi care-şi dau consimţământul”. Socialiştii au început de asemenea să ceară abolirea „delictelor fără victime”, care ar fi un lucru splendid, dacă „victimele” ar fi definite cu mai multă precizie, ca victime ale violenţei agresive.

Pentru că activitatea sexuală este un aspect cât se poate de privat al vieţii, este cu totul intolerabil ca statul să îndrăznească să reglementeze şi legisleze comportamentul sexual, însă, bineînţeles că tocmai aceasta a fost una din predilecţiile statului. Faptele violente, precum violul, sigur că trebuie să fie clasificate ca delicte, la fel ca orice altă violenţă asupra persoanei.

Este destul de bizar că, în timp ce activităţile sexuale voluntare au fost adesea scoase în afara legii şi condamnate de către stat, violatorii au fost trataţi mult mai blând de către autorităţi decât cei acuzaţi de alte forme de violenţă corporală. În multe cazuri, de fapt, victima violului a fost practic tratată de către agenţiile de impunere a legii ca parte vinovată – o atitudine care nu este aproape niciodată luată faţă de victimele altor delicte. Avem în mod clar de-a face cu un inadmisibil dublu etalon sexual. Consiliul Naţional al Uniunii Americane a Libertăţilor Civile a declarat în martie 1977:

Victimele atacului sexual nu ar trebui tratate diferit faţă de victimele altor delicte. Victimele atacului sexual sunt adesea tratate cu scepticism şi sunt abuzate de personalul serviciilor medicale şi de cel de impunere a legii. Acest tratament porneşte de la neîncredere oficială şi insensibilitate, şi merge până la verificarea dură şi crudă a stilului de viaţă şi motivaţiilor victimei. Această lipsă de responsabilitate a instituţiilor menite să asiste şi să protejeze victimele nu poate decât să intensifice trauma suferită de experienţa iniţială a victimei.

Dubla măsură impusă de stat poate fi remediată prin scoaterea violului din categoria specială de tratament legal şi judiciar în care se află şi includerea sub incidenţa legilor generale privitoare la atacul corporal. Oricare ar fi standardele utilizate pentru instrucţiunile judecătorilor către juraţi, sau pentru admiterea de probe, ar trebui să fie aplicate la fel în toate aceste cazuri.

Dacă munca şi persoanele în general ar trebui să fie libere, atunci ar trebui să existe şi libertatea de prostituţie. Prostituţia este vânzarea voluntară a unui serviciu, iar statul nu are nici un drept de a interzice sau restricţiona această vânzare. Ar trebui să observăm că multe dintre aspecte sumbre ale acestui negoţ de pe trotuar au apărut din cauza interzicerii bordelurilor. Bordelurile erau case de prostituţie administrate de matroane dornice să cultive bunăvoinţa clienţilor pe termen lung şi obişnuiau să concureze pentru a oferi servicii de calitate şi pentru a-şi consolida „marca”. Interzicerea bordelurilor a forţat prostituţia să se devină o „piaţă neagră”, un zbor de noapte cu toate pericolele şi declinul general al calităţii pe care le aduce întotdeauna acest fapt. Recent, în New York a apărut o tendinţă a poliţiei de a zdrobi prostituţia, sub pretextul că acest negoţ nu mai este „fără victime”, din moment ce multe prostituate comit delicte asupra clienţilor. Dar scoaterea în afara legii a unor ocupaţii care atrag delicte justifică la fel de mult prohibiţia, pe motiv că multe bătăi au loc în baruri. Răspunsul nu este interzicerea activităţii voluntare şi legale, ci grija poliţiei ca adevăratele ilegalităţi să nu fie comise. Ar trebui să fie clar că pledarea pentru libertatea prostituţiei nu este, pentru liberal, totuna cu pledarea pentru prostituţie în sine. Pe scurt, dacă un stat foarte puritan ar interzice cosmeticele, liberalul ar cere legalizarea cosmeticelor fără a sugera în vreun fel că este în favoarea – sau că se opune – utilizării în sine a cosmeticelor. Dimpotrivă, în funcţie de etica şi estetica personală, ar putea foarte bine să facă agitaţie împotriva utilizării cosmeticelor, după ce sunt legalizate; încercarea sa este întotdeauna să convingă, nu să oblige.

Dacă activitatea sexuală a trebui să fi liberă, atunci şi „controlul naşterilor” ar trebui să fie liber. Din păcate, este un lucru caracteristic pentru societatea noastră că, abia a fost legalizat controlul naşterilor şi lumea – în acest caz socialiştii – a început să facă agitaţie pentru introducerea obligativităţii controlului naşterilor. Este, bineînţeles, adevărat că dacă vecinul meu are un copil, acest lucru mă poate afecta în bine sau în rău. Însă, aproape orice lucru pe care îl face cineva afectează pe una sau mai multe persoane. Pentru liberal, aceasta nu poate fi o justificare pentru utilizarea forţei, care poate fi folosită numai pentru combaterea sau restrângerea forţei înseşi. Nu există un drept mai personal, libertate mai preţioasă, decât aceea a oricărei femei de a avea sau nu un copil, şi este extrem de totalitarist pentru stat să aibă insolenţa de a-i nega acest drept. Mai mult, dacă o familie are mai mulţi copii decât poate creşte în condiţii confortabile, familia însăşi va suferi această povară; astfel, avem rezultatul aproape universal că dorinţa de a menţine un preţios salt al nivelului de trai va induce o reducere voluntară a naşterilor, decisă chiar de familie.

Acest lucru ne duce către chestiunea mai complexă a avortului. Pentru liberal, pledoaria „catolică” împotriva avortului, chiar dacă va fi respinsă în final, nu poate să nu fie luată în consideraţie. Esenţa acestei pledoarii – care de fapt nu este deloc „catolică” într-un sens teologic – este că avortul distruge o viaţă umană şi este, deci, omucidere, care nu poate fi scuzată. Mai mult, dacă avortul este într-adevăr crimă, atunci catolicul – sau orice altă persoană care împărtăşeşte această opinie – nu poate pur şi simplu să ridice din umeri şi să spună că opiniile „catolice” nu ar trebui să fie impuse noncatolicilor. Omuciderea nu este o expresie a preferinţei religioase; nici o sectă nu poate şi nu trebuie, în numele „libertăţii religioase”, să scape nepedepsită pentru comiterea crimei pledând că aşa îi cere religia. Întrebarea vitală devine atunci: ar trebui avortul să fie considerat crimă?

Cele mai multe discuţii asupra subiectului se împotmolesc în detalii minuţioase despre momentul anume când începe viaţa umană, sau dacă se poate considera că fetusul este în viaţă etc. Toate acestea sunt irelevante pentru problema legalităţii (iarăşi, nu neapărat a moralităţii) avortului. Catolicul care se opune avortului, de exemplu, declară că tot ceea ce îşi doreşte pentru fetus este să aibă drepturile oricărei fiinţe umane – i.e., dreptul de a nu fi ucis. Dar aici sunt mai multe implicaţii, şi acesta este aspectul crucial. Dacă fetusul are aceleaşi drepturi ca oamenii, să ne întrebăm: Ce om are dreptul să stea, nepoftit, ca un parazit nedorit, în corpul altei fiinţe umane? Aici este miezul problemei: dreptul absolut al oricărei persoane, şi deci a oricărei femei, de a fi stăpână pe trupul său. În cazul unui avort, mama face ca o entitate nedorită să fie expulzată din corpul său: dacă fetusul moare, acest lucru nu afectează faptul că nici o fiinţă nu are dreptul să trăiască, nepoftită, ca un parazit în sau pe corpul unei persoane.

Răspunsul obişnuit că mama fie a dorit iniţial, fie a fost cel puţin responsabilă pentru plasarea fetusului în corpul ei este, iarăşi, irelevant. Chiar şi în cel mai tare caz, când mama şi-a dorit iniţial copilul, mama, ca proprietar asupra corpului său, are dreptul de a se răzgândi şi de a-l scoate afară.

Dacă statul nu ar trebui să interzică activitatea sexuală voluntară, nu ar trebui nici să facă discriminări în favoarea sau împotriva vreunuia dintre sexe. Decretele de „acţiune afirmativă” sunt o metodă clară de discriminare faţă de bărbaţi sau alte grupuri, în privinţa angajării, admiterii, sau în orice domeniu vizat de acest sistem de cote implicite. Însă, aceste legi din domeniul muncii care sunt „protective” cu femeile, pretind în mod insidios că sunt în favoarea femeilor, când de fapt ele discriminează contra femeilor, interzicându-le să lucreze la anumite ore şi în anumite ocupaţii. Femeilor le este interzis prin lege să-şi exercite libertatea individuală de a alege dacă să intre sau nu în aceste ocupaţii sau să lucreze la aceste ore presupus oneroase. Astfel, statul le scoate pe femei din concurenţa liberă cu bărbaţii în aceste domenii.

Una peste alta, platforma din 1978 a Partidului Libertarian este tranşantă şi la obiect în lămurirea poziţiei liberale faţă de discriminările guvernamentale legate de sex sau de altele: „Nici un drept individual nu ar trebui să fie negat sau restricţionat de legile Statelor Unite sau de orice stat sau localitate, pe baza sexului, rasei, culorii, credinţei, vârstei, naţionalităţii, originii sau preferinţei sexuale”.

 

Legile privind armele

Pentru cele mai multe activităţi din acest capitol, socialiştii tind să fie în favoarea libertăţii comerţului şi afacerilor, pe când conservatorii năzuiesc la impunerea riguroasă a legii şi pedepsirea la maximum a celor care o încalcă. Şi totuşi, în chip misterios, pentru legile privind armele poziţiile tind să se inverseze. De fiecare dată când se foloseşte o armă într-o infracţiune violentă, socialiştii se agită şi mai mult pentru restricţionare severă, dacă nu chiar prohibirea deţinerii private a armelor, pe când conservatorii se opun unor asemenea restricţii în numele libertăţii individuale.

Dacă fiecare individ are dreptul să fie stăpân pe persoana şi proprietatea sa, aşa cum cred liberalii, atunci rezultă că are dreptul să folosească violenţa pentru a se apăra împotriva violenţei agresorilor. Dar, din vreun motiv straniu, socialiştii au încercat sistematic să lase persoanele inocente fără mijloacele de a se apăra împotriva agresiunii. În ciuda faptului că cel de-al doilea Amendament al Constituţiei garantează că „dreptul oamenilor de a deţine şi purta arme nu va fi încălcat”, statul a erodat sistematic acest drept. Astfel, în statul New York, ca în aproape toate celelalte state, Legea Sullivan interzice portul unei „arme ascunse” fără o licenţă emisă de autorităţi. Nu numai că portul de armă a fost sever restricţionat prin acest edict neconstituţional, dar statul a extins această interdicţie asupra aproape oricărui obiect care ar putea servi drept armă – chiar şi asupra acelora care ar putea servi doar în scop defensiv. În consecinţă, victimele potenţiale au fost lipsite de posibilitatea de purta cuţite, recipiente cu gaz lacrimogen, sau chiar ace de pălărie, iar cei care au folosit astfel de mijloace pentru a se apăra de atacuri au fost ei înşişi acuzaţi de autorităţi. În oraşe, această interdicţie invazivă a armelor ascunse a luat efectiv victimelor orice mijloc de apărare. (Este adevărat că nu există nici o interdicţie oficială a portului de arme la vedere, dar o persoană din New York care a testat legea, acum câţiva ani, mergând de stradă cu o puşcă, a fost imediat arestată pentru „deranjarea liniştii publice”). Mai mult, victimele sunt atât de încorsetate de prevederile contra folosirii forţei „exagerate” în apărare, încât infractorul primeşte automat un avantaj încorporat în sistemul legal existent.

Ar trebui să fie clar că nici un obiect fizic nu este în sine agresiv; oriceobiect, fie o armă, fie un cuţit, fie un par, poate poate fi folosit pentru agresiune, pentru apărare, sau pentru multe alte scopuri care nu sunt nelegiuite. Nu are mai mult sens interzicerea sau restricţionarea cumpărării sau deţinerii de arme, decât are interzicerea posesiunii de cuţite, bâte, ace de pălărie, sau pietre. Dar, cum ar trebui să fie interzise toate aceste obiecte, iar dacă sunt interzise, cum ar trebui să fie impusă interdicţia? În loc să urmărească pe cei care poartă sau deţin diferite obiecte, aşadar, legea ar trebui să se ocupe de combaterea şi arestarea adevăraţilor infractori.

În plus, mai există o consideraţie care ne întăreşte concluzia. Dacă armele sunt restricţionate sau interzise, nu avem de ce să ne aşteptăm ca infractorii hotărâţi să ţină cont de lege. Nelegiuiţii vor putea oricând să cumpere şi să poarte arme; doar victimele lor nevinovate vor fi cele care vor suferi din cauza socialismului grijuliu care impune legi împotriva armelor, de foc sau altfel. Ca şi în cazul drogurilor, jocurilor de noroc şi pornografiei, armele şi orice alte obiecte care ar putea servi pentru autoapărare ar trebui să fie legale.

Într-un articol remarcabil împotriva controlului armelor de mână (tipul pe care socialiştii vor cel mai mult să-l interzică), profesorul de drept de la Universitatea St. Louis, Don B. Kates, Jr., îi critică pe socialiştii lui pentru că nu aplică pentru arme aceeaşi logică pe care o folosesc în cazul legilor marijuanei. Astfel, observă că există în America peste 50 de milioane de proprietari de pistoale şi că, dând crezare sondajelor de opinie şi experienţei istorice, între două treimi şi 80% dintre Americani nu ar da ascultare unei interdicţii a pistoalelor. Rezultatul inevitabil, ca şi în cazul legilor privind activitatea sexuală şi marijuana, ar fi pedepsele dure şi o impunere, totuşi, selectivă – încurajând dispreţul pentru lege şi pentru agenţiile de impunere a legii. Iar legea ar fi impusă selectiv acelor persoane pe care autorităţile nu le plac: „Impunerea devine din ce în ce mai arbitrară, sfârşind prin folosirea legilor împotriva celor pe care poliţia nu ii place. Nu e deloc nevoie să ne reamintim odioasele tactici de percheziţie şi confiscare pe care agenţii poliţiei şi statului le-au folosit adesea pentru a-i prinde pe cei care încalcă aceste legi”. Kates adaugă că „dacă aceste argumente sună cunoscut, asta se datorează probabil similitudinii cu argumentele socialiste standard aduse împotriva legilor ierbii”.[1]

Kates aruncă apoi o lumină pătrunzătoare în acest ungher ciudat:

Interdicţia armelor este ideea socialiştilor albi ai clasei de mijloc, care nu ţin cont de situaţia săracilor şi minorităţilor din zone unde poliţia a renunţat să mai controleze criminalitatea. Acest tip de socialişti nu era deranjat nici de legile marijuanei în anii cincizeci, când arestările aveau loc doar în ghettouri. Fiind în siguranţă, în suburbii bine păzite de poliţie şi în apartamente protejate de servicii de securitate privată (a căror dezarmare nu o propune nimeni), socialistul ignorant batjocoreşte posesia armelor ca pe un „anacronism al Vestului sălbatic.”[2]

Kates observă şi valoarea demonstrată empiric a autoapărării cu arme; în Chicago, de exemplu, civilii înarmaţi au omorât justificat în ultimii cinci ani de trei ori mai mulţi criminali violenţi decât poliţia. Şi, dintr-o cercetare asupra câtorva sute de confruntări violente cu criminalii, Kates a aflat că civilii înarmaţi au mai mult succes decât poliţia: civilii care s-au apărat au capturat, rănit, ucis sau alungat infractorii în 75% dintre confruntări, pe când poliţia a avut o rată de succes de doar 61%. Este adevărat că victimele care rezistă tâlhăriei sunt mai expuse vătămării decât cele care sunt pasive. Dar Kates subliniază nuanţele neglijate: (1) rezistenţa fără armă a fost de două ori mai periculoasă pentru victimă decât rezistenţa armată şi (2) alegerea tipului de rezistenţă aparţine victimei – circumstanţelor şi valorilor sale:

Evitarea vătămării ar fi opţiunea certă pentru un alb, socialist şi cu cont confortabil în bancă. Va fi, cu siguranţă, mai puţin importantă pentru muncitorul sau asistatul de rând, care este jefuit de mijloacele cu care îşi întreţine familia pentru o lună – sau pentru un negustor negru care nu poate obţine asigurare contra jafurilor şi care va fi efectiv adus la faliment din câteva jafuri.

Iar un studiu naţional asupra proprietarilor de arme, făcut de organizaţia Decision Making Information, a stabilit că principalele subgrupuri care deţin o armă doar pentru autoapărare includ negrii, grupurile cu veniturile cele mai mici şi bătrânii. „Aceştia sunt oamenii”, avertizează elocvent Kates, „pe care vrem să îi încarcerăm pentru că insistă să păstreze singura formă de protecţie pentru familiile lor, în zone unde poliţia a renunţat să o mai facă”.[3]

Ce ne poate oferi experienţa istorică? Este adevărat că interzicerea armelor a redus masiv gradul de violenţă în societate, aşa cum susţin socialiştii? Dovezile arată exact contrariul. Un studiu voluminos făcut în toamna anului 1975 de Universitatea din Wisconsin a conchis fără echivoc că „legile pentru controlul armelor nu au efect individual sau colectiv în reducerea ratei infracţiunilor violente”. Studiul a testat, de exemplu, teoria că persoanele care sunt de obicei paşnice ar fi tentate irezistibil să tragă cu arma, dacă ar avea-o, când creşte nervozitatea. Studiul nu a găsit absolut nici o corelaţie între ratele deţinerii de pistoale şi ratele omuciderilor, comparate stat cu stat. Mai mult acest rezultat este susţinut de un studiu de la Harvard, din 1976, asupra unei legi din Massachusetts care prevede obligativitatea unui an de închisoare pentru oricine este descoperit posedând un pistol fără permis guvernamental. S-a aflat că, în 1975, această lege din 1974 a redus într-adevăr considerabil deţinerea de arme de foc şi numărul de atacuri cu arme de foc. Dar, ce să vezi!, cercetătorii de la Harvard au aflat spre surprinderea lor că nu a existat şi o scădere corespunzătoare a vreunui tip de violenţă. Adică,

Aşa cum au sugerat studiile criminologice anterioare, rămas fără pistol, cetăţeanul înfuriat pe moment recurge la mult mai letala puşcă. Rămas fără nici o armă de foc, se va dovedi la fel de mortal cu ajutorul cuţitelor, ciocanelor etc.

Şi, în mod clar, „dacă reducerea deţinerii de pistoale nu reduce omuciderile sau alte violenţe, o interzicere a pistoalelor nu este decât o altă deturnare a resurselor poliţiei de la adevăratele ilegalităţi, către cele fără victime.”[4]

În fine, Kates observă încă un lucru interesant: că într-o societate în care cetăţenii paşnici sunt înarmaţi este mult mai probabil să apară buni samariteni care sar voluntar în ajutorul victimelor. Dar, dacă oamenii sunt lăsaţi fără arme, publicul va tinde să lase chestiunea în seama poliţiei – lucru dezastruos pentru victime. Înainte ca statul New York să interzică pistoalele, exemplele de buni samariteni erau mult mai răspândire decât în prezent. Şi, într-un studiu recent al cazurilor de buni samariteni, nu mai puţin de 81% din samariteni erau deţinători de arme. Dacă dorim să încurajăm o societate în care cetăţenii sar în ajutorul vecinilor aflaţi la ananghie, nu trebuie să le luăm puterea efectivă de a face ceva în privinţa nelegiuirilor. Bineînţeles că este culmea absurdităţii să dezarmezi publicul paşnic şi apoi, ca de obicei, să îl acuzi de „apatie”, pentru că nu sare în ajutorul victimelor atacurilor criminale.

NOTE

[1] Don B. Kates, Jr., „Handgun Control: Prohibition Revisited,” Inquiry (December 5, 1977): 21. Această escaladare a impunerii dure şi despotice a metodelor de percheziţie şi confiscare există deja. Nu doar în Marea Britanie sau în multe alte ţări, unde au loc percheziţii la întâmplare pentru găsirea armelor; în Malaiezia, Rhodesia, Taiwan şi Filipine, care impun pedeapsa cu moartea pentru posesia armelor; ci şi în Missouri, unde poliţia din St. Louis a efectuat literalmente mii de percheziţii asupra negrilor, în ultimii ani, pornind de la premisa că orice persoană de culoare care conduce o maşină de fabricaţie recentă trebuie să deţină şi o armă ilegală; şi în Michigan, unde aproape 70% din toate procesele privind armele de foc au fost respinse în curţile de apel, din cauza percheziţiilor ilegale. Iar un oficial al poliţiei din Detroit a cerut deja abolirea Amendamentului IV pentru a permite percheziţii generale la întâmplare pentru încălcarea unei prohibiţii viitoare a pistoalelor. Ibid., p. 23.
[2] Ibid., p. 21
[3] Ibid. Ideea extrem de brută de a încarcera oamenii pentru simpla posesie a pistoalelor nu este un om de paie exagerat, ci întocmai acel beau ideal al socialiştilor: amendamentul constituţional de la Massachussets, care a fost din fericire respins la vot în 1977, prevedea o pedeapsă minimă obligatorie de un an de închisoare pentru orice persoană prinsă cu posesia unui pistol.
[4] Ibid., p. 22. De asemenea, un studiu al Universităţii Cambridge din 1971 a stabilit că rata britanică a omuciderilor, în condiţiile prohibirii armelor de mână, s-a dublat în ultimii 15 ani. Mai mult, înainte de interdicţia armelor de mână din 1920, uzul armelor de foc în infracţiuni (când nu existau deloc restricţii privind armele) era mult mai scăzut decât în prezent.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

Institutul Mises Romania
Think-tank dedicat studierii şi promovării paradigmei praxeologice, care se împleteşte în mod firesc cu etica proprietăţii private, sugerând un aranjament social care s-ar putea numi „liberalismul coerent”. Institutul urmărește elucidarea conexiunilor economiei cu alte domenii ale cunoaşterii, căutând mai ales afinităţile cu dreptul şi teologia, în tradiţia liberalismului clasic şi în cea patristică ortodoxă, toate având în comun persoana şi dialogul interpersonal.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here