Noua rațiune de a fi a Uniunii Europene: Homosexualismul

332
Liderii politici ai Uniunii, fără să fi primit vreun mandat în acest sens, au convenit subit că ideologia „homosexualismului” merită să fie considerată drept una dintre valorile fundamentale ale Europei unite.

După cum ne relatează cu înflăcărare presa de stânga, în cadrul summit-ului UE din iulie a avut loc o confruntare între majoritatea liderilor (în majoritate vest-europeni) și Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, pe tema legii ungare privind protecția minorilor. Se spune că premierul olandez Mark Rutte a mers până într-acolo, încât a cerut Ungariei să părăsească UE din proprie inițiativă (deși nu există niciun mecanism de excludere a vreunui stat membru), o insolență nemaiîntâlnită până în prezent în cadrul istoriei Uniunii Europene.

Primul ministru luxemburghez, „căsătorit” cu un bărbat, Xavier Bettel, ne-a servit o istorioară lacrimogenă potrivit căreia, în copilărie, s-a simțit reprimat de propria mamă din cauza orientării lui sexuale. Portughezul Antonio Costa a declarat că Ungaria a fost primită în UE în 2004 doar cu condiția de a respecta „valorile europene”. Angela Merkel a făcut la rândul său o declarație anodină, afirmând că „și copiii au drepturi” (declarație cu care Orban a fost cu siguranță de acord, deoarece această afirmație susține întocmai dreptul copiilor la protecție împotriva abuzurilor sexuale) și că „homosexualitatea și pedofilia nu sunt același lucru” (Orban a fost probabil din nou de acord, deoarece noua sa lege, prin textul său, nu contrazice defel afirmația).

Nu este prima oară când asistăm la o dispută între gruparea vest-europeană și Ungaria, îngrijorător de această dată fiind faptul că o lege privind protecția minorilor poate deveni o chestiune atât de controversată în UE. Deși este situată în mod clar în afara competențelor Uniunii, ea poate duce la un ecart de anvergură în Consiliul European. S-ar părea că Uniunea Europeană duce o politică de stat complet inedită: majoritatea liderilor politici ai Uniunii, fără să fi primit vreun mandat în acest sens, au convenit subit că ideologia „homosexualismului” merită să fie considerată drept una dintre valorile fundamentale ale Europei unite.

Având în vedere progresele rapide ale acestei ideologii (dacă nu în textul propriu-zis al tratatelor UE sau oriunde altundeva în cadrul dreptului constituțional, atunci cel puțin în creierul și în măruntaiele elitei politice și mediatice formatoare de opinie din Europa), a venit timpul să dezvoltăm tema.

„Homosexualismul” este în mod evident o ideologie politică: un set de idei deliberat simpliste, pentru a explica lumii opusul realității concrete, o falsă evidență, echivocă și haotică (sau chiar direct contradictorie), total neștiințifică, dar eficientă din punct de vedere politic. Aceasta se folosește de fenomenul homosexualității ca de o pârghie, cu scopul de a distruge (deconstrui) societatea și a o reconstrui pe alte fundamente.

Dogma de bază a homosexualismului reprezintă o reinterpretare ultra-simplistă a unei realități complexe: homosexualitatea trebuie privită drept o trăsătură distinctivă a identității unei persoane, la fel ca și culoarea pielii, a ochilor sau a părului acelei persoane.

Consecințele acestei reduceri simpliste pot fi rezumate după cum urmează:

  • În primul rând, orice obiecție față de homosexualitate poate fi calificată drept „rasistă”, iar oricine ridică astfel de obiecții poate fi redus la tăcere doar din acest motiv. Acest lucru este foarte util atunci când vrei să eviți cu orice preț o dezbatere rațională. (Este suficient să ne uităm la experiența pe care o face domnul Orban în aceste zile, atunci când discută cu liderii UE care, în mod clar, nu au nici cea mai mică idee despre conținutul real al legii pe care o atacă…).
  • În al doilea rând, distincția dintre orientarea sexuală și practicile sexuale este anulată: din faptul că cineva „este” homosexual (s-a născut așa), se deduce că trebuie să aibă dreptul de a se angaja în acte homosexuale, indiferent în ce constau aceste acte. Singura limitare care este încăacceptată, este că aceste acte trebuie să aibă loc cu „adulți care consimt”.
  • În al treilea rând, acest lucru implică faptul că – exceptând „consensualitatea” – nu poate exista niciun criteriu obiectiv pe baza căruia să se judece oportunitatea și/sau moralitatea unui act sexual. Sugestia că scopul actului sexual ar putea avea de-a face cu procrearea și regenerarea societății, va trebui considerată drept erezie.Se pare că nu mai știm pentru ce mai dispunem de sexualitate – prin urmare, fiecare trebuie să încerce să afle singur…

Să analizăm aceste trei puncte unul câte unul.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]
  1. Homosexualitatea și „identitatea”

În timp ce asimilarea homosexualității cu problema rasială este cu siguranță utilă din punct de vedere politic pentru agenda LGBT, afirmația conform căreia homosexualitatea ține de identitatea unei persoane, exact în același mod cum se întâmplă și cu nuanțele mai închise ale pielii, este eronată și nu are niciun fundament științific.

Identitatea unei persoane este o chestiune mult mai complexă. Conține elemente precum culoarea pielii, culoarea ochilor, sexul și alte trăsături distinctive și inalterabile cu care se naște o persoană. Multe dintre ele sunt „neutre”, altele (cum ar fi anumite deficiențe corporale sau o predispoziție genetică către anumite boli) pot fi considerate un dezavantaj evident pentru cei afectați și totuși nu justifică o judecată morală defavorabilă împotriva lor.

Există însă și elemente dobândite, cum ar fi religia și naționalitatea. Spunem că un copil se naște creștin sau musulman, francez sau german, dar, de fapt, acest lucru înseamnă doar că el este absorbit într-o cultură creștină sau musulmană, franceză sau germană. Atașamentul unei persoane față de această parte a identității sale poate fi (și adesea este) foarte puternic, dar poate fi modificat: un musulman poate decide să devină creștin, un francez poate renunța să mai vorbească franceza și să învețe în schimb germana.

Cu toate acestea, considerăm că și aceste trăsături alterabile ale „identității” merită să fie protejate (cel puțin dacă nu vorbim, de exemplu, de o religie care nu poate fi tolerată într-o societate liberă din cauza implicațiilor concrete ale învățăturilor sale).

Ce loc ocupă „orientarea sexuală” în acest context? Este foarte clar că pretenția de a fi „înnăscută” și „inalterabilă” este mult mai puțin convingătoare decât în cazul în care am vorbi despre sex. Lăsând la o parte excepția persoanelor „intersexuale”, al căror sex nu poate fi identificat biologic, o persoană se naște fie bărbat, fie femeie.

În ceea ce privește orientarea sexuală a unei persoane, situația este mai puțin clară. Aceasta ar putea fi, într-o oarecare măsură, atribuită unei predispoziții genetice, dar este vorba de o simplă ipoteză în cazul căreia lipsesc dovezi științifice concrete: nimeni nu a descoperit încă „gena homosexuală”, oricât de mult ar căuta-o geneticienii. Există motive întemeiate pentru a crede că atracțiile homosexuale pot fi, de asemenea, într-o anumită măsură, declanșate de experiențe traumatice din copilărie sau dobândite în alt mod. Foarte probabil, există o combinație a acestor motive și a altora, care pot diferi de la un caz la altul. Adevărul este următorul: (Încă) nu se știe. Chestiunea este deschisă cercetării științifice, iar această cercetare nu ar trebui să fie ideologizată (altfel și-ar pierde caracterul științific).

Ce implicații are acest lucru? În mod evident, dacă homosexualitatea nu este „înnăscută”, ci – cel puțin într-o anumită măsură – dobândită, ne va fi permis să credem că, pentru cei care nu o doresc, trebuie să existe o modalitate de a scăpa de ea (la fel cum, pentru celelalte elemente de identitate menționate mai sus, este fără îndoială posibil să se schimbe religia sau naționalitatea). Și, într-adevăr, există terapeuți care pretind că au dezvoltat terapii împotriva atracției nedorite față de persoane de același sex și există persoane care susțin că, datorită acestor tratamente, au reușit să scape de înclinațiile nedorite față de persoane de același sex și să devină „heterosexuale”.

Nu intenționez să ridic la rang de judecată de valoare niciuna dintre aceste afirmații. Cu toate acestea, ceea ce trebuie remarcat este faptul că întrebarea dacă o anumită orientare sexuală poate fi modificată sau nu, este deschisă cercetării științifice, iar această cercetare ar trebui să fie liberă de orice predeterminare ideologică. Și pot adăuga că, în ciuda faptului că astăzi nu există tratamente eficiente pentru a inversa atracția nedorită față de același sex, este foarte posibil ca astfel de tratamente să fie descoperite mâine. Din ce motive ar trebui să se interzică cercetarea științifică și căutarea de noi terapii, dacă există (așa cum este cazul) multe persoane care așteaptă ca astfel de terapii să fie dezvoltate?

Ideologia homosexualistă este plină de paradoxuri și inconsecvențe flagrante în această privință:

  • În timp ce pretinde că respectă și promovează „identitatea” și „libertatea”, fie neagă existența persoanelor care doresc să scape (sau chiar au scăpat) de orientarea lor homosexuală nedorită, fie, în măsura în care nu neagă existența acestor persoane, le neagă dreptul de a alege dacă acestea doresc să fie homosexuale sau nu. Prin urmare, seamănă discriminare în cadrul diferitelor grupuri de homosexuali, făcând acest lucru din motive ideologice.
  • Procesul de „coming out”, adică tranziția de la orientarea hetero- la cea homosexuală, este salutat cu căldură și aclamat – dar ce se întâmplă dacă cineva vrea să facă tranziția în sens invers? În acest caz, nu există nici o încurajare și nici o aclamație, nici o laudă pentru curajul persoanei respective, nici o bucurie că „în sfârșit și-a descoperit adevăratul sine”. În schimb, persoanei i se spune că o astfel de tranziție nu este posibilă: „Te-ai născut homosexual și trebuie să rămâi așa”.
  • În mod foarte ciudat, în timp ce ideologia homosexualistă susține că orientarea homosexuală este înnăscută și nu poate fi schimbată, ea face afirmația opusă în ceea ce privește sexul biologic al unei persoane: este o chestiune de simplă alegere și poate fi schimbată după bunul plac. Cu toate acestea, acesta din urmă este în mod clar mult mai determinat decât primul, fiind o chestiune de realitate fizică dură, mai degrabă decât o chestiune de preferințe emoționale sau senzuale (poate trecătoare).
  • În conformitate cu această poziție ideologică, ideologia homosexualistă face presiuni (într-o oarecare măsură cu succes) pentru ca orice fel de ofertă terapeutică pentru persoanele cu atracții nedorite față de același sex să fie suprimată și interzisă (inclusiv, dacă se poate, pentru persoanele adulte!), în timp ce, pe de altă parte, dorește ca „terapiile de atribuire a sexului”, care includ chirurgia plastică ireversibilă și tratamentele hormonale, să fie puse la dispoziția minorilor, în mod ideal, fără a fi necesar ca părinții acestora să-și dea consimțământul sau chiar să fie informați.

2. Anularea distincției dintre orientarea sexuală și practicile sexuale

În timp ce, în ceea ce privește persoanele „heterosexuale” (adică având orientare heterosexuală), este încă general acceptat faptul că manifestarea și comportamentul lor sexual, deși heterosexual, poate fi „normal” și „acceptabil din punct de vedere moral” în unele cazuri, dar „deviant” în altele, aceeași distincție nu se mai aplică practicilor homosexuale: Persoanelor LGBT trebuie să li se acorde dreptul liber și total nelimitat de a-și manifesta sexualitatea, deoarece această sexualitate echivalează cu „cine sunt ei cu adevărat”, orice restricție a acesteia reprezentând o restricție a exprimării neîngrădite a personalității lor. Cu alte cuvinte, o lege restrictivă trebuie să fie considerată „discriminare pe bază de orientare sexuală”, deoarece afectează exclusiv interesele persoanelor cu orientare homosexuală.

Ce s-ar întâmpla dacă această logică ar fi aplicată în alte contexte?

  • În mod evident, persoanele cu înclinații pedofile ar putea folosi același argument: e necesar ca pedofililor să li se permită să își manifeste sexualitatea făcând sex cu copii, pentru că „așa suntem noi”.O lege care interzice pornografia infantilă și/sau sexul cu minori trebuie să fie considerată o discriminare pe bază de orientare sexuală, deoarece afectează în mod negativ interesele persoanelor pedofile, nu pe cele ale altora.
  • O lege care interzice furtul trebuie, de asemenea, să fie considerată discriminatorie, pentru că afectează în mod disproporționat persoanele cleptomane mai mult decât alte persoane. Cel puțin, cleptomanii ar trebui să fie exceptați de la astfel de legi, deoarece însușirea bunurilor altor persoane reprezintă o expresie importantă a identității lor.
  • Piromanii ar putea face aceleași afirmații cu privire la legile care îi pedepsesc.
  • Persoanele irascibile ar putea face o afirmație similară în ceea ce privește legile împotriva violenței domestice.

 

Și așa mai departe…

Bineînțeles, adepții și promotorii ideologiei homosexualiste se vor isteriza ori de câte ori se va face vreo legătură sau comparație între homosexualitate și pedofilie. Nu insinuez în niciun caz că toți homosexualii (și nici măcar un număr semnificativ de homosexuali) ar fi pedofili, sau invers. Ar fi nedrept și neadevărat. Ceea ce încerc este doar o analiză teoretică a proporției pe care o poate lua argumentul homosexualist, atunci când este aplicat în alte contexte.

Cel puțin concluzia care trebuie trasă (inclusiv pentru homosexuali) este următoarea: o înclinație, sexuală sau de altă natură, nu conferă în mod automat dreptul de a se comporta într-un anumit mod. Cleptomanului i se poate cere să se abțină de la furt, piromanului de la incendiere, iar pedofilului de la abuzul asupra copiilor.

„Da”, vor spune ideologii, „dar homosexualitatea în sine nu este rea. Furtul, incendierea și abuzul asupra copiilor sunt rele, dar nu și homosexualitatea”.

Vom analiza acest argument în continuare. Dar mai întâi să ne amintim, totuși, că mișcarea homosexualistă a avut nevoie de destul de mult timp pentru a se distanța de agenda pro-pedofilă pe care a promovat-o nu cu mult timp în urmă. Iar această distanțare pare să aibă la bază, în mare măsură, mai degrabă motive tactice decât o convingere sinceră. Chiar și astăzi, deși se confirmă faptul că actele homosexuale ar trebui să fie legale doar „între adulți care își dau consimțământul”, s-au făcut în mod constant presiuni pentru reducerea vârstei de consimțământ la 14 ani sau chiar mai puțin. Argumentele folosite sunt aceleași pe care le putem auzi de la pedofili: băieții „se bucură de sex” și „sunt suficient de mari pentru a decide personal”.

3. Lipsa unor criterii reale pentru a judeca moralitatea unui comportament sexual

Să revenim la întrebarea pe care am pus-o mai sus: dacă pedofililor li se poate cere să se abțină de la sexul cu copii, de ce nu li se poate cere homosexualilor să se abțină de la sexul cu persoane adulte de același sex? Pentru că, spun ei, sexul cu copiii este un lucru rău, în timp ce sexul cu adulții (indiferent de sexul practicat și în ce context) este acceptat.

Se pare că, pentru mișcarea homosexualistă, singurul și unicul criteriu pentru a distinge practica sexuală acceptabilă din punct de vedere moral de cea inacceptabilă din punct de vedere moral este „consimțământul”. Suntem de acord cu faptul că aceștia ar considera inacceptabil ca cineva să fie forțat să facă sex împotriva voinței sale, în schimb ar deveni acceptabil în cazul în care există „consimțământ”. Nu există alte criterii. Desigur, orice persoană este liberă să-și definească propriile criterii, statul nu. Totul este o chestiune de viață intimă și de libertate de alegere.

Astfel, ceea ce face ca sexul cu copiii să reprezinte cu totul altceva, este faptul că, din cauza vârstei lor fragede, copiii nu sunt capabili să furnizeze un consimțământ valid și legitim. Acest lucru stă la baza diferenței între sexul cu copii și sexul (homo sau heterosexual) între adulți.

Problema în cazul nostru este că acest raționament se folosește de un concept foarte simplist, cel al „consimțământului”, bazat pe o simplă ipoteză juridică, putând părea oarecum arbitrară: ipoteza că, sub o anumită vârstă (pe care legea vrea să o facă aceeași pentru toată lumea), un minor trebuie considerat imatur pentru a fi capabil de discernământ și pentru a lua o decizie care îl privește personal.

În definitiv, ce devine acest lucru: o simplă ipoteză, aplicată standard atât în cazul actului sexual concret, cât și în cazul actului juridic de încheiere a unui contract de achiziție imobiliară. Oricine argumentează în acest fel nu va avea nicio obiecție temeinică împotriva sexului cu copii, ci va declara pur și simplu că va respecta legea.

Gândiți-vă, totuși, la ceea ce va spune un pedofil pentru a-și justifica acțiunile în fața lui însuși și a societății. În primul rând, după cum am văzut, acesta va folosi argumentul structural identic cu cel folosit pentru a justifica homosexualitatea: „Sunt pedofil. Așa m-am născut. Prin urmare, trebuie să mi se permită să am relații sexuale cu copii. Nu este alegerea mea, așa că de ce să fiu pedepsit?”.

În al doilea caz, după ce i s-a spus că sexul este acceptabil din punct de vedere moral, doar în cazul în care există consimțământ, el va spune: „Sunt pedofil, dar nu agresez sexual pe nimeni. Nu aș face niciodată așa ceva. Copiii cu care fac sex vor și ei să facă sex cu mine. Unor copii le place. Poate că nu tuturor copiilor, doar celor cu care fac sex. Și este consensual!”

Astfel, trebuie obiectat că, chiar și atunci când un copil dorește efectiv să facă sex cu el, actul sexual tot nu poate fi considerat ca fiind consimțit, deoarece copilul, fiind minor, nu este capabil să aibă discernământ legitim din punct de vedere juridic. Împotriva acestei afirmații, pedofilul va răspunde într-o a treia instanță: „Da, dar acest lucru reprezintă exclusiv o distincție juridică, bazată pe o simplă presupunere. În realitate, acest copil este perfect capabil să aibă discernământ și se mai și întâmplă să fie dispus să facă sex cu mine. Eu nu violez pe nimeni. Unde este atunci marea diferență morală între ziua de azi și luna viitoare, când ea va fi ajuns la vârsta consimțământului?”

Nu se înșală prea mult acest pedofil imaginar. După cum știe toată lumea, copiii sunt capabili să își exprime dorințele – ei pot fi, de fapt, foarte hotărâți și puternici. Dacă acea dorință reflectă o decizie matură este o altă întrebare, dar maturitatea nu vine de pe o zi pe alta. O dată limită legală poate fi folosită pentru a distinge un act legal de unul ilegal, dar nu reprezintă un criteriu potrivit pentru a judeca moralitatea. Astfel, oricât de ipocrit ar fi raționamentul pedofilului, acesta are cu siguranță dreptate.

Ceea ce ne conduce la punctul decisiv: dacă acest „consimțământ” este determinat de o dată limită stabilită în mod arbitrar, nu ar putea fi folosit în mod rezonabil ca și criteriu unic pentru a emite o judecată morală asupra comportamentului sexual, ce alte criterii mai trebuie aplicate? Au acestea legătură cu finalitatea actului sexual? Au legătură cu riscurile în ceea ce privește sănătatea, riscuri asociate cu anumite practici sexuale?

Problema ideologiei homosexualiste este că, pentru a oferi o justificare practicilor homosexuale, ea va șterge toate criteriile morale pe baza cărora poate fi judecat comportamentul sexual, cu excepția unuia singur: consimțământul. Iar acest criteriu unic este foarte slab.

Deși mișcarea LGBT neagă cu furie acest lucru, există o strânsă legătură materială între ea și subcultura pedofilă, pe care, nu demult, o recunoștea foarte oficial ca prietenă și parteneră. Singura diferență reală constă în faptul că sunt abordate noțiuni ușor diferite de „consimțământ”. Când și dacă trebuie, LGBT este o ușă deschisă pentru pedofilie, chiar dacă nu dorește să fie văzută în acest fel.

O judecată morală sănătoasă și realistă asupra comportamentului sexual poate fi făcută doar atunci când se ține cont de scopul final al sexualității: procrearea, regenerarea și întinerirea societății, formarea de familii solide, care să reprezinte un mediu sigur și benefic pentru creșterea copiilor. Ideologia homosexualistă neagă toate acestea în numele unei pretenții absurde și contrafactuale de „egalitate”.

De aici rezultă faptul că ideologia homosexualistă nu poate accepta ca finalitatea sănătoasă a actului sexual să primească atenția cuvenită în programele de educație sexuală transmise copiilor la școală. Dimpotrivă; ea caută să impună societății propriul punct de vedere ideologic, un punct de vedere în care singurul scop al sexualității este „plăcerea și desfătarea”, în timp ce țelul valoros de a educa băieții și fetele pentru a deveni tați și mame bune nu trebuie să joace niciun rol. Acest lucru explică în mare măsură reacțiile stridente, aproape isterice ale gardienilor valorilor UE din ultima vreme împotriva legii maghiare privind protecția minorilor. Se pare că problema nu constă, așa cum s-a afirmat în mod fals, în interdicția copiilor de a primi informații despre „homosexualitate și alte orientări sexuale non-majoritare”, ci în faptul că acești copii vor primi informații pozitive și marcante despre scopul întemeierii unor familii solide și stabile. Un scop care, inevitabil, îi va determina să vadă și deficiențele altor comportamente sexuale.

Așa cum am mai scris, adoptarea de către Ungaria a acestei legi e binevenită, în special în contextul unui război cultural agresiv, din ce în ce mai pornit împotriva căsătoriei și a familiei, în care, din păcate, anumite state membre ale UE joacă rolul de vârf de lance, reușind să înroleze în acest sens chiar și instituții ale UE.

Îi urăm Ungariei mult noroc, curajul și determinarea de care va avea nevoie pentru a-și susține poziția. Sperăm că și alte guverne – cele care se preocupă de binele autentic al societății, mai degrabă decât de ideologiile la modă – îi vor veni în ajutor.

Adevăratele valori ale Europei sunt cele apărate de Ungaria, nu cele promovate de detractorii săi.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here