De ce avortul nu este un „drept al omului”

137
Avortul forțează societatea să fie materialistă. Ne împiedică să avem în vedere că ființa umană are individualitate și suflet înainte de naștere și în mod independent de starea de conștiință. Acest materialism forțat este perceput ca o eliberare care nu va fi completă decât atunci când avortul va fi acceptat în totalitate: de aici refuzul de a auzi suferința femeilor care au trecut printr-un avort; și, tot ce aici, dorința de a transforma avortul într-un act cotidian.

Pe parcursul redactării Declarației Universale a Drepturilor Omului (DUDO) a avut loc o dezbatere aprinsă cu privire la momentul în care începe dreptul la viață. Comisia pentru Statutul Femeilor, prezidată de Madame Begtrup, a recomandat instituirea unor excepții în legătură cu respectarea dreptului la viață pentru a permite „prevenirea nașterii de copii cu handicap mintal” și de copii „născuți din părinți care suferă de boli psihice”. [1] Reprezentantul statului Chile a remarcat asemănarea dintre aceste propuneri și legislația regimului nazist. În schimb, Charles Malik, un libanez creștin, a propus recunoașterea „dreptului la viață și la integritate fizică pentru orice persoană, din momentul concepției, indiferent de starea fizică sau mintală a persoanei în cauză”. [2]

Acest lucru a dus la o confruntare între două concepții contrare referitoare la om și la demnitatea acestuia. Argumentând prin obiecția că mai multe țări permit efectuarea avortului atunci când viața mamei este în pericol, reprezentantul Chinei, cu susținerea Uniunii Sovietice și a Regatului Unit, s-a opus protecției explicite a vieții umane începând din momentul concepției. În cele din urmă, textul a fost păstrat „sub tăcere”, cu bună știință, în legătură cu această chestiune. [3] S-a admis, prin urmare, că Declarația Universală ar putea fi interpretată sau nu în sensul protecției vieții din momentul concepției, în funcție de preferința fiecărui stat. [4] S-a decis, astfel, ca viața umană înainte de naștere să nu beneficieze de protecție internațională explicită.

Trebuie remarcat totodată că, în 1948, Asociația Medicală Mondială [5] a luat inițiativa actualizării Jurământului lui Hippocrate prin adăugarea dispozițiilor cuprinse în Declarația de la Geneva, în spiritul Cartei Națiunilor Unite, semnată la San Francisco. Prin acest text, medicii se angajează să „manifeste cel mai profund respect pentru viața umană din momentul concepției” și să nu permită situații în care „considerentele bazate pe religie, naționalitate, rasă, apartenență politică sau statut social să intervină între îndatoririle lor și propriii pacienți”.

Începând cu acest moment, chestiunea mai sus menționată a făcut obiectul unei dezbateri aprinse, susținătorii contracepției încercând în mod constant să impună un drept universal la avort.

Conform Consiliului Europei, procesul-verbal al lucrărilor pregătitoare (travaux préparatoires) cu privire la dreptul la viață s-a pierdut. Astfel, nu mai putem cunoaște dacă chestiunea avortului a fost discutată sau în ce termeni s-a purtat această discuție. [6] Totuși, niciunul dintre statele care au participat la redactarea textului nu autorizaseră avortul la acel moment, iar cultura creștin-democrată, care era majoritară atunci, se opunea cu fermitate avortului. În 1979, exista încă o majoritate a deputaților în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care apăra „dreptul la viață al fiecărui copil din momentul concepției”, [7] și care, câțiva ani mai târziu, sublinia că „din momentul fertilizării ovulului, viața umană se dezvoltă continuu”. [8]

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispozițiile Convenției nu garantează nici dreptul de a recurge la un avort [9], nici dreptul de a efectua procedura avortului [10]. Convenția nu garantează nici măcar dreptul de a recurge la avort într-o altă țară fără teamă de consecințe. [11] Curtea s-a pronunțat, de asemenea, în sensul că interzicerea avortului nu reprezintă o încălcare a Convenției. [12] În cele din urmă, Curtea a subliniat că articolul 8 din Convenție, care garantează dreptul la viață privată și de familie, „nu poate… fi interpretat în sensul de a conferi dreptul la avort”. [13]

Astfel, în temeiul Convenției Europene, dreptul la avort nu există. Existența unui astfel de drept de viață și de moarte asupra unei ființe umane înainte de nașterea acesteia ar presupune negarea absolută a naturii umane a acestei ființe și, până în prezent, nu a existat o majoritate în cadrul Curții care să statueze astfel. Curtea s-a ghidat după abordarea ambiguă din DUDO, pronunțându-se în sensul că „ar fi la fel de legitim ca un stat să aleagă să considere că o ființă nenăscută ar fi o astfel de persoană și să caute să protejeze viața respectivă” [14], la fel cum statul respectiv are dreptul de a lua decizia contrară. Prin păstrarea „sub tăcere” a statutului ființei umane înainte de naștere, Curtea a evitat să se pronunțe asupra dreptului acesteia la viață, lăsând la latitudinea fiecărui stat să permită sau nu avortul.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Deși această poziție ar putea să pară echilibrată, în realitate are mai mult efectul de a tolera avortul mai degrabă decât de a proteja viața umană înainte de naștere. Curtea nu a protejat niciodată nici măcar unul dintre copiii nenăscuți dintre milioanele de copii care au făcut obiectul avortului. În schimb, a condamnat Irlanda, Polonia și Portugalia pentru legile lor restrictive în materie de avort.

Încă o dată, acordând prioritate vieții private a mamei, în detrimentul dreptului la viață al copilului, Curtea a adus avortul în logica drepturilor omului. Recunoscând faptul că dispozițiile Convenției nu garantează nici dreptul la viață al copilului in utero, nici dreptul mamei de a recurge la avort, Curtea a decis totuși că avortul se încadrează în categoria vieții private a femeii, ca parte a respectării „integrității fizice și psihice a persoanei”. [15] Curtea a conchis apoi că mijloacele de acces la avort trebuie să respecte Convenția în cazul în care statul în cauză permite practica avortului, chiar și în împrejurări excepționale. Considerând că aceste mijloace sunt prea restrictive în Irlanda și în Polonia [16], Curtea a reușit astfel să oblige aceste țări să faciliteze accesul la avort în numele unei Convenții care nu garantează această practică! [17]

În acest mod, Curtea creează un decalaj: pe de o parte, convine că nu există dreptul la avort, iar de cealaltă parte forțează state să liberalizeze această practică.

Așadar, la o analiză mai aprofundată a unei decizii, ies la iveală mijloacele juridice folosite pentru favorizarea avortului. La cele de mai sus, în cazul Irlandei, se adaugă atitudinea unui guvern național despre care oamenii spun că și-ar fi dorit o decizie contrară a Curții, astfel încât să poată impune o reformă pentru care nu îndrăznea să-și asume răspunderea, folosind drept pretext hotărârea pronunțată în cauza Strasbourg. Dovada în acest sens este că Dublinul a respins o propunere primită din partea guvernului de la Varșovia, prin care se dorea ca ambele țări, împreună, să reziste presiunii din partea Consiliului Europei.

Însă această poziție rămâne fragilă și se confruntă cu o intensă opoziție. Începând din acel moment, Curtea a statuat că embrionii umani congelați in vitro nu sunt „obiecte”, iar „părinții” acestora pot decide să îi distrugă, în virtutea propriului „drept la autodeterminare” [18]. De la distrugerea in vitro nu mai este decât un pas până la distrugerea in vivo.

Dezbaterea continuă și la nivelul ONU, unde Consiliul pentru Drepturile Omului urmărește în prezent reinterpretarea dreptului la viață, care este garantat în temeiul dreptului internațional, astfel încât să se includă o obligație generală, asupra tuturor statelor, de a legaliza avortul și de a permite sinuciderea asistată și eutanasia, toate în numele dreptului la viață. [19] Până acum, consiliile ONU au mers mai departe decât CEDO în recunoașterea dreptului la avort, declarând, prin diverse decizii și avize mai mult sau mai puțin obligatorii, că dreptul internațional cere statelor să legalizeze avortul, cel puțin în cazul violului și al incestului, atunci când viața mamei este în pericol sau copilul este o persoană cu handicap.

În mod paradoxal, deși Convenția internațională cu privire la drepturile copilului (CDC) recunoaște faptul că „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa”, comitetul responsabil pentru monitorizarea respectării acestei Convenții este cel care a mers cel mai departe în această direcție. [20] În acest demers, comitetul mai sus menționat a fost susținut de Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor (CEDAW), care adresează guvernelor următoarea recomandare:

„legislația care incriminează avortul ar trebui să fie modificată astfel încât să fie retrase măsurile punitive aplicate femeilor care recurg la avort”. [21]

Pentru a se putea pronunța în acest mod, Curtea a trebuit să aplice o nouă subiectivizare: de această dată, a făcut acest lucru prin transformarea definiției ființei umane – ființa umană fiind obiectul și beneficiarul drepturilor omului, într-o definiție cu o natură subiectivă și relativă, identificând ființa umană, în mod exclusiv, cu conștiința individuală. Ființa umană ca subiect al drepturilor omului nu mai este o ființă biologică, continuumul dintre embrion și omul matur; dimpotrivă, este conștiința pe care o posedă cu privire la sine. Ființa umană este redusă la rațiune.

Pentru Curte, un membru al „rasei umane” nu este în mod neapărat o „persoană” care se bucură de protecție în temeiul Convenției. Acesta este cazul copiilor înainte de naștere, cu privire la care Curtea a declarat că „nu este nici de dorit, nici chiar posibil în situația actuală, să se răspundă în mod abstract la întrebarea dacă un copil nenăscut este sau nu o persoană” [22] în pofida recunoașterii faptului că un copil nenăscut „aparține rasei umane”. [23] Copilul nenăscut aparține, biologic vorbind, rasei umane, însă nu aparține încă umanității.

De asemenea, Curtea adoptă o distincție între viața umană în sens personal și biologic [24]; conform acestei distincții, se susține că viața ființelor lipsite de conștiință este exclusiv o viață umană în sens biologic, însă nu și o viața umană în sens personal, demnă de a fi protejată.

Însă Curtea refuză să stabilească momentul în care are loc trecerea de la viața biologică la viața personală, cu alte cuvinte momentul din care începe dreptul la viață. Ca pretext, Curtea se prevalează de o presupusă lipsă a vreunui „consens european privind definiția științifică și juridică a începutului vieții” [25], chiar și în cazul unui copil ucis în pântecele mamei la opt luni de sarcină [26], ca și când știința sau dreptul ar fi capabile să dea răspuns la o astfel de întrebare. Curtea consideră că problema reală nu este atât „începutul vieții”, despre care toată lumea știe că este momentul concepției, ci, mai degrabă, începutul vieții umane în sens personal.

De fapt, incapacitatea Curții de a stabili care este momentul în care un corp are o rațiune suficientă pentru a deveni o persoană demnă de protecție reprezintă dovada concepției duale și ateiste a Curții cu privire la ființa umană. Conform acestei concepții, un copil devine ființă umană numai în mod progresiv, în măsura în care rațiunea acestuia se manifestă în corpul copilului. Acest lucru contravine concepției creștine, conform căreia sufletul este insuflat de Dumnezeu în momentul concepției. În consecință, limita umanității este stabilită de adulți și prin recunoaștere: copilul este uman dacă ne recunoaștem în el. Însă stabilirea limitei se realizează în mod destul de arbitrar. De cât de multă rațiune este nevoie pentru a vorbi despre existența unei ființe umane? Și ce reprezintă rațiunea unei ființe lipsite de darul vorbirii (copiii mici)?

Incapabilă să spună când are loc „începutul vieții”, Curtea declară că acest lucru nu este nimic altceva decât un „concept” care se supune unei „pluralități de… opinii… la nivelul diferitelor state membre”. [27] Începutul vieții umane, cu alte cuvinte ceea ce constituie umanitatea, este declarat a fi subiectiv și relativ. Este într-adevăr o realizare ca o Curte a drepturilor omului să nu știe ce este „uman”.

La o analiză mai atentă, se dovedește că ființa umană în sine nu există. [28] Ființa umană este protejată prin drepturile omului numai sub formă de accesoriu pentru rațiune. Curtea spune că

„potențialitatea acestei ființe (copilul nenăscut) și capacitatea acesteia de a deveni o persoană [reprezintă motivul] (pentru care) este nevoie de protecție în numele demnității umane”.

Așadar, nu este protejată viața reală, ci viața ca suport al rațiunii. Se susține că numai rațiunea se bucură de demnitate umană.

Definiția persoanei, astfel cum este dată de Curte, nu mai este o definiție a personaliștilor. Este o definiție a materialismului și a ateismului, precum cea a lui Julian Huxley, care considera că singura caracteristică nobilă și distinctivă a animalului uman este rațiunea (mintea) acestuia. O ființă umană devine persoană ca urmare a faptului că este însuflețită de rațiune; fătul nu este încă o persoană, așa cum cineva aflat în comă nu mai este o persoană în adevăratul sens al cuvântului. De vreme ce nu are încă propria conștiință și voință, ființa care a fost concepută și care este purtată în pântecele mamei dobândește valoare numai în măsura voinței al cărei obiect, și apoi subiect, este. Astfel, existența sa are valoare în funcție de proiectul parental pe care adultul este capabil să îl elaboreze pentru ființa respectivă, apoi în funcție de nivelul propriei conștiințe, și anume în funcție de autonomia sa, potrivit unui proces de individualizare progresivă care se derulează o perioadă îndelungată după naștere.

Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a confirmat în mod explicit această abordare atunci când a declarat că

„protecția dreptului la viață… nu este absolută, ci mai degrabă treptată și progresivă, în funcție de evoluția sa”. [29]

Astfel, se consideră că nu viața pe care oamenii o trăiesc alături de animale mai puțin evoluate are valoare, ci nivelul de conștiință individuală care decurge din viața organică și care se identifică cu rațiunea. Această concepție a vieții umane conduce la acceptarea infanticidului neonatal, care este tolerat în Europa într-un context medical [30] – dar și a așa-numitului avort post-natal. [31]

Această susținere poate părea excesivă, însă reflectă cu exactitate ceea ce rezultă, de exemplu, din opinia pronunțată de șase judecători într-o cauză importantă privind avortul. Judecătorii Rozakis, Tulkens, Fura, Hirvelä, Malinverni și Poalelungi, primii doi fiind o lungă perioadă de timp printre cei mai influenți judecători la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au apărat inegalitatea ontologică și juridică a ființelor umane în funcție de capacitățile acestora. Judecătorii menționați au consemnat că

„Valorile protejate – drepturile fătului și drepturile unei persoane vii, sunt, prin natura lor, inegale: pe de o parte, avem drepturile unei persoane care participă deja în mod activ la interacțiunea socială, și, pe de altă parte, avem drepturile unui făt aflat în pântecele mamei, a cărui viață nu este stabilită în mod definitiv atât timp cât procesul care conduce la naștere nu este încă finalizat și a cărui participare la interacțiunea socială nu a început încă”. [32]

Este adevărat că valoarea inegală a vieții mamei și a vieții copilului nenăscut este general acceptată; însă judecătorii extind această inegalitate la toate persoanele născute atunci când adaugă, imediat după afirmația de mai sus, că

„Se poate susține, de asemenea, că drepturile consacrate în acest text sunt concepute în principal pentru a proteja persoanele împotriva acțiunii sau lipsei de acțiune din partea statului, în timp ce persoanele în cauză participă în mod activ la viața cotidiană normală a unei societăți democratice”.

Cu alte cuvinte, un subiect se bucură de drepturi nu în virtutea demnității sale ontologice egale, ci în virtutea participării sale la viața socială! O astfel de susținere este înfricoșătoare întrucât autorizează un grad mai mic de protecție pentru persoanele care nu pot sau nu doresc să participe la „viața cotidiană normală a unei societăți democratice”.

Dar ce anume vrea să însemne această expresie? Cine are căderea să se pronunțe în acest sens? Nu numai că cei mai slabi ar fi excluși de sub protecția conferită prin drepturile omului, ci, de asemenea, o astfel de excludere se aplică și în cazul celor care nu participă în mod activ la viața socială (persoanele singuratice, membrii comunităților religioase), non-democraților [33] și celor respinși de către societate. Astfel de susțineri sunt șocante întrucât sunt explicite; ele ne explică de ce jurisprudența Curții stabilește o distincție între voință (capacitatea de a acționa) și ființă, dând prioritate celei dintâi.

Același concept este cel pe baza căruia Curtea acceptă sinuciderea asistată și eutanasia atunci când rațiunea unei persoane este închisă într-un corp suferind, sau care pare a nu mai avea capacitatea de a funcționa. Tocmai prin deducții nelegitime făcute pe baza jurisprudenței în materie de avort, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat că viața lui Vincent Lambert nu ar mai trebui protejată. [34] Avortul a deschis calea eutanasiei. În ambele cazuri, dezumanizarea este începutul distrugerii. Tocmai bazându-se pe avort, Curtea a impus legislație privind diagnosticul genetic de preimplantare. [35]

Avortul este, într-adevăr, matricea libertăților deformate.

 

Avortul: dominația voinței asupra ființei

De ce este practica avortului atât de sensibilă și atât de importantă din punct de vedere ideologic, încât a fost proclamată de către Adunarea Națională franceză ca fiind un „drept fundamental”, un „drept universal” și „condiția indispensabilă pentru realizarea unei egalități reale între bărbați și femei într-o societate progresistă”? [36]

Problemele pe care le ridică avortul depășesc problematica contracepției. Prin transformarea relației dintre societate și viața umană, această practică desacralizează viața umană și deformează procrearea. Se spune că avortul eliberează omul de respectul superstițios al acestuia față de natură. De aceea, avortul deschide calea către stăpânirea rațională a vieții umane, considerată a fi de natură materială; se spune că, astfel, umanitatea își sporește capacitatea de a se modela.

În consecință, umanitatea devine „stăpânul și proprietarul naturii” în procesul de elaborare a proiectului cartezian. Pierre Simon, principalul arhitect al liberalizării contracepției și al avortului în Franța, a declarat în 1979:

„Viața ca un concept material, acesta este principiul luptei noastre… Trebuie să o gestionăm… ca și când ar fi un bun”. [37]

Avortul distruge simbolul respectului pentru viață. Astfel, societatea dobândește noi „libertăți”: libertatea științifică ce conduce la stăpânirea procreării și a vieții, dar și libertatea sexuală care este facilitată prin contracepție și garantată prin avort. Nu există libertăți științifice și sexuale în lipsa avortului.

Prin frecvența utilizării avortului, acesta forțează societatea să fie materialistă. Ne împiedică să avem în vedere, sub pedeapsa autocondamnării, că ființa umană are individualitate și suflet înainte de naștere și în mod independent de starea de conștiință. Acest materialism forțat este perceput, de asemenea, ca o eliberare care nu va fi completă decât atunci când avortul va fi acceptat în totalitate: de aici refuzul de a auzi suferința femeilor care au trecut printr-un avort; și, tot ce aici, dorința de a transforma avortul într-un act cotidian.

Avortul a devenit o doctrină, deoarece, prin eliberarea sexualității femeilor și a procreării de așa-numita sclavie a maternității, se spune că această fărădelege duce la emanciparea umanității, aceasta fiind eliberată de instinctul sexual și reproductiv pentru a ajunge puțin peste ceea ce rămâne din natura sa animalică. Pe această cale, se spune că umanitatea este capabilă să parcurgă procesul evolutiv care face trecerea de la materie la rațiune.

Se spune, de asemenea, că avortul este necesar în măsura în care reduce în mod disproporționat numărul copiilor născuți din femeile cele mai sărace, și anume din persoane care fac parte din categoria de populație cel mai puțin „evoluată”. Astfel, avortul prezintă avantajul social de a reduce sărăcia la sursa acesteia.

Cu mult timp înainte de a fi devenit o cauză feministă, avortul a fost susținut de materialism, ateism [38], malthusianism și eugenism. Începând cu secolul al XVIII-lea, și mai ales la începutul secolului al XIX-lea și al XX-lea, militanții ideologiei avortului doreau schimbarea omului și a societății prin legalizarea avortului. [39] Astfel, adevăratul scop al avortului nu este axat atât de mult pe contracepție, ci mai degrabă pe controlul rațional al instinctului sexual, al procreerii și al vieții, ca vector al evoluției umanității. La polul opus, se spune că oponenții avortului sunt persoane care idolatrizează viața și care sunt inamici ai evoluției, întrucât refuză să accepte că viața este doar materie, în timp ce conștiința este rațiune, și anume caracteristica definitorie a omului și singurul său bun de preț.

Astfel, ideea că avortul este o libertate s-a afirmat odată cu erodarea înțelegerii valorii vieții umane înainte de naștere și cu afirmarea, în paralel, a valorii voinței individuale. În realitate, această dublă mișcare reprezintă unul și același lucru: este alegerea filozofică fundamentală a dominației crescânde a voinței asupra ființei, într-o cultură care își pierde sensul metafizic, și anume înțelegerea identității și a valorii sinelui. Această alegere este rezultatul abandonării a ceea ce mai rămăsese din acea înțelegere metafizică prin care încă se mai acorda o anumită demnitate vieții umane înainte de naștere.

Libertatea recurgerii la avort este de fapt o putere: viața este pusă sub semnul puterii voinței, respectiv, sub semnul rațiunii. În acest context, se spune că avortul exaltă umanitatea și dominația absolută a materiei asupra vieții. Cu cât avortul este mai liber, cu atât mai absolută va fi dominația asupra vieții și cu atât mai mult umanitatea se va auto-înălța. [40] Acesta este motivul pentru care Adunarea Națională franceză a descris avortul ca fiind „condiția indispensabilă pentru o societate progresistă”.

 

Avortul nu poate fi niciodată un „drept fundamental”

În multe țări, avortul este dezincriminat în anumite condiții, însă, exact din cauza acestor condiții, avortul rămâne o derogare de la principiul dreptului la viață. O persoană nu poate recurge la avort „în mod liber”, întrucât persoana respectivă ar exercita o libertate reală sau un drept real.

La nivel european, se poate observa adeseori o voință politică puternică în sensul facilitării accesului la avort, în special în țările în care avortul este interzis. Cu toate acestea, este important de subliniat faptul că există încă o logică a derogării: avortul nu este un drept, așa cum nu este un „lucru bun”, ci un lucru tolerat, un rău mai mic.

Există o motivație fundamentală în acest sens: avortul va fi întotdeauna altceva decât un drept. Într-adevăr, un drept vizează să garanteze capacitatea unei persoane de a acționa spre binele propriu în calitate de ființă umană. Tot ceea ce noi recunoaștem ca fiind drepturi fundamentale – cum ar fi dreptul de a gândi, de a se asocia, de a se ruga, de a vorbi, reprezintă capacități prin intermediul cărora fiecare persoană își manifestă umanitatea. Acestea sunt capacități pe care animalele nu le au și care sunt definitorii pentru drepturile „umane”. Drepturile fundamentale protejează exercitarea acestor capacități nobile, specifice rasei umane. Acestea protejează modul în care fiecare persoană își realizează umanitatea. Iar acest lucru înseamnă că omul, prin exercitarea acestor drepturi fundamentale, devine mai uman.

Însă se poate spune despre o femeie că este mai realizată și mai umană atunci când recurge la un avort, decât atunci când studiază, se căsătorește sau își exprimă sentimentele? Există o diferență evidentă între natura unui drept fundamental și natura unui avort. Astfel, avortul nu poate fi niciodată un drept fundamental. De asemenea, rezoluția adoptată de parlamentarii francezi pentru a sărbători cea de a 40-a aniversare a legalizării avortului este destul de frapantă. În timp ce în primul articol se prezintă avortul ca un drept universal, cel de al doilea articol recomandă prevenirea avortului. Dacă avortul ar fi cu adevărat un drept fundamental, ar fi absurd și nedrept să se prevină recurgerea la acesta. Tocmai pentru faptul că este tolerat ca fiind răul mai mic, trebuie să facă obiectul unei politici de prevenție.

 

Avortul nu este o libertate

Toată lumea cunoaște expresia „libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea alteia”. Libertatea nu are limite interne, nu este constrânsă de obiectul său, ci numai de împrejurări externe. De exemplu, gândul nu cunoaște limite – ceea ce îl limitează sunt împrejurările prin care ajunge să fie exteriorizat și exprimat. Libertatea reprezintă modul de exprimare a unei persoane, care poate fi limitat numai din exterior. În ceea ce privește avortul, recurgerea la acesta este, dimpotrivă, limitată dinspre interior: prima limită este constituită de subiectul său în sine, embrionul sau fătul. Pentru ca cineva să spună că avortul este o libertate ar însemna să se anihileze valoarea embrionului sau a fătului uman. Și anume, se poate exercita un drept la avort numai în cazul în care embrionul sau fătul nu ar reprezenta nimic. Și de aici dezbaterile cu privire la statutul embrionului. De îndată ce este recunoscută valoarea intrinsecă a embrionului, chiar și la un nivel scăzut, nu se mai poate spune că avortul este o libertate. Același lucru se aplică și în cazul unei alte limite interne în materie de avort: existența unui medic care să fie dispus să efectueze procedura.

Așadar, avortul nu poate fi niciodată un „drept fundamental” sau o „libertate”. Mai mult decât atât, suferința pe care o provoacă majorității femeilor care fac greșeala de a recurge la avort este suficientă pentru a arăta că avortul este ceva rău și că trebuie să fie prevenit. Nu are niciun rost să deghizăm avortul în „haina” unui beneficiu, a unui drept sau a unei libertăți.

 

Traducere și adaptare după ECLJ.org.

____

[1] Propunerea Grupului de lucru al Comisiei pentru Statutul Femeilor, Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.4/SR.35, p. 1266.

[2] Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.4/AC.1/SR.35, p. 1535. Federația Internațională a Sindicatelor Creștine a înaintat, de asemenea, o propunere similară.

[3] Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.6/SR.28, p. 1355.

[4] Lucrări pregătitoare (Travaux préparatoires), E/CN.4/AC.1/SR.35, p. 1535.

[5] Asociația Medicală Mondială este o confederație de organisme profesionale, înființată în 1947 în spiritul Cartei Națiunilor Unite și al proceselor de la Nuremberg, „pentru a asigura independența medicilor și pentru a face demersuri în sensul asigurării comportamentului etic și al îngrijirii la cele mai înalte standarde posibile din partea medicilor. Acest lucru a fost deosebit de important pentru medici după cel de al doilea război mondial…” „a asigura independența doctorilor și cele mai înalte standarde posibile de etică și îngrijire – ca măsuri deosebit de importante pentru doctori după cel de al doilea război mondial“. www.wma.net.

[6] Acest lucru este spus de Curtea Europeană pe site-ul său web unde publică lucrările pregătitoare (travaux préparatoires) articol cu articol.

[7] Recomandarea 874 (1979) adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE) din 4 octombrie 1979 privind o Cartă Europeană a Drepturilor Copilului.

[8] PACE, Recomandarea 1046 (1986).

[9] CEDO, Silva Monteiro Martins Ribeiro c. Portugalia, cauza nr. 16471/02, 26 octombrie 2004.

[10] CEDO, Jean-Jacques Amy c. Belgia, cauza nr. 11684/85, 5 octombrie 1988.

[11] CEDO, Jerzy Tokarczyk c. Polonia, cauza nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002.

[12] A se vedea îndeosebi cauza A, B & C c. Irlanda [GC], solicitanții A și B care au contestat fără a avea succes interzicerea avortului pe motive de sănătate și bunăstare.

[13] CEDO, A, B & C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit., punctul 214 ; CEDO, P. & S. c. Polonia, cauza nr. 57375/08, 30 octombrie 2012, punctul 96.

[14] CEDO, A, B &  C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit., punctul 222, confirmând hotărârea CEDO, Vo c. France [GC], cauza nr. 53924/008 iulie 2004.

[15] CEDO, Tysiac c. Polonia, cauza nr. 5410/03, 20 martie 2007, punctul 107.

[16] În cauzele Irlandei și  Poloniei, Curtea a statuat că accesul la avort în împrejurări excepționale este atât de anevoios încât supune femeile la o incertitudine agonizantă despre care se afirmă că reprezintă o încălcare a Convenției.

[17]CEDO, A, B & C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit.; CEDO, R.R. c. Polonia, cauza nr. 27617/04, 26 mai 2011.

[18] CEDO, Parrillo c. Italy [GC], cauza nr. 46470/11, 27 august 2015, punctul 188.

[19] A se vedea proiectul de observație generală nr. 36 privind articolul 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care vizează dreptul la viață, punctele 9 și 10.

[20] A se vedea, în special, observațiile finale ale Comitetului pentru drepturile copilului cu privire la respectarea Convenției cu privire la drepturile copilului, formulate de statele Palau (2001, CRC/C/15/Add.149), Kenya (2007, CRC/C/KEN/CO/219) sau de organizația Holy See (2014, CRC/C/VAT/CO/2).

[21] Raportul Comitetului pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor (CEDAW), sesiunea 20 din 19 ianuarie – 5 februarie 1999sesiunea 21 din 7 – 25 iunie 1999, evidențele oficiale ale Adunării Generale, sesiunea 54, suplimentul nr. 38 (A/54/38/Rev.1), p. 7

[22] CEDO, Cauza VO c. Franța ,  2004, op. cit., punctul 85.

[23] Idem, punctul 84.

[24] Bernard SCHUMACHER, Tout être humain est-il une personne ? : Controverse autour de la définition de la personne dans la discussion éthique médicale contemporaine, Laval théologique et philosophique, vol. 61, nr. 1, februarie 2005, punctele 107-134.

[25] CEDO, Vo c. France, 2004, op. cit., punctul 82.

[26] CEDO, Mehmet Sentürk et Bekir Sentürk c. Turcia, cauza nr. 13423/099 aprilie 2013.

[27] CEDO, Parrillo c. Italy [GC], 2015, op. cit., punctul 180.

[28] CEDO,Vo c. France [GC], 2004, op. cit.punctul 84.

[29] Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Artavia Murillo and Others c. Costa Rica. 28 noiembrie 2012. Seria C nr. 257, punctul 264.

[30] Claire DE LA HOUGUE & Grégor PUPPINCK, Enfants survivant à l’avortement et infanticides en Europe, Revue générale de droit médical, nr. 57, 2015, p. 111-134.

[31] A. GIUBILINI și  F. MINERVA, „After-birth abortion: why should the baby live?” (Avortul după naștere: de ce ar trebui să trăiască copilul?) Journal of Medical Ethics (Jurnalul de Etică Medicală), 2012.

[32] A, B și C c. Irlanda [GC], 2010, op. cit., Opinie contrară comună a judecătorilor Rozakis, Tulkens, Fura, Hirvelä, Malinverni și Poalelungi.

[33] Grégor PUPPINCK & Claire DE LA HOUGUE, Commentaire de l’arrêt S.H. c. Austria, 2012.

[34] Grégor PUPPINCK & Claire DE LA HOUGUE, L’”effrayant” arrêt Lambert – Commentaire de l’arrêt CEDO, Lambert and Others contra Franței, GC, nr. 46043/14, 5 iunie 2015, Revue générale de droit médical, nr. 56, 2015.

[35] Costa & Pavan c. Italia, 2012, op. cit..

[36] Rezoluția din 6 noiembrie 2014. Cu patruzeci de ani în urmă, Simone Veil declarase în cadrul aceleiași Adunări Generale că avortul „este și va fi întotdeauna o tragedie (o dramă)” și că oamenii trebuie să „evite cu orice preț” ca legea să creeze „un drept de a recurge la avort”.

[37] Pierre SIMON, De la vie avant toute chose, (Paris: Mazarine, 1979), pp. 84 – 85.

[38] Georges HARDY (Gabriel GIROUD)La question de population et le problème sexuel. L’avortement, sa nécessité, ses procédés, ses dangers (Paris: Librairie scientifique, 1919).

[39] Margaret SANGER, „The Pivot of Civilization” (Pivotul civilizației), (New York, 1922) introducere de H. G. Wells. Republicată de Humanity Books în seria „Classics in Women’s Studies”, 2003.

[40] Această putere se manifestă inclusiv în linia standard a avortului, care, de obicei, se rezumă la o afirmare unilaterală a voinței individuale cu efect asupra unei alte vieți, așa cum este demonstrat de sloganuri precum „un copil dacă îmi doresc, când îmi doresc”, „corpul meu îmi aparține”, „avortul: corpul meu, opțiunea mea, dreptul meu”, toate acestea putând fi rezumate în expresia „eu, eu, eu”.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


Jurist francez, doctor în drept cu o disertație pe legea medicală și bioetică. Director al Centrului European pentru Lege și Justiție, cu sediul la Strasbourg. Expert în mai multe comitete ale Consiliului Europei. Din 2003 până în 2009 a predat drepturile omului, dreptul internațional și dreptul constituțional la Facultatea de Drept a Universității din Haute-Alsace (Franța). Articole traduse de Bogdan Stanciu cu permisiunea autorului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here