Procrearea și începutul vieții (de John Breck)

429
Biserica a afirmat dintotdeauna că viața umană începe o dată cu concepția, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialiști să descopere celulele embrionare și cromozomii, scriitorii creștini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul „format sau neformat” este întru totul om și poartă în el „chipul lui Dumnezeu.”

„Începutul existenței este unul și același pentru trup și suflet” (Sf. Grigorie de Nyssa)

 Despre sensul „concepției”. Când începe viața omului? [1]

Biserica a afirmat dintotdeauna că viața umană începe o dată cu concepția, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialisti să descopere celulele embrionare si cromozomii, scriitorii crestini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul „format sau neformat” este întru totul om si poartă în el „chipul lui Dumnezeu” [2].

Problema este ridicată astăzi din nou dintr-o perspectivă diferită, care încearcă să fundamenteze reflecția teologică pe datele biologice. Urmându-i pe embriologii britanici, câțiva moralisti crestini au făcut o distincție între embrion si asa numitul „pre-embrion”. Acesta din urmă e descris ca o masă de celule nediferențiate, de la zigotul unicelular si până la dezvoltarea „primei trăsături” sau a primului „ax” al trupului în timpul săptămânii a treia de sarcină.

În acest punct, după implantarea în peretele uterului, el suferă o transformare radicală numită „singularizare” si se poate spune astfel că posedă suflet omenesc sau individualitate umană. Potrivit acestei scheme, „concepția” nu trebuie înțeleasă ca un moment (de exemplu la încheierea fertilizării), ci ca un proces. Trecerea de la “pre-embrion” la „embrion”, adică de la existența potențială la cea actuală, are loc doar la finalizarea acestui proces. Se afirmă totusi că viața umană “începe cu concepția”.

Dar definiția „concepției” este modificată pe baza recentelor descoperiri din cadrul embriologiei, ea cuprinzând si „singularizarea” prin implantarea conceptus-ului (produsului concepției) în membrana uterină, lucru care se întâmplă la aproximativ două săptămâni după fertilizare. Cu alte cuvinte, concepția si fertilizarea nu mai sunt înțelese ca fiind simultane. Fertilizarea marchează începutul procesului concepției, proces care durează 12-14 zile. Abia la sfârsitul acestei perioade se poate vorbi despre o nouă „viață umană” si despre existența unui „suflet omenesc” unic.

Cercetările si discuțiile pe această temă au fost rodul unei preocupări pastorale reale. În confuzia morală cauzată de proliferarea avorturilor legale în S.U.A. si în alte țări dezvoltate, dată fiind sensibilitatea la traumele produse de violuri si incesturi, mulți teologi caută sincer un mijloc care să permită victimelor violenței sexuale să pună capăt unei sarcini nedorite într-un mod „licit”, care să fie conform învățăturii morale tradiționale a Bisericii. Dacă distincția între preembrion si embrion este legitimă, atunci întreruperea unei sarcini înainte de implantare, adică înainte de finalizarea procesului concepției si de însuflețire, nu va fi considerat „avort” în accepția tradițională a termenului, cum este definit de către diferitele Biserici. Mai mult, distincția medicală si morală între pre-embrion si embrion implică faptul că primul reprezintă mai degrabă viața umană potențială decât cea actuală si este, în acest fel, mai puțin îndreptățit să beneficieze de drepturile si protecția socială acordate individualităților umane sau „persoanelor”.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

O consecință majoră a acceptării acestei distincții constă în eliminarea obiecțiilor morale privind proceduri ca fertilizarea in vitro sau cercetările si experimentele pe embrion în scopuri terapeutice.

Dacă astfel de preocupări pastorale si terapeutice sunt lăudabile si sincere, ele presupun totusi o perspectivă stiințifică a dezvoltării embrionului, care este departe de a fi unanim acceptată de către specialistii în domeniu; de asemenea, ei se opresc asupra problemei teologice a însuflețirii si a calității de persoană ce derivă de aici, care ridică serioase obiecții din perspectivă ortodoxă. Vom încerca în acest capitol să schițăm argumentul formulat de către trei dintre cei mai mari eticieni romano-catolici care au abordat acest subiect si vom arăta de ce credem că punctul lor de vedere ar trebui schimbat, datorită recentelor cercetări embriologice.

În concluzie vom evalua implicațiile teologice ale pozițiilor lor, din perspectivă ortodoxă.

 

Shannon, Wolter si McCormick despre „pre-embrion” [3]

Pe baza ultimelor descoperiri în domeniul embriologiei, putem schița următoarele stadii în dezvoltarea „pre-embrionului”:

Multe celule din corpul omenesc sunt celule „somatice”, fiecare conținând în nucleul său 46 de cromozomi. Sperma masculină si ovulul feminin sunt celule embrionare sau „gameți”, fiecare cu câte 23 de cromozomi [4]. Unirea acestor gameți într-o singură celulă zigot (într-un zigot unicelular), care conține 46 de cromozomi dispusi în 23 de perechi, se petrece prin procesul fertilizării. Fertilizarea are loc la capătul trompei uterine, lângă ovare. Sperma depozitată în traiectul reproductiv feminin are nevoie de aproximativ 7 ore până ce enzimele sale penetrează peretele exterior al ovulului. Vor mai trece apoi trei ore până ce sperma îsi va face „călătoria” spre locul unde va avea loc fertilizarea.

Dintre milioanele de spermatozoizi, unul singur va penetra zona de protecție (zona pellucida) a ovulului si îsi va face loc prin citoplasmă pentru a se uni cu nucleul haploid (care conține un singur set de cromozomi nepereche). Acesta va produce ceea ce se numeste „singamie”: unirea a doi gameți în vederea formării unei individualități unice din punct de vedere genetic. Nucleul diploid rezultat conține acum un aranjament unic al materialului genetic (ADN), care determină sexul conceptus-ului si creează condițiile pentru mitoză : divizarea celulelor individuale (blastomeri). Procesul începe cu o celulă dublă, o celulă triplă a-cronică, apoi o celulă cvadruplă, după care progresează prin multipli de 2 (8, 16, 32, etc.), până când embrionul se implantează în membrana uterină, spre finalul săptămânii a doua de sarcină.

Timpul desfăsurării acestui proces este bine determinat: aproximativ sapte ore de la relația intimă la fecundare, încă trei ore până ce sperma va ajunge la ovul si încă douăsprezece pentru penetrare. Fuziunea celor două celule, singamia, mai durează încă o zi. Prin urmare, întregul proces ce duce la fertilizare durează între 36 – 48 de ore. În ziua a patra, embrionul numără circa 16 celule si este localizat lângă intrarea uterului [5]. Stadiul „blastulă” este atins atunci când celulele care se divizează (continuu) formează o sferă sau un disc, al cărui învelis exterior (trofoblast) va da nastere structurilor nutritive, inclusiv placentei, în timp ce masa internă (embrioblast) constituie embrionul însusi. În acest moment, zona pellucida se rupe, iar embrionul se „cuibăreste”, se atasează de peretele uterului.

În timpul acestei perioade de 10 – 12 zile, anterioară implantării, are loc fenomenul impropriu numit „pierdere”. Se estimează că între jumătate si 2/3 din ovulele fertilizate sunt date afară din uter. Ele nu reusesc să se implanteze si sunt avortate (fără ca mama să stie), dintr-o mulțime de motive, cum ar fi dezechilibre chimice în sistemul reproductiv sau gene cu defecte purtate de embrion. Dacă embrionul se implantează cu succes, el suferă o restructurare numită „gastrulație” sau „organogeneză”, rearanjare a celulelor în ectoderm, endoderm si mezoderm embrionar. O dată cu aceasta se conturează si trăsătura primitivă sau pritimive body axix, care duce la dezvoltarea inițială a sistemului nervos al embrionului. La sfârsitul săptămânii a opta, sistemul nervos este pe deplin alcătuit, iar copilul în crestere, numit acum făt (fetus), se poate misca si simte durerea [6].

Apelând la noile descoperiri din domeniul embriologiei, Thomas Shannonsi Allan Wolter afirmă alături de alți embriologi si de unii teologi, că trebuie făcută o distincție clară între pre-embrion si embrionul propriu-zis [7]. Pre-embrionul, susțin ei, este compus dintr-o masă de celule nediferențiate (blastomeri), fiecare dintre acestea posedând totipotență. Asemenea hologramei, fiecare blastomer este înzestrat cu aceeasi informație genetică pe care o posedă întregul. Aceasta înseamnă că de la zigot la formarea primei trăsături, fiecare celulă a morulei are capacitatea de a se dezvolta singură într-o individualitate umană. Totusi, este o capacitate „potențială”, atâta timp cât conceptus-ul trebuie să primească informație genetică adițională de la mamă după implantare, pentru a ajunge la „singularizare” si a se dezvolta într-un embrion adevărat. Acest lucru este evidențiat de faptul că pre-embrionul se poate împărți în două entități identice din punct de vedere genetic (dând nastere la doi gemeni), apoi, în cazuri rare, cele două se pot reuni pentru a produce o individualitate unică. Se mai afirmă că această capacitate de împărțire si reunire persistă până la „gastrulație” numită si „restricție”, atunci când începe diferențierea celulelor, iar totipotența se pierde. Cu alte cuvinte, zigotul nu poate deveni un embrion uman până ce nu primeste informație genetică suplimentară de la gazda maternă si nu de la gameți8. Altfel se poate transforma într-o „molă hidatidiformă” canceroasă, compusă din țesut placentar [9].

Prin urmare, afirmă aceiasi moralisti, este impropriu să se vorbească despre existența embrionului înainte de implantare. De-a lungul primelor două săptămâni, în timp ce se finalizează procesul concepției, conceptus-ul trebuie numit „preembrion”, ceea ce nu implică o „individualitate ontologică” sau, a fortiori, calitatea de persoană. Această indicație, alături de fenomenul „risipirii” (wastage), i-a condus la concluzia că pre-embrionul nu posedă „suflet” imaterial si rațional [10]. Mergând mai departe, ei susțin teoria „însuflețirii mediate” si nu a celei „imediate” [11], afirmând că însuflețirea nu poate avea loc înaintea „singularizării” si a rearanjamentului structurii celulare necesare apariției embrionului. Pre-embrionul devine astfel, prin definiție, un candidat pentru avortul licit din punct de vedere moral si pentru experimentele stiințifice (desi Shannon si Wolter nu merg atât de departe în mod explicit).

O abordare la fel de atentă si informată stiințific o face Richard McCormick în articolul său „Cine sau ce este pre-embrionul?” El afirmă că termenul „pre-embrion” a fost adoptat de către Societatea Americană pentru Fertilitate si de către British Voluntary Licensing Authority, „întrucât primele stadii de dezvoltare a mamiferelor implică în primul rând stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului” [12]. Vom vedea îndată că această problemă este pusă la îndoială de recentele cercetări embriologice.

Articolul lui McCormick prezintă diferite opinii romano-catolice care presupun că începutul individualității umane coincide cu începutul calității de persoană a omului. El vrea să demonstreze, asemenea lui Shannon si Wolter, că individualitatea umană nu este determinată de fertilizare, ci de întregul proces care duce la singularizare si la formarea primei trăsături (după care formarea gemenilor nu mai e posibilă). El face în acest sens o distincție importantă între „individualitatea genetică” si „individualitatea de dezvoltare”. Prima există într-adevăr de la fertilizare, dar aceasta nu înseamnă că conceptus-ul a primit calitatea de persoană sau că poate fi considerat „o persoană umană însuflețită”, deoarece trebuie să existe o anumită stabilitate biologică în organism înainte de a fi posibilă calitatea de persoană.

Această stabilitate nu apare înainte de stadiul organizării embrionare primare, adică înainte de apariția primei trăsături [13]. Desi concluzia este că pre-embrionul trebuie tratat ca o persoană, întrucât el este într-un sens „persoană în devenire” [14], el menține totusi termenul „pre-embrion” datorită totipotenței sale caracteristice si a capacității de a se diviza în două părți egale (de a da nastere unor gemeni). Prin urmare, pre-embrionul nu este un „cine”, ci este un „ce”, care e unic din punct de vedere genetic si are „posibilitatea de a deveni adult” [15]. Dar această potențialitate se poate realiza numai prin dobândirea „individualității de dezvoltare”, după apariția primei trăsături. El conchide că pre-embrionul trebuie tratat ca o persoană, dar numai întrucât are un „potențial intrinsec” de a deveni persoană si întrucât întreaga problemă e înconjurată de „multe incertitudini”, încheie el.

McCormick nu exclude nici experimentele non-terapeutice, întrucât pentru el pre-embrionul nu poate fi considerat o persoană umană însuflețită în realitate.

Totusi, el ar aproba cercetările pre-embrionare numai atunci când criteriile pentru aceste cercetări sunt stabilite la nivel național. Desi nu abordează problema avorturilor pre-implantatorii, opinia sa duce la acceptarea avorturilor din punct de vedere moral, în cazul sarcinilor cauzate de abuzuri sexuale [16].  

 

Jérôme Lejeune si „cutia de concentrare”

Cum vom aprecia aceste argumente în favoarea distincției între preembrion si embrion, sau între individualitatea genetică si cea de dezvoltare?

Problema se reduce practic la acuratețea evidenței stiințifice care susține „totipotența” blastomerilor si la afirmația lui McCormick că „primele stadii ale dezvoltării mamiferelor implică, în primul rând, stabilirea trofoblastului nonembrionic si nu formarea embrionului”. Desi au fost aduse mărturii solide în favoarea ambelor idei, alte studii recente duc la concluzii diferite.

Totusi, înainte de a nota aceste considerații, este nevoie să accentuăm faptul că stiința embriologiei se află într-o stare de flux. Mai ales în S. U. A. si în Franța, dezbaterea se concentrează acum asupra unor probleme precum rolul citoplasmei în transmiterea informației genetice către ovulul proaspăt fertilizat, dar părerile specialistilor asupra acestui subiect nu au ajuns încă la un consens. Evidența care începe să se impună tinde totusi să sprijine teoria că viața umană (existența individuală si, prin urmare, cea personală) începe nu o dată cu implantarea, ci o dată cu finalizarea fertilizării si cu singamia sau, în cele din urmă, cu stadiul bi-celular al mitozei. Pentru a înțelege această problemă, vom reaminti un caz recent care a atras atenția în mass-media, întrucât a adus disciplina secretă a embriologiei în sfera legii civile.

În aprilie 1989, New York Times relata despre divorțul în curs dintre Mary Sue Devis si Jr. Lewis Davis, din Maryville, Tennessee. Ceea ce făcea din această întâmplare un fapt unic si un caz celebru pe plan internațional era faptul că cei doi apelaseră la fertilizarea in vitro, care a produs un total de 9 embrioni. Doi dintre acestia au fost transferați în uterul doamnei Davis, dar nu au reusit să se implanteze. Ceilalți 7 au fost înghețați pentru o întrebuințare ulterioară. În timpul divorțului, doamna Davis a cerut custodie, fie pentru a primi embrionii chiar ea, fie pentru a-i dona cuiva. Domnul Davis a afirmat, pe de-o parte, că nu poate fi obligat să-si asume responsabilitatea de părinte după divorț si, prin urmare, a cerut si el custodie pentru a distruge embrionii, ca o parte a proprietății comune a cuplului. Pe lângă problema conservării criogenice si posibilitatea ca embrionii să moară în cutia de concentrare, datorită întârzierilor sistemului juridic, adevărata problemă morală se reduce la un fapt esențial: embrionii erau persoane umane cu „drepturi” vrednice de protecția legii, sau erau o simplă proprietate comună care trebuia împărțită între cele două părți si folosită în consecință? Decizia a fost, în cele din urmă, luată la recurs. Dl. Davis a primit custodia si embrionii au fost, probabil, distrusi [17].

Unul din martorii apărării (ai mamei) a fost eminentul genetician francez Dr. Jérôme Lejeune, care îsi câstigase recunoasterea mondială pentru descoperirea trisomiei 21, cauza sindromului Down. Mărturia lui Lejeune este reprodusă în cartea sa The Concentration Can, When Does Human Life Begin? [18] Desi Lejeune, decedat între timp, a fost criticat pentru perspectiva sa „integristă” si pentru apărarea înflăcărată a învățăturii romano-catolice despre avort, mărturia sa se bazează pe cercetări făcute în Anglia, Franța si S. U. A. care au fost acceptate de comunitatea stiințifică internațională. Expunem pe scurt, în cele ce urmează, argumentarea sa.

La sfârsitul anilor ’80, cercetările geneticianului britanic Alec Jeffreys au confirmat unicitatea genetică a fiecărui ovul uman fertilizat, stabilind prin experiment stiințific că zigotul unicelular se caracterizează prin „individualitate genetică”. Alte cercetări intreprinse de grupuri ale Universităților Cambridge si Duke au arătat că procesul chimic numit „metilare” determină informația care va fi transmisă de anumite segmente de ADN în timpul fertilizării. S-a crezut mult timp despre cromozomii gameților materni si corespondenții lor masculini, care se unesc pentru a crea cele 23 de perechi de cromozomi ai nucleului diploid, că sunt identici.

Descoperirea metilării a infirmat acest lucru, arătând că fiecare cromozom masculin si fiecare cromozom feminin aduce zigotului o informație unică. Adăugarea de metil (CH3) peste baza citozină a ADN-ului are un efect de întrerupere sau de suprimare a activității genetice specifice astfel încât, cu fiecare divizare succesivă, celulele devin tot mai diferențiate. În exprimarea lui Lejeune, „oul fertilizat este cea mai diferențiată celulă de sub soare” [19]. El conține toată informația necesară pentru a produce o ființă umană vie. „Expresia primară” a vieții umane derivă din alinierea unică a materialului cromozomic în nucleul acestei celule originare. Atunci când fertilizarea e încheiată, acea expresie începe să dirijeze funcționarea celulară.

Afirmația este adevărată în ciuda faptului că ARN-ul matern, derivat din citoplasma ovulului, dirijează dezvoltarea zigotului până la mitoză, când genomul embrionic este activat. Acest prim proces de dezvoltare are loc o dată cu singamia.

Individualizarea ce rezultă, unică din punct de vedere genetic, e formată din interacțiunea nucleului si a citoplasmei, care continuă chiar după ce genele embrionului sunt „activate”. Totusi, „expresia primară” care ar putea fi identificată cu „sufletul”, trebuie să fie prezentă de la singamie, pentru a crea condițiile necesare interacțiunii si pentru a dirija cresterea zigotului. Pe parcurs, în timp ce zigotul unicelular suferă mitoza, anumite porțiuni din informația sa genetică sunt „dezactivate” de metilare. Astfel, diferențierea poate avea loc, permițând dezvoltarea organismului de-a lungul perioadei pre-implantării [20].

Dacă Lejeune are dreptate, diferențierea celulară este „programată” sau „înscrisă” în conceptus de la începutul existenței sale. Prin diferențierea inițială, informația genetică este transmisă de la prima celulă la a doua. Lejeune vorbeste despre un stadiu ipotetic tri-celular al mitozei si afirmă că individualizarea are loc la acest nivel. Faptul e confirmat (fie la stadiul tri-celular, fie la cel tetra-celular) prin aceea că, dincolo de acest punct, este imposibil să se creeze o himeră (o ființă care rezultă din amestecarea materialului neasemănător genetic, precum anomalia oaie-țap numită „geep”). Pe măsură ce continuă diviziunea celulară, o altă informație este „dezactivată” si are loc o diferențiere si mai pronunțată. Aceasta înseamnă că diferențierea celulară începe nu cu implantarea, ci cu „singularizarea”, abia la sfârsitul primelor două săptămâni ale sarcinii. Ea începe cu zigotul unicelular, atunci când o „expresie primară” dirijează un proces continuu care, în condiții normale, va duce la nasterea unui copil. Prin urmare, în viziunea lui Lejeune, este gresit să se vorbească de „pre-embrion” ca o „masă nediferențiată de celule”.

Diferențierea, care implică existența individuală, se petrece o dată cu încheierea fertilizării. Deci fertilizarea si concepția trebuie recunoscute ca fiind simultane.

Pe de altă parte, chiar expresia „pre-embrion” se arată ca fiind una gresită, care trebuie abandonată. Dacă fertilizarea si concepția sunt simultane, atunci distincția între „individualitate genetică” si „individualitate de dezvoltare” nu mai poate exista. Fertilizarea marchează în mod obisnuit începutul unui proces continuu, neîntrerupt, care implică „individualizarea” progresivă prin diferențiere si specificitate, de la stadiul bi si tri-celular al dezvoltării embrionului. Viața umană începe deci, mai degrabă cu fertilizarea, atunci când întregul „cod” sau „program” înscris în zigot începe să dirijeze diviziunea celulară si schimbul de informație genetică.

 

O evaluare ortodoxă 

Problema esențială ridicată de această dezbatere se referă la „individualizare”, procesul în urma căruia individualitatea de dezvoltare si cea ontologică – deci un individ uman distinct, sau o „persoană” – se poate spune că există. În această privință embriologii si eticienii sunt împărțiți astăzi în două tabere. Pentru unii, totipotența si lipsa aparentă a diferențierii între blastomeri sau primele celule embrionare (alături de procentajul mare de ovule fertilizate respinse) sunt mărturii ale „însuflețirii întârziate” si a legitimității caracterizării conceptus-ului preimplantat ca un „pre-embrion”. Pentru alții, individualitatea genetică (care există fără discuție de la singamie) si continuitatea dezvoltării de la fertilizare la implantare si mai departe, sunt argumente puternice în favoarea „însuflețirii imediate”. Aceasta înseamnă că de la fertilizare, embrionul este o individualitate umană, care poate fi numită „persoană”, cu drepturi de protecție deplină din partea legii [21].

Dilemele etice ridicate de această dezbatere sunt multiple. Dacă însuflețirea sau  identitatea individuală apare o dată cu trăsătura primară la implantare, atunci s-ar putea vorbi de mai multe niveluri de protecție acordată conceptus-ului. Cei care acceptă acest punct de vedere vor fi de acord că „pre-embrionul”, ca individualitate umană potențială, are dreptul la respect si protecție împotriva manipulării hazardate. Ei vor accepta totusi experimentele pe embrion în vederea obținerii unor rezultate care să îmbunătățească tehnicile pentru proceduri ca schimbarea genelor, reproducerea asistată prin FIV (fertilizarea in vitro) sau contracepția. De asemenea, ei vor socoti drept morală întreruperea sarcinilor rezultate din viol sau incest si poate chiar vor susține avorturile „selective”.

Dacă este definitiv dovedit faptul că diferențierea celulară începe de la fertilizare, adică faptul că însuflețirea are loc o dată cu singamia, atunci, pentru mulți eticieni, „fereastra” de două săptămâni, pretinsă de Shannon, Wolter s. a. dispare.

Totipotența ar apărea ea însăsi ca o himeră: un concept hibrid născut din interese si dintr-o stiință defectuoasă. Fertilizarea in vitro si experimentele pe embrion ar însemna manipulare care violează drepturile individului la protecție. si indiferent de modul în care a fost conceput embrionul, a pune capăt intenționat unei sarcini, în orice moment al ei, înseamnă un act ilicit de avort, întrucât el distruge o persoană umană în curs de dezvoltare.

Care este opinia Ortodoxiei față de această problemă? Antropologia Bisericii, fundamentată pe un principiu dublu al „sacralității si sfințeniei vieții”, cheamă la recunoasterea calității de persoană a omului din „momentul concepției”. În timp ce embriologia modernă a demonstrat ambiguitatea inerentă acestei expresii, respingerea ortodoxă a avortului în orice stadiu („indiferent că fetusul este format sau neformat”, în limbajul Sfântului Vasile), se aliniază cu perspectiva mai conservatoare a Bisericii Romano-Catolice care susține însuflețirea imediată.

Opiniile celor două Biserici se despart în privința doctrinei catolice despre „însuflețire”, mai ales asa cum a fost exprimată ea în termeni aristotelici si tomisti [22].

Expresii precum „însuflețire”, „infuzia unui suflet imaterial rațional”, sau „un principiu al unei individualități materiale sau principiu al sinelui” sunt dualiste în viziunea ortodoxă, fiind o mostenire origenistă. Din perspectiva patristică răsăriteană, sufletul sau nephesh-ul este chiar calitatea de persoană a individului (Facerea 1, 26-27; 2, 7) Prin urmare, este mai potrivit a spune: „Sunt un suflet” decât „Am un suflet”. De aceea, lunga controversă legată de însuflețirea imediată sau mediată (întârziată), îsi are obârsia într-o antropologie defectuoasă, care crede că trupul material este animat de un suflet rațional creat separat de el si infuzat în el la fertilizare, la implantare sau la un alt stadiu al dezvoltării sale.

Susținătorii teoriei însuflețirii întârziate argumentează de regulă cu două acte biologice: multiplicarea monozigotică („identical twinning”) si „risipa” (wastage – respingerea ovulelor fertilizate înaintea implantării). Anthony Fisher a discutat ambele probleme în articolul său Individuogenesis si a adus argumente ce sunt compatibile cu punctul de vedere ortodox. În timp ce problema „risipei” poate fi rezolvată doar prin ideea de teodicee [23], cu privire la multiplicarea monozigotică (twinning), noi putem afirma următoarele:

a). Este un lucru stabilit faptul că blastomerii au o anumită totipotență până la gastrulație si la atingerea singularizării. Una sau mai multe celule ale morulei pot fi separate de masa principală si, întrucât grupul separat conține toată informația genetică a zigotului originar, el se poate dezvolta într-un „geamăn identic”. De fapt gemenii, posedând material genetic similar, nu sunt deloc „identici” în sensul strict al cuvântului, asa cum orice părinte al unor gemeni stie. Dacă fiecare se dezvoltă dintr-un genom comun, ei sunt – în virtutea metilării si a acțiunii citoplasmei oocite (ARN matern) – diferențiați genetic, de vreme ce blastomerii însisi sunt diferențiați de la stadiul bi-celular al mitozei, când începe expresia genomică.

b). Prin urmare, celulele pre-implantatorii se pot despărți în gemeni. Problema spinoasă a existenței unui suflet sau a două suflete se rezolvă dacă privim fiecare entitate ca „fiind” un suflet si nu ca „având” un suflet, pentru că prin „suflet” înțelegem puterea dăruită de Dumnezeu sau dynamis („formula primară” a lui Lejeune) care actualizează existența umană personală. În cazurile de reunire, identitatea personală nu mai este exprimată de două existențe individuale, ci de una singură. Gemenii „identici” nu sunt deci ființe identice. Identitatea lor este genetică, dar este limitată de metilare, astfel încât fiecare se dezvoltă într-o persoană unică si distinctă.

c). Fenomenul totipotenței, limitat cum este, nu se prezintă deci ca un impediment în calea ideii că embrionul pre-implantatoriu trebuie privit ca o ființă umană personală. Dacă formarea primei trăsături marchează sfârsitul totipotenței si a posibilității de a produce gemeni, diferențierea celulară începe nu în acest moment, ci aproape imediat după fertilizare, la stadiul bi-celular al divizării.

d). O asemenea diferențiere prematură pare să pună în discuție ideea lui McCormick potrivit căreia „stadiile primare” ale dezvoltării mamiferelor implică în primul rând stabilirea trofoblastului non-embrionic si nu formarea embrionului [24]. În acest stadiu, trofoblastul este un element si o condiție vitală în dezvoltarea embrionică la fel cum sunt „organele vitale” care se dezvoltă ulterior. Acest lucru este adevărat în ciuda faptului că placenta este înlăturată la nastere. Dinții de lapte, părul si fiecare celulă somatică a fiecărui organ înlăturat la un anumit punct al dezvoltării umane, sunt înlocuite de altele. Nu se poate spune atunci că organizarea si cresterea trofoblastului în stadiul pre-implantator exclude ideea că embrionul este o viață umană individuală, pentru că, desi trofoblastul constituie manifestarea vizibilă a acestei noi vieți, „programul” (sau „formula primară”) care va determina dezvoltarea sa ulterioară în organe vitale este deja activ, asteptând să ia expresie la momentul potrivit în ciclul vieții [25]. În condiții normale, există o continuitate în dezvoltarea umană, de la formarea zigotului la implantare, apoi la formarea sistemului nervos, până la nastere. Singurul moment în cadrul acestui continuum în care se poate spune că începe viața umană nu este altul decât chiar începutul său.

e). Acest tip de gândire ridică întrebări esențiale privind moralitatea unor proceduri ca FIV si avortul terapeutic sau la cerere. Oricât de dorită ar fi acea „fereastră” de două săptămâni pentru a facilita reproducerea, pentru a pune capăt sarcinilor tragice si nedorite sau pentru a permite experimentele pe embrion, descoperirile recente în embriologie si genetică arată că o astfel de fereastră nu există. Dacă într-adevăr diferențierea celulară începe în stadiul bi-celular, atunci numirea formei embrionare primare de viață ca „pre-embrion” este în cel mai bun caz amăgitoare. Această diferențiere, sugerată clar de fenomenul metilării, de imposibilitatea creării de himere la stadiul tetra-celular al divizării, confirmă părerea tradițională a Bisericii că viața umană începe cu fertilizarea si singamia ce-i urmează.

f). Totusi, chiar dacă embriologii ar demonstra în cele din urmă că o asemenea diferențiere nu există – că metilarea nu se aplică la oameni si că pre-embrionul este o “masă de celule nediferențiate – aceasta nu ar schimba convingerea Bisericii Ortodoxe că viața umană începe cu concepția, adică o dată cu fertilizarea. si nu datorită unui conservatorism încăpățânat, ci datorită evidenței clare că „sufletul” omenesc este prezent chiar de la început, când „pro-nucleii” spermei si ai oocitului se unesc pentru a forma zigotul, creând astfel o ființă umană nouă si unică. Principiul vieții sau „formula primară” care produce o dezvoltare continuă, ajungând în mod normal la nasterea unui copil, este prezent de la primul stadiu. Prin urmare, nu se poate face nici o afirmație rezonabilă privind moralitatea avortului, a reproducerii asistate si a experimentelor embrionare, fără să se țină cont de acest adevăr esențial.

NOTE

[1] Doresc să mulțumesc doctorilor Robert C. Cefalo, Germain Grisez si Paul Kimissis pentru materialele oferite si reflecțiile lor privitoare la acest capitol. Orice eventuală greseală în interpretarea materialelor, îmi aparține.

[2] Vezi Didahia 2, 2; 5, 2; Sfântul Vasile cel Mare, Canoanele 2 si 8 (Ioan N. Floca, op. cit., p. 342 si 345-348). Jurământul lui Hipocrate avea aceeasi bază, interzicând administrarea de otrăvuri sau avortul.

[3] Thomas A. Shannon si Allan B. Wolter, OFM, “Reflections on the Moral Status of the Pre-Embryo”, Theological Studies 51/4, dec. 1990, p. 603-625, retipărită în T.A. Shannon, ed. Bioethics, ediția a 4-a, Mahwah, NJ: Paulist, 1993, p. 36-60 si Richard A. McCormick, SJ, “Who or What is the Preembryo ?”, Kennedy Institute of Ethics Journal 1/1, martie 1991, p. 1-15. Vezi de asemenea Joseph Donceel, SJ, “Immediate Animation and Delayed Hominization”, Theological Studies 31/1, 1970, p. 76-105, al cărui studiu a dat nastere la această dezbatere si răspunsurile date de Germain Grisez, “When Do People Beging?”, Proceedings of the American Catholic Philosophical Association 63, 1989, p. 27-47, revizuită de Stephen J. Heaney, ed., Abortion: A New Generation of Catholic Responses, The Pope John Center, 1992, p. 3-27 si William E. May, “Zygotes, Embryos and Persons” partea I, Ethics and Medics, oct. 1991, p. 2-4 si partea a II-a, Ethics and Medics, ian. 1992, p. 1-3.

[4] Cromozomii cuprind materialul genetic sau genele: unități ale acidului dezoxiribonucleic (AND) ce determină caracteristicile ereditare – forma fizică, comportamentul până la un punct, abilități, talentul sau malformațiile individului. Fiecare cromozom cuprinde aprox. 1 metru de material genetic, cca. 50.000 – 100.000 de gene individuale.

[5] Este stiut că la acest stadiu „morula” (din latină, cuvântul folosit pentru dudă, întrebuințat aici datorită formei embrionului) este o masă de celule adunate în ciorchine, ce formează embrionul.

[6] Vezi ACOG Committee Opinion of the American College of Obstetricians and Gynecologists, No. 136, aprilie 1994: “Preembrryo Research: History, Scientific Background and Ethical Considerations”.

[7] O mare parte din discuția pe această temă a fost inițiată de Norman Ford, When Did I Begin? Conception of the Human Individual in History, Philosophy and Science, Cambridge University Press, 1988. Ford susține „însuflețirea întârziată” afirmând că, ontologic (si nu genetic), individul uman devine ființă numai la două săptămâni după fertilizare, o dată cu apariția primei trăsături. Antholy Fisher face o analiză amănunțită despre părerile lui Ford: “Individuogenesis and a Recent Book de Fr. Norman Ford“, Revista di Studi sulla Persona e La Famiglia: Anthropotes, 2, 1991, p. 199-244. Opinia romano-catolică este divergentă referitor la „individualizare”. Pentru o trecere în revistă a literaturii privitoare la acest subiect, vezi Lisa Sowle Cahill, “The Embryo and the Fetus: New Moral Contexts”, Theological Studies 54/1, martie 1993, p. 124-142.

[8] O afirmare clară a acestei poziții găsim la Carlos A. Bedate si Robert C. Cefalo, “The Zygote: To Be Or Not To Be A Person”, The Journal of Medicine and Philosophy 14 (1989), 641-645. Ei ajung la concluzia că: „formarea embrionului depinde de o serie de evenimente din cursul ontogenezei, unele fiind în afara controlului programului genetic. Zigotul posedă suficientă informație, pentru a produce exclusiv țesut uman, dar nu pentru a deveni o ființă umană” (p. 644).

[9] O molă hidatidiformă este o tumoră, formată în uter, ce rezultă din degenerarea oului fertilizat. Este adesea rezultatul fertilizării oului de către doi spermatozoizi cu cariotipul cromozomial de 69 în loc de 46 cât e normal. O asemenea anomalie nu poate fi considerată „om” (Chiar dacă cineva doreste să afirme că sufletul uman există imediat după fertilizare, asta nu înseamnă că o molă hidatidiformă este un om malformat. Deoarece nu are numărul de cromozomi ce determină o ființă umană, AND-ul unei mole hidatidiforme este, de la început, preparat să fie o molă si nu o ființă umană). Alte anomalii ca „Trisomia 21” (un cromozom 21 în plus) ce produce sindromul Down nu scade, nu afectează în vreun fel umanitatea individului.

[10] Privitor la „risipire” (wastage), ei spun: „O asemenea pierdere mare de embrioni constituie un argument împotriva creării unui izvor al individualității imateriale la concepție”.

[11] „Mediate animation” (însuflețire mediată) este cunoscută ca “delayed hominization” (ominizare întârziată). Vezi Germain Grisez, “When Do People Begin?”, si William E. May, “Zygotes, Embryos and Persons”, partea a II-a, pentru critica acestei teorii.

[12] Art. cit., p. 1.

[13] Ibid., p. 9.

[14] Ibid, p. 13

[15] Ibid, p. 3.

[16] Peter Steinfels, “Catholocs Scholars, Citing New Data, Widen Debate on When Life Begins”, New York Times (13 ianuarie 1991) oferă o concisă analiză a articolelor lui McCormick si Shannon-Wolter ce prezintă corect criteriul frecvent propus al nasterii creierului (brain birth). Unii susțin că trebuie recunoscută o simetrie între începutul activității cerebrale (brain birth) si sfârsitul ei (brain death). Dacă moartea cerebrală înseamnă decesul persoanei, ei argumentează că nasterea sau originea persoanei ar trebui determinată de începutul activității cerebrale. McCormick notează că „Activitatea cerebrală fetală nu provoacă un proces de dezvoltare organică integrală, în acelasi fel în care pierderea activității cerebrale determină sfârsitul ei”. Nu s-a ajuns la nici un consens referitor la punctul în care începe activitatea cerebrală (brain birth).

[17] Embrionii congelați au o viață de 2 ani, desi tehnicile noi prelungesc acest timp până la 5 ani. Cu tehnicile moderne prin care ouăle nefecundate pot fi congelate pentru perioade mai mari de timp, se speră că crioprezervarea embrionilor fertilizați va fi, eventual, o practică ce ține de domeniul trecutului.

[18] San Francisco: Ignatius Press, 1992; originalul în franceză a fost publicat în 1990, înaintea ultimului apel judecătoresc al cazului. Primul verdict a fost dat de judecătorul Dale Young, în favoarea pârâtului, afirmând umanitatea embrionilor din momentul fertilizării. Verdictul acesta a fost schimbat la apel. Vezi R. Smothers, “Embrions in a Divorce Case: Joint Property or Offspring”, New York Times (22 aprilie 1989); si “Frozen Embryos Fate Awaits L. I. Custody Battle”, New York Times, 25 iunie 1994. Ultimul articol se ocupă de o altă femeie care căuta să obțină controlul embrionilor ei congelați, într-un caz de divorț.

[19] The concentration Can, p. 44.

[20] Un nume important implicat în această cercetare este M. Azim Surani de la Departamentul de Embriologie Moleculară al Institutului de Fiziologie Animală si Cercetare Genetică, Cambridge, Anglia. El, împreună cu echipa de cercetători, s-au concentrat asupra procesului de metilare la embrionii de soarece. Vezi Surani si alții, “Developmental consequences of imprinting of parental chromosomes by DNA methylation”, Phil. Trans. R. Soc. Lond. 1990, 313-327; si “Genome Imprinting and Development in the Mouse”, Development 1990 Supplement (1990), p. 89-98. Studiile lor demonstrează că si genomul matern si cel patern sunt necesari pentru dezvoltarea normală a embrionului de soarece, indicând că genoamele diferă; si că întipărirea inițială a genomului are loc în linia genetică, înainte de fertilizare. Mai mult, citoplasma oocitului matern contribuie semnificativ la procesul de întipărire. Cuplată cu fenomenul de metilare, această dovadă susține puternic teoria potrivit căreia diferențierea celulară are loc, la embrionul soarecelui, de la stadiul de două celule. Specialistii în embriologie nu au căzut de acord dacă metilarea AND-ului are loc si la oameni.

[21] Pentru un argument elocvent privitor la „personalitatea” embrionului de la începutul formării, vezi Germain Grisez, “When Do People Begin?” si “Living a Christian Life”, Vol. 2 al The Way of the Lord Jesus, Quincy, IL: Franciscan Press, 1993, p. 489 – 498.

[22] Pe lângă studiul lui N. Ford, vezi W.E. May, Zygotes, Embryos and Persons, Partea a II-a; A. Fisher, Individuogenesis 202 p. 212-215; si Shannon si Wolter, Reflections, p. 614 -618.

[23] Asa cum am arătat si în capitolul I, teologia ortodoxă interpretează pasaje precum cel din Epistola către Romani 5, 12 în înțelesul că ceea ce noi mostenim de la Adam nu e vinovăție personală, ci mortalitatea. Ea nu împărtăseste părerea scolii apusene potrivit căreia nou născuții nebotezați (inclusiv fetusii) sunt condamnați pentru vecie. Moartea prematură a embrionilor, cauzată de „pierderi naturale” („natural wastage”), nu se deosebeste, logic, de moartea prematură a copiilor, cauzată de boală ori accidente. Dacă accidentele sunt privit ca un eveniment tragic, este datorită pierderii legăturii cu un copil, resimțite de către părinți sau de către rude. Bineînțeles, o asemenea relație nu există încă între embrion si mamă. Dar această relație nu lipseste embrionul de „personalitate” din moment ce acea calitate derivă nu din infuzia unui suflet ci din relația pe care Dumnezeu o stabileste cu creatura în stadiul de embrion. Astfel, personalitatea nu depinde nici de „un suflet infuzat”, nici de relația constientă cu alții; depinde, mai degrabă, de dragostea lui Dumnezeu, Care-l îmbrățisează pe purtătorul chipului Său de la zămislire, prin moarte si dincolo, până pe celălalt tărâm. De aceea pacienții aflați în comă sau cei într-o stare vegetativă permanentă, rămân persoane în sensul deplin al cuvântului: ei sunt recunoscuți de Dumnezeu ca atare.

[24] Who or What is the Preembryo?, p. 1.

[25] Profesorul Germain Grisez a scris referitor la această problemă: „Faptul că efortul principal de dezvoltare se îndreaptă la început spre trofoblast, nu arată deloc că această dezvoltare nu este a embrionului. Pentru că ceea ce se aruncă la nastere, reprezintă până atunci organe vitale ale individului nenăscut, nu mai puțin organe decât inima, plămânii, rinichii si stomacul tău”. Natural, dezvoltarea produce mai întâi organe esențiale pentru primul stadiu al vieții (din corespondența personală, 7 septembrie 1994).

 

 

Despre autor
John Breck este arhidiacon al Bisericii Ortodoxe din America, fost profesor de bioetică și hermeneutică patristică la Institutul Teologic Ortodox Saint-Serge din Paris. Începând cu 1999 a fost invitat de mai multe ori în România, unde a susținut cursuri de bioetică la Cluj, Sibiu, Alba Iulia și Timișoara. Autor al cărților „Puterea cuvântului” și „Darul sacru al vieții”, publicate și în limba română.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here