„Strategia Națională de Educație Parentală” reloaded: Pumnul de fier în mănușa de catifea

394
Sub o aparență calină și lipsită de agresivitatea în limbaj ce însoțea precedentul proiect, retras înainte de a se concretiza, „Strategia Națională de Educație Parentală” versiunea 2022 este același pumn de oțel vectorizat de stânga „progresistă”, de data aceasta învelit în mănușa de catifea a unui PR meșteșugit.

Strategia Națională de Educație Parentală (SNEP) intitulată „Părinți educați, copii fericiți” pusă în dezbatere publică de Ministerul Educației [1] prevede că 8 din 10 părinți ar urma să participe la programe de educație parentală până în anul 2030, pe durata programului. Documentul își propune să stabilească obiectivele și direcțiile de acțiune, plus instituțiile responsabile pentru implementare.

În 2018, lansarea unei strategii similare, cu un caracter puternic și deschis ideologizat, s-a soldat cu retragerea acesteia, în urma protestelor organizațiilor de părinți și ale cultelor, care acuzau intenția inițiatorilor nu de educare, ci de „re-educare”, atât a familiei cât și a societății în ansamblu.

Față de cea din 2018, în cuprinsul actualei strategii nu se mai regăsesc judecățile de valoare și presupozițiile care descalificau convingerile creștin-conservatoare despre familie și urmăreau stabilirea ca unic model valid a modelului ideologic de stânga („progresist”), cu încălcarea evidentă a obligației de neutralitate a statului. Au dispărut expresii precum cele care făceau referire la obligația familiilor de a se „adapta noilor ideologii” şi de a experimenta „noi practici în relaţie cu copiii” etc. De asemenea, documentul actual pare să admită că diversitatea rezultă din coexistența mai multor opinii și modele concurente în societate și din neutralitatea statului față de ele. Din acest punct de vedere, criticile aduse în 2018 par să fi fost însușite. În partea introductivă chiar se afirmă că „rolul fundamental în educarea copiilor îl are familia în sens larg, ca microunivers al societății. Sistemul de învățământ este dator să sprijine și, la nevoie, să orienteze familia în acest rol”.

Din păcate, schimbările sunt doar aparente, întrucât restul conținutului SNEP și obiectivele sale, precum și promotorii săi, sunt identice/identici proiectului retras în 2018.

Strategia SNEP este îmbrăcată în retorica „drepturilor copilului” și pune în centrul întregului demers ideea „interesului superior” al acestuia. Sunt noțiuni față de care este greu să argumentezi la nivel emoțional. Din păcate, rațional și analitic privind, „drepturile copilului” astfel cum sunt tot mai mult interpretate în ultimii ani, nu mai sunt o barieră în calea puterii invazive și discreționare a statului, ci urmăresc mai degrabă limitarea autorității parentale. Din întregul cuprins al SNEP, la fel ca și în cazul altor proiecte și declarații de misiune ale diverselor instituții (precum Avocatul copilului), nu se pomenește niciun moment despre o posibilă încălcare a drepturilor copilului de către stat și instituțiile sale. „Vinovată” este mereu familia, sub influența diverșilor factori sociali sau de mediu, care par să provină dintr-un neant și niciodată din eșecurile unui stat degradat și falimentar [2].

Inițiativa nu are origine națională, ci este una de influență externă. SNEP face referire în mod insistent la „standarde internaționale” de parentalitate și își propune ca părinții să fie aduși la nivelul acestora, prin folosirea de modele din alte state sau, în cel mai bun caz, prin adaptarea acestor modele și tehnici la specificul și ethosul nostru educațional. Întocmai ca în cazul notoriu al „standardelor OMS privind educația sexuală”, aceste „standarde” de parentalitate sunt un produs al gândirii radical seculariste, nefiind compatibile cu valorile majorității românilor.

Semnificativ este faptul că UNICEF – unul din actorii principali ai campaniei de impunere la nivel global a educației sexuale de la cele mai fragede vârste, implicată alături de alte agenții ONU în reducerea vârstei consimțământului sexual și în legalizarea prostituției – militează activ pentru „educație parentală” în România.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Nu este limpede care va fi regimul juridic al acestor „cursuri”. SNEP menționează că „educaţia adulţilor, cu excepţia unor programe de promovare profesională, nu poate deveni obligatorie” dar pe de altă parte afirmă principiul educaţiei permanente ca punct central. UNICEF, principalul promotor internațional al acestor strategii, a propus în urmă cu câțiva ani Ministerului Educației ca educația parentală să devină obligatorie, la fel ca în străinătate. Chiar SNEP dă de înțeles, implicit, că participarea va fi reglementată în acest sens – posibil prin asimilarea educației parentale cu programele de promovare profesională (este o speculație). De altfel, este evident că obiectivele cantitative și normarea propuse în strategie nu pot fi atinse fără a fi impusă participarea tuturor părinților.

De departe cea mai alarmantă prevedere este cea referitoare la „externalizarea” serviciilor de educație parentală, respectiv la „formarea de formatori și persoane care să fie specializate în domeniul educației parentale, acestea urmând să țină cursuri cu părinții.” Deși cadrele didactice vor avea posibilitatea de a participa la cursurile de educatori parentali, în mod evident corpul profesoral nu (mai) are resursa umană necesară pentru a îndeplini această sarcină ori dorința de a o îndeplini. Este o certitudine faptul că majoritatea educatorilor parentali vor proveni din mediul asociativ/ONG; așa cum rezultă din experiența avută cu educația sexuală în alte țări și chiar în România, singurele ONG-uri care au capacitatea de a furniza resursă umană consistentă și interesul de a promova asemenea programe sunt ONG-urile susținute de instituțiile internaționale și de marile rețele filantropice seculariste.

SNEP are meritul de a puncta probleme acute, sistemice, cu care se confruntă copiii și care sunt obstacole în calea interesului lor superior – indiferent ce ar însemna această expresie [3]. Din păcate, „rețetele” propuse pentru corectarea acestor probleme caută să accelereze substituirea părintelui de către stat, acesta din urmă asumându-și un neliniștitor rol în ansamblul familial. Chiar SNEP afirmă ca prioritar acest obiectiv („Susţinerea iniţierii, formării şi dezvoltării competenţelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume”) și consideră că asigurarea „interesului superior al copilului” necesită cooperarea între profesioniști, părinți și autorități publice. După cum se vede, un rol esențial în formarea culturii familiale urmează a fi alocat experților și „profesioniștilor” avizați de stat.

Afirmăm că scopul principal al SNEP, „realizarea interesului superior al copilului”, poate fi atins cel mai bine prin promovarea și sprijinirea familiei nucleare, întemeiate pe căsătorie. Un cămin intact, cu părinți căsătoriți, este realitatea care produce rezultatele optime în creșterea și educarea fizică, morală și spirituală a copiilor. Există nenumărate date și studii care susțin această afirmație și o considerăm adevărată, dincolo de orice discuție.

Respingem, în ansamblul său, necesitatea unei strategii guvernamentale pentru educația parentală. Suntem extrem de sceptici față de ajutorul dat părinților de un binom alcătuit dintr-un Stat greoi, incapabil, în general, să gestioneze până și treburi publice esențiale, și o pleiadă de ONG-uri producătoare de strategii și de „experți” cu o orientare ideologică cel puțin discutabilă și a căror probitate morală este imposibil de garantat.

La fel ca și în situația educației sexuale, inițiatorii SNEP au intenția vădită de a constrânge (capta), întrucât altfel nu pot obține masa critică pentru producerea schimbării dorite. Considerăm că nu este admisibilă obligarea părinților la aceste cursuri. În primul rând, ideea că toți părinții din România ar avea carențe de educație este absurdă; în al doilea, pentru că ar întări tendința oricum crescândă a statului de a interveni, prin forța sa de coerciție, într-un domeniu critic al vieții private.

Ne opunem, mai ales, intenției SNEP de a oferi acces „experților” din ONG-uri, prin intermediul ocupației de educator parental, la părinți și în școli. Este suficient să privim la situația din vestul Europei și din Statele Unite, unde un vector cultural de stânga, virulent și radical, a devenit, pe bani publici și sub protecția legii, o anexă de neevitat a sistemului educațional. De altfel, noi considerăm că acesta este adevăratul scop principal al SNEP.

 

NOTE

[1] https://www.edu.ro/comunicat_presa_28_2022_consultare_publica_strategie_educatie_parentala_ME

[2] Vorbind despre ideea instituției numite „avocatul copilului”, Martin Guggenheim, profesor la New York University School of Law, avocat în cazurile legate de minori, apreciază că în pofida numelui și a retoricii găunoase, „avocatul copilului” nu privilegiază niciun interes al copilului și nici nu-i acordă acestuia vreun drept de a-și lua soarta în mâini. Soarta copiilor nu va fi decisă de ei înșiși, ci tot de adulți. Doar că „avocatul copilului” are rostul ca nu părinții să fie aceia care au vreun cuvânt de spus asupra copiilor lor, ci experții și judecătorii.

[3] Notăm că principiul este consacrat în legătură cu acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile publice sau private, de organele legislative, autoritățile administrative sau instanțele judecătorești, precum și în reglementarea principiului potrivit căruia ambii părinți au responsabilități comune în creșterea și dezvoltarea copilului (reflectat de art. 18 din Constituție) precum și drepturi egale în reprezentarea acestuia. Principiul este preluat din Declaraţia Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, şi din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ambele ratificate de România și transpuse în dreptul intern. De asemenea, acest principiu se regăseşte şi la nivel infraconstituţional, şi anume în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Cu toate acestea, principiul nu este clar și strict definit în Convenții sau în jurisprudența, lăsând loc, în cazul statelor autoritare, la o interpretare invazivă și adesea abuzivă.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here