În cazul consimțământului presupus (prezumat), o persoană, cu excepția cazului în care și-a exprimat în mod expres refuzul, este presupusă a a-și fi dat acordul pentru recoltarea organelor după moarte, chiar dacă dorințele sale reale nu sunt cunoscute.
Deși rudele pot fi consultate pentru a confirma orice dorință pe care cel decedat și-ar fi exprimat-o înainte de moarte, opinia acestora poate fi ignorată de autorități.
Biblia nu tratează specific transplantul de organe, din moment ce tehnologia nu era disponibilă atunci, dar credem că principiile atemporale pe care le oferă pot fi aplicate unor situații contemporane (2 Timotei 3:16, 17).
Așadar, ce principii biblice sunt relevante?
Valoarea vieții umane. Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, este creatorul, dătătorul și stăpânul vieții tuturor (Coloseni 1:15-20; Evrei 1:3). Toată viața umană este făcută în imaginea lui Dumnezeu (Facerea 1:27, 9:6) formată în pântece de Dumnezeu (Ps. 139:13-16) și aparține lui Dumnezeu (Ps. 24:1). Trebuie, așadar, tratată cu cel mai înalt respect de la începuturi la sfârșit, inclusiv viața celor nenăscuți, neajutorați, handicapați și a celor înaintați în vârstă.
Suflete întrupate. Ființele umane au fost create cu corp fizic din „țărâna pământului” (materie inanimată) dar primesc „suflare de viață” de la Dumnezeu, care ne face astfel „ființe vii” (Facerea 2:7). Descrise ca „duh, suflet și trup” (1 Tes. 5:23) aceste părți componente nu sunt divizibile, ci există laolaltă ca un tot. Noi suntem „suflete întrupate” sau „trupuri însuflețite”. Corpurile noastre așadar sunt foarte importante, iar ceea ce facem cu cele are o mare semnificație morală.
Viață după moarte. Dacă trupurile noastre se vor descompune după moarte, viața umană nu încetează întrucât fiecare persoană supraviețuiește pentru a fi adusă la Judecata de Apoi (Evrei 9:27) la A doua venire a lui Hristos. Apoi fiecare va avea de urmat o cale – a trăi pentru totdeauna împreună cu Dumnezeu (1 Cor. 2:9) sau a fi izgonit în iad (2 Tes. 1:7-10; Apocalipsa 20:11-15).
Învierea trupului. În calitate de creștini, rostul nostru după moarte nu este să trăim ca „suflete fără trup” ci să fim înviați cu trupuri noi, veșnice ca acela pe care Hristos l-a avut după Învierea Sa (Romani 8:22-24; 1 Corinteni 15:35-56; 2 Corinteni 5:1-10; Filipeni 3:21). Aceste trupuri noi ne permit să trăim nu în Rai, ci pe un „pământ nou” (Isaia 65:17-25, 66:22-24; Daniel 12:2,13; Apocalipsa 21:1) [teza este specifică cultelor evanghelice, n. tr.] unde nu este nici moarte nici durere sau tristețe (Apocalipsa 21:4) ci unde, asemenea lui Hristos cel înviat, putem fi văzuți și simțiți și putem întreprinde acțiuni fizice.
Proprietatea asupra trupului. Dumnezeu ne așează într-o rețea de relații – familiile (Ps. 68:6), comunitățile (Biserica este „trupul lui Hristos”) și națiunile (Fapte 17:26). În calitate de creștini, nu ne aparținem nouă, căci am fost răscumpărați cu prețul dat de moartea lui Hristos și de învierea Lui (1 Cor. 6:19, 20). Noi aparținem lui Dumnezeu dar și, într-un anume sens, familiilor și comunităților noastre: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (1 Cor. 7:4)
Limitele puterii Statului. Autoritatea omenească este de la Dumnezeu și trebuie ascultată, dar aceasta are limitele ei drepte. Spre exemplu, deși ne poate cere să ne plătim taxele sau ne poate recruta pentru serviciul militar (Marcu 12:13-17) nu ne poate forța să ne căsătorim și nu poate avea autoritate asupra trupurilor noastre, înainte sau după moarte. Banii „poartă chipul lui Cezar” și trebuie plătiți ca taxe autorității de guvernare (Romani 13:6,7) dar oamenii poartă chipul lui Dumnezeu și Îi aparțin Lui (Facerea 1:27). Trupurile noastre sunt temple ale Sf. Duh (1 Cor. 6:19, 20). Dumnezeu ne-a delegat nouă – prin autoritate, responsabilitate și tragere la răspundere – să purtăm de grijă trupurilor noastre și ale altora așa cum El ar face-o.
Purtarea de grijă a trupului. Purtarea de grijă pentru corpul uman, chiar și după moarte, cade în sarcina persoanei și a familiei acesteia. Sunt numeroase exemple biblice de oameni care dau instrucțiuni despre ce se va întâmpla cu corpul lor, iar acestea trebuia respectate de către autorități. Faraon, de exemplu, dă lui Iosif permisiunea de a-l îngropa pe tatăl său, Iacov, în mormântul familiei sale din Canaan, după dorința lui Iacov (Facerea 50:1-14). Iosif comunică și el instrucțiuni similare (Facerea 50:24-26). Dumnezeu însuși îl îngroapă pe Moise (Deut. 34:5,6). Iisus însuși a fost îngropat și exemplele abundă (Facerea 23:9, 25:9, 35:8; Isaia 24:33; 2 Paralipomena 16:14, 21:20, 32:33)
Trupul după moarte. Corpul nostru trebuie tratat cu cel mai profund respect după deces. Din nou, există un precedent biblic puternic care asigură că inclusiv corpurile celor executați sau pieriți în lupte trebuie recuperate și îngropate (2 Samuel 21:1-14). A nu fi îngropat era un act de umilire (2 Regi 9:30-37; Apocalipsa 11:9).
Donarea de organe ca un sacrificiu. Dăruirea unui organ pentru a ajuta sănătatea sau viața unei alte persoane este un sacrificiu profund care rezonează cu dragostea lui Hristos care și-a dăruit viața pentru noi. (Romani 5:8). trupul lui Hristos a fost frânt pentru noi pe cruce, iar El și-a pus viața pentru prietenii săi și „mai mare decât aceasta dragoste nimeni nu are” (Ioan 15:13). În Vechiul Testament profetul Iezechiel descrie moartea lui Hristos folosind limbajul transplantului: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne.” (Iezechiel 36:26). Noi suntem destinați să îi urmăm lui Hristos (1 Cor 11:1; Efeseni 5:1,2) și să pășim pe drumul pe care El a mers (1 Ioan 2:6). Sf. Ap. Pavel ne spună, ca o măsură a devotamentului și dragostei pe care Galatenii i-o purtau, că ei ar fi dorit să-și scoată ochii și să-i dea lui în dar pentru a-i alina o boală de ochi de care suferea: „Unde este deci fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, de ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat mie.” (Galateni 4:15).
Scopuri și mijloace. Scopul nu poate justifica mijloacele (Romani 3:8). Așadar dacă a dărui un organ este un act altruist, nu este acceptabil ca o persoană să fie ucisă în procesul sau cu scopul prelevării acestuia. Aceasta exclude și aruncă îndoieli asupra unora dintre practicile de recoltare de organe, precum eutanasia astfel cum este ea practicată în Belgia, sau anumite forme de donare de organe „în timp ce inima bate” [Nu este clar la ce se referă autorul, dar este posibil să fie vorba despre moartea cerebrală, contestată ca moarte de o parte a comunității medicale, n. tr.].
Coerciție și dar. Dacă donarea unui organ, înainte sau după moarte, este admisibilă și salutară, aceasta trebuie făcută fără forțare și decizia finală trebuie să aparțină familiei pe baza a ceea ce persoana ar fi dorit, dacă această dorință este cunoscută. Organele nu sunt proprietatea statului și nu trebuie „luate” fără permisiune, indiferent cât de mare ar fi nevoia posibililor receptori.
Concluzie. În timp ce donarea de organe, cu intenția de a prezerva viața sau sănătatea unei alte persoane, este un act de sacrificiu consistent cu morala biblică și cu învățăturile hristice, recoltarea de organe fără permisiunea dată de individ înainte de moarte sau fără permisiunea rudelor cele mai apropiate este inconsistentă cu învățătura biblică privind proprietatea și servitutea corpului.
