Continuam recenzia cartii lui Nick Spencer privind ateismul, originea si evolutia lui publicata in 2014 si intitulata: Atheists: The Origin of the Species („Ateii: originea speciilor”).
In prima parte am dat citeva date istorice privind originea ateismului si ce, de fapt, insemna, inainte de epoca moderna, a fi ateu.
Reactia Bisericii
Dupa cum era de asteptat, la inceput, reactia Bisericii a fost pe masura. Noel Journet, un invatator din Ardennes, Franta, a fost ars pe rug in 1582 pentru ca a negat acuratetea Vechiului Testament, numind Biblia o carte plina de fabule, fantezii, si falsuri. In 1661, Anglia a adoptat o lege impotriva blasfemiei, care prevedea pedepse severe pentru cei care, in vorba ori in scris, negau, criticau, or defaimau pe Dumnezeu ori Scriptura. In conformitate cu aceasta lege, in 1697, un tinar de 20 de ani, Thomas Aikenhead, a fost executat pentru blasfemie. Student la Universitatea din Edinburgh, tinarul a fost auzit batjocorind Scriptura, afirmind ca pina in 1800 crestinismul va dispare, si ca e prefarabil sa crezi in Mahomed in loc de Hristos. Tot in vremea aceea autoritatile au inceput sa faca razii prin librarii sa confiste cartile care puneau la indoiala credinta in Dumnezeu. Legislatii au fost deasemenea adoptate pentru a forta moralitatea in oameni. Cetatenii erau constransi prin lege sa mearga la biserica, sa plateasca zeciuiala si sa se casatoreasca la biserica. Intr-o oarecare masura legile acestea au fost adoptate ca reactie la numarul in crestere al tavernelor, crasmelor si caselor de toleranta (ilegale la acea vreme), cit si al celor care le frecventau. Oamenii pareau mai mult interesati in frecventarea tavernelor decit a bisericilor. In secolul XVIII au aparut in insulele britanice si asa numitele „hell fire clubs”, cluburi in care oamenilor li se ingaduia desfraul. Motto-ul cluburilor era, in engleza, „There’s no such thing as good or evil; but that which do’s please or displease; there’s no God, Heaven, or Devil”. („Nu exista bine ori rau; doar ceea ce iti place ori displace; nu exista Dumnezeu, Rai ori diavol”)
Reactia autoritatilor
Britanicii au reactionat la raspindirea decadentei si ateismului formind Societatea Regala (The Royal Society) in 1663. Scopul ei a fost „glorificarea lui Dumnezeu” prin organizarea de cursuri si prelegeri pentru apararea credintei in Dumnezeu. Robert Boyle, un crestin din Oxford, a condus Societatea Regala vreme de multi ani, obiectivul lui fiind apararea credintei si explicind ca descoperirile stiintifice de atunci confirmau, nu contraziceau, existenta lui Dumnezeu si a creatiei Lui. Prelegerile Societatii Royale il prezentau pe Dumnezeu ca „guvernatorul moral” al Universului.
In paralel, ateii britanici au demarat si ei o ofensiva, publicind o multime de carti. John Toland numea religia superstitie si miracolele descrise in Noul Testament „fabule”. Pentru el religia nu era necesara ori importanta pentru ordinea sociala ori moralitate. Tot pe vremea aceea ateii au lansat ideea ca ratiunea, nu credinta ori religia, poate fi fundamentul armoniei si coeziunii sociale. Tot in veacul XVII Thomas Hobbes, care pe fata se dadea drept credincios si crestin, in Leviatanul lui lansa atacuri critice la adresa acuratetei Bibilei. Iar in 1670 Baruch Spinoza, evreu olandez, a publicat cartea pentru care a ramas cunoscut in istorie, Tractatus Theologico-Politicus. Cartea i-a castigat si titlul de tata al ateismului modern. Ambii, Hobbes si Spinoza, au incercat demolarea autoritatii Scripturii ca fundament al crestinismului. Mai nicio carte din Vechiul Testament nu a ramas necriticata de Spinoza. Profetii, afirma Spinoza, nu au rostit mesaje din partea lui Dumnezeu ci expresii ale imaginatiilor proprii. Miracolele Scripturilor, dupa Spinoza, au fost scrise pentru cei needucati. Miracole nu exista, zicea el, pentru ca ele contravin stiintei si legilor naturale.
Pe de alta parte, Spinoza a fost fascinat de Hristos si apostoli pe care i-a desemnat ca exemple pozitive de moralitate. A lansat ideea unei religii oficiale cu temple construite din fondurile publice, si notiunea de salvare (mantuire) prin dreptate si compasiune. Noul Testament, in opinia lui, putea constitui bazele unei moralitati autentice dar si a unei „religii private”. In alte cuvinte, Spinoza a lansat notiunea dd „religie privata”, o idee mult vanturata si de ateii si secularistii zilelor noastre. Ei nu se impotrivesc religiei, zic ei, dar religia trebuie practicata acasa nu in public. In alte cuvinte, religia nu poate fi exprimata in public ci numai privat.
Ideea lui Spinoza a prins. Secularistii promoveaza argumentul acesta peste tot. Un recent exemplu este editorialul New York Times din 10 ianuarie care recomanda crestinilor sa-si tina credinta pentru ei si sa o practice intre cei patru pereti ai bisericii. Spatiul public nu are nevoie de religie. (Detalii aici)
In Anglia, Isaac Newton a contrabalansat ateismul britanic al veacului XVII publicind, in 1687, Principia, cartea care l-a facut faimos, si a carei teza fundamentala este ca stiinta confirma, nu infirma, existenta lui Dumnezeu, al unui Creator, al unui Autor al Universului. Newton a numit fiinta aceasta divina „a living, intelligent and powerful Being”, adica „o fiinta vie, inteligenta si puternica”. Descendentii intelectuali ai lui Newton au dezvoltat, pe baza ideilor lui, notiunea de „intelligent design” care pina in ziua de astazi continua sa fi un contrapunct al ateismului.
Ateismul francez
Tot la acea vreme, anticlericalismul si ateismul a prins radacini puternice in Franta. Aici, Spencer examineaza scrierile ferocilor atei francezi ai secolelor XVII si XVIII. Louis XIV devenise un rege pios in anii din urma ai vietii si putin tolerant cu ideile ateiste care incepusera sa-i impinzeasca regatul. Carti anticrestine, manuscrise batjocoritoare la adresa lui Dumnezeu si pamflete atee au inceput sa fie introduse ilegal din Olanda, regatul cel mai tolerant al Europei pe vremea aceea. In secolul XVII Franta inca permitea torturarea si executarea celor vinovati de blasfemie. Chiar si in secolul XVIII sunt mentionate persoane executate de autoritati pentru asa numitele „crime confesionale”. In 1766, de exemplu, Chevalier de la Barre a fost torturat in public pentru cantari blasfemice.
Printre precursorii ateismului francez, Spencer il examineaza pe D’Holbach, cel care a cerut inlocuirea revelatiei cu ratiunea. Interesant pentru vremea lui, D’Holbach a atacat si islamul, pe care a numit-o o religie care insela mintile oamenilor mai mult decit crestinismul. Atit de feroce era ateismul lui incit prietenii l-au poreclit „inamicul personal a lui Dumnezeu”. Cartea de capatii a lui D’Holbach a fost Christianisme devoile („Crestinismul desvelit”), foarte populara dar interzisa de autoritati. Autoritatile vanau pe cei care detineau cartea, faceau perchezitii prin librarii sa o confiste, si chiar puneau in inchisoare persoanele care o detineau. D’Holbach insa a fost cunoscut si pentru antisemitismul lui strident. Evreii Vechiului Testament erau priviti de el ca niste fiinte sub-umane, autori de povesti si superstitii, needucati, intoleranti, izolati. Spre deosebire de alti scriitori atei ai vremii lui, D’Holbach afirma ca crestinismul nu poate fi reformat, adica transformat intr-o religie utila societatii, ci trebuia eliminat.
O discutie a ateismului francez nu se poate face fara a vorbi despre Jean Meslier, curiosul preot catolic care, la moartea lui in 1729 a lasat in urma un manuscris care l-a trimis in paginile istoriei ateismului. Manuscrisul, cunoscut sub numele de Memoire, pretindea sa prezinte dovezi ca toate religiile sunt false si ca inchinarea la Dumnezeu este o iluzie. Spencer il numeste pe Meslier primul ateu originar al Europei, prima persoana din Europa despre care se poate spune, cu certitudine, ca era ateu. Spre deosebire de alti contemporani ai lui, insa, Meslier cerea eliminarea clasei preotesti si a bisericilor, o idee acceptata si pusa in aplicare in Franta revolutionara de final de veac, in Rusia Sovietica si in alte tari comuniste, inclusiv Romania, si azi, in China comunista.
Diderot a mers pe urmele lui Meslier, iar dupa el au venit altii. Numarul scriitorilor anticrestini si anti-credinta ai veacului XVIII a crescut cu rapiditate, devenind tot mai greu pentru autoritati sa controleze miscarea ateilor. Cartile lor negau existenta lui Dumnezeu, promovau notiunea ca animalele si fiintele umane proveneau din aceleasi specii, prevestind astfel teoria evolutiei cristalizata si explicata de Darwin in Secolul XIX.
Ateismul german
Daca ateismul francez a fost strident, cel german a fost mai domol, asemenea celui britanic. Ca si in Anglia, in Germania ateismul de inceput a fost imbratisat de persoanele care traiau o viata depravata. Si acestia nu erau putini. In 1685, scriitori germani mentionau tendinta crescinda a oamenilor de rind sa batjocoreasca Scriptura, sa nege existenta Divinitatii ori a diavolului, a iadului, a paradisului ori a vietii vesnice. In 1696 a fost publicata o carte care denunta imoralitatea germanilor de rind care batjocoreau Scriptura. Dupa 1700 au inceput sa fie scrise carti anticrestine si ateiste. Predilectia ateilor germani a fost negarea divinitatii lui Hristos si a miracolelor descrise in Biblie. Pe la 1700 a inceput sa circule in Germania un manuscris anonim latin numit Symbolium sapientie care numea Biblia o carte scrisa de oameni pentru inselarea altor oameni, nega miracolele narate in Biblie si, curious, respingea necesitatea casatoriei si promova imoralitatea sexuala. Cartea a fost tradusa in germana doar in 1749.
Scrierile anticrestine europene se acumulau de la an la an si de la secol la secol. Era nevoie acum de un moment potrivit pentru a pune in practica ideile antireligioase si atee ale vremii. Prilejul acela a fost Revolutia Franceza din 1789.
Ateismul Secolului XVIII
Evolutia ateismului in Secolul XVIII a mers in directii diferite. Cel francez a devenit agresiv si politic, culminind in sangeroasa Revolutie Franceza din 1789, iar cel britanic a evoluat mai mult la nivel intelectual. Britanicii au dat ateismului Secolului XVIII pe David Hume si Edward Gibbon.
Spencer il numeste pe David Hume „primul mare erou al ateismului britanic” („the first great hero of British ateism”). Influentat de ateii si hedonistii francezi, Hume pretindea sa fi devenit ateu la 20 de ani. A ramas ateu toata viata iar dispretul lui fata de credinta si, in special, crestinism, s-a intensificat de-a lungul anilor. Dispretul acesta s-a manifestat si la adresa clericilor, a Bisericii si a intelectualilor care promovau ideea unei inteligente supreme ca autor si creator al universului. Hume a negat nu doar existanta lui Dumnezeu ci si a sufletului, a imortalitatii lui, notiunea de pedeapsa eterna pentru pacat si miracolele Scripturii pe care le-a etichetat ca fiind fabule scrise de oameni needucati. Ideile lui sunt enuntate in principala lui carte anti-crestina Natural History of Religion („Istoria naturala a religiei”).
Este mai putin cunoscut ca reputatul istoric britanic Edward Gibbon a fost anticrestin si ateu. Anglican la nastere, Gibbon a imbratisat catolicismul, doar pentru a-l abandona mai tarziu in viata impreuna cu credinta in divinitate si Dumnezeu. In anii atei ai vietii lui, Gibbon a scris monumentala carte pentru care a ramas cunoscut pina in zilele noastre: Decline and Fall of the Roman Empire („Declinul si prabusirea imperiului roman”). Putini dintre noi probabil stiu ca Gibbon a atribuit prabusirea imperiului roman aparitiei si apoi ascendentei crestinismului.
Capitolul XV al cartii reda ideile anticrestine ale lui Gibbon. Ca istoric, el era interesat sa cunoasca originile istorice ale crestinismului dar parea frustrat pentru ca erau greu de identificat. Un exemplu clasic al frustrarii a fost neputinta lui Gibbon de a intelege intunecarea zilei in care Hristos a fost rastignit. De ce, intreaba, el, daca asta ar fi adevarat, istoricii ori oamenii de stiinta ai vremii nu au mentionat lucrul acesta in scrierile lor? Dar ce Gibbon ignora, insa, este ca istoricul roman Pliniu cel Batrin a mentionat in scrierile lui un eveniment identic petrecut cu prilejul asasinarii lui Caesar.
Promisiunile ateismului
In iulie 1789 Franta a erupt in flacari si violenta impotriva bisericilor si a clericilor s-a dezlantuit pentru ani de zile. Preoti au fost linsati, biserici au fost distruse ori pangarite, numele strazilor rescrise pentru a elimina numele crestine ori de influenta religioasa, iar sarbatorile crestine, religioase si ritualurile crestine au fost interzise. Calendarul gregorian a fost inlocuit, lunile anului au fost renumite si Notre Dame a fost convertita intr-un Templu al Ratiunii. Voltaire si Rousseau au devenit sfintii seculari ai Revolutiei. Libertinajul sexual practicat in anii revolutiei a atins apogeul, bisericile si obiectele de cult devenind preferate pentru intretinerea de relatii sexuale. Obscenitatile la adresa lui Dumnezeu si blasfemia au devenit evenimente zilnice si parte din vocabularul zilnic al francezilor.
Dar ateismul Revoutiei franceze nu a durat mult. Autorii revolutiei s-au inspaimintat, realizind ca abandonarea religiei si a credintei a rezultat in ascendenta imoralitatii si ca filosofia si ateismul nu puteau sa inlocuiasca catolicismul ca fundament al societatii morale. Treptat, francezii si-au dat seama ca au ajuns la o extrema, aceea a ireligiozitatii, si ca, in mintea lor, necedinta era la fel de periculoasa ca si religiozitatea.
Ce era, deci, de facut? Cum se poate ajunge la o societate morala dar fara religie? Ar fi asa ceva posibil? Cu aceste intrebari in minte, Franta, si dupa ea alte tari occidentale, a intrat in veacul XIX. S-a incercat o revenire la normal. Divortul a fost din nou interzis, proprietatile bisericii au fost retrocedate, iar sanctitatea Duminicii ca zi de odihna si inchinare a fost restabilita. Intre religie si ateism, liberii cugetatori francezi au venit cu idei noi – a treia cale, nici religie nici ateism. Compromisul ar fi o religie fara Dumnezeu. Religia fara Dumnezeu ar fi un sistem moral in care Dumnezeu ar fi inlocuit cu umanismul, umanitatea, moralitatea, stiinta, progresul. Credinta in stiinta si abilitatea ei de a mantui a fost promovata cu asiduitate.
A aparut si notiunea de infalibilitate a stiintei, un articol de credinta al intelectualilor Veacului XIX. Stiinta a devenit dumnezeul Veacului XIX: ea poate schimba moralitatea, natura sociala a omului, poate imbunatati personalitatea umana. Aceste articole de credinta au devenit cunoscute ca pozitivism, exponentul lui principal fiind francezul August Comte. In 1825 Comte a publicat Nouveau Christianisme („Noul crestinism”) in care promova notiuni bizare ale unei religii noi, ateiste. Rugaciunile inca urmau sa fie facute, dar unor zeitati pagane. Comte a creat un calendar nou cu luni numite dupa filosofi ori personalitati ai antichitatii (Aristotel si Arhimede, de exemplu), a declarat sarbatori noi care sa le inlocuiasca pe cele crestine, a elaborat un sistem clerical si a solicitat publicarea de noi imnuri religioase.
Pietismul german si critica ateismului
In paralel, in Germania, la fel ca si in Franta si Marea Britanie, ateismul a inceput sa se metamorfozeze in secularism. In Marea Britanie si in Germania ateismul a fost contracarat de treziri spirituale, cea din Germania fiind cunoscuta ca pietism. Pietismul a influentat pe marii filosofi germani ai Secolului XIX. Immanuel Kant a argumentat ca, chiar daca „cunoasterea” lui Dumnezeu nu e posibila, „credinta” in El e justificata. Kant a privit credinta in Dumnezeu ca un „bun social” suprem. Kant a fost si un aspru critic al ateismului din patru motive. Ateismul surpa motivatia individului de a fi ori trai o viata morala; duce la disperare; erodeaza virtutea si rezulta in vicii. Iar, in final, ateismul are consecinte negative ireversibile asupra moralitatii: rezulta in libertinism si imoralitate.
Daca Kant a fost un apologet al credintei in Dumnezeu si, in consecinta, al crestinismului, Germania secolului XIX a fost dominata de scrierile intelectualilor anticrestini. Aici, Spencer examineaza teologia liberala germana si apoi scrierile virulent anticrestine ale lui Friedrich Engels. In secolul XIX, 2 din 5 studenti germani studiau teologia, multi dintre ei devenind nemultumiti cu starea politica si cu starea Bisericii din Germania. Pe terenul acesta fertil si-a publicat Engels scrierile lui anticrestine in care a declarat Evangheliile ca „mitologie pura”.
Secolul XIX a vazut insa si multiplicarea scrierilor despre existenta istorica a Mantuitorului. In anii 1840 Ludwig Feuerbach a publicat The Essence of Christianity („Esenta crestinismuli”) in care promova notiunea, deloc originala lui ori Secolului XIX, ca Dumnezeu este o creatura a imaginatiei umane si a nevoilor umane, o idee preluata si promovata in Secolul XX de Sigmund Freud.
Analiza ateismului german al secolului XIX ar fi incompleta fara a-l mentiona pe Karl Marx care si el a perpetuat idei neoriginale, imprumutate din scrierile secolelor precedente, inclusiv notiunea ca Dumnezeu si religia sunt inventii ale omului. Spencer, de fapt, il acuza pe Marx de lipsa de originalitate in examinarea religiei. Unica originalitate a lui Marx in istoria ateismului, spune Spencer, a fost argumentul lui ca religia a fost o unealta de asuprire a omului de catre om. Din acest motiv, religia trebuie eliminata. Ideea aceasta a prins radacini in Rusia tarista, ateismul Rusiei fiind mai mult de origine si influenta marxista decit nemarxista. In consecinta, politica de anihilare a credintei si Bisericii a avut prioritate in Uniunea Sovietica si in celelalte tari comuniste, inclusiv China comunista sub Mao.
Un alt aspect al ateismului Veacului XIX a fost proliferarea cartilor scrise despre Iisus Hristos, negindu-i divinitatea, si uneori chiar si istoricitatea. Fichte, Renan, David Strauss, si altii au scris volume imense despre viata lui Iisus, sub titluri diferite, cum ar fi The Life of Jesus, Critically Examined („Viata lui Iisus, examinata critic”). De la o vreme cartile acestea si-au pierdut originalitatea, ele tratind aceleasi subiecte si concluzii si imprumutind argumente unele de la altele: miracolele Noului Testament sunt inventii si imaginatii, Iisus a fost un magician egiptean, evangheliile nu sunt autentice, ba unele chiar sunt falsuri. Feuerbach a venit cu notiunea ca Iisus a fost doar un „om inteligent” care a invatat arta miracolelor de la caldeeni…
Charles Darwin
O discutie a ateismului secolului XIX este imposibila fara a-l aminti si pe Charles Darwin. Nu este inca cert daca Darwin a devenit ateu in totalitate. Cert e, insa, ca la 20 de ani Darwin studia teologia la Cambridge si se pregatea sa devina pastor anglican. In 1876 si-a publicat autobiografia identificindu-se in ea ca o persoana fara credinta, probabil mai mult agnostica decit atee. Trei lucruri spunea el l-au propulsat in directia ateismului: indoielile lui privind Biblia, obiectii de ordin moral si studiul filosofiei. Spencer il caracterizeaza pe Darwin ca un ateu privind Dumnezeul crestinismului, dar nu ca un ateu autentic.
In ultimele trei decenii ale vietii lui, ideile lui Darwin privind divinitatea au fluctuat. Intr-o scrisoare adresata filosofului William Graham, Darwin comenta ca a ajuns la concluzia ca universul nu poate fi rezultatul unei sanse si deci ca nu a aparut la intimplare. Exprima convingerea ca la inceput trebuia sa fi existat ceea ce el numea „o prima cauza” („a first cause”) care ar fi declansat alte reactii ori cauze rezultind in final in aparitia universului. Spencer conchide ca „Darwin thus died a devout sceptic, not knowing about God but not knowing whether one could know.” („Darwin a murit un sceptic devotat, nu doar nestiind nimic despre Dumnezeu, dar nici nestiind daca cineva ar putea sa stie”) (Pagina 182).
Daca Darwin a ramas ambiguu privind credinta in divinitate, cei din jurul lui i-au exploatat ideile ca sa propulseze inainte gandirea ateista a secolelor XIX si XX. Ei au impletit evolutionismul cu scientismul, adica credinta in puterea stiintei si a tehnologiei ca fundament rational al secularismului si alternativa a credintei. Britanicii au fost pionierii acestui sincretism si ramin devotati acestei variante a ateismului pina azi. In 1866 ateii britanici au fondat Societatea Nationala Seculara („National Secular Society”) pentru raspindirea ideilor seculariste si atee. Impactul Societatii a fost rapid si radical. Daca inca in 1870, spune Spencer, britanicii inca erau capabili sa ucida cu pietre, in public, pe cei care se declarau atei, spre sfarsitul secolului XIX lucrurile s-au schimbat radical. In 1880 primul ateu britanic a fost ales in Parlament, Charles Bradlaugh. Fost invatator de scoala duminicala, Bradlaugh era chiar fondatorul Societatii Nationale Seculare. Ales in Parlament, i s-a refuzat mandatul de parlamentar pentru ca a refuzat sa depuna juramintul religios in vigoare la acea vreme. Bradlaugh, insa, a persistat. Dupa multi ani de judecata in instanta a fost recunoscut ca parlamentar. Societatea seculara pe care a fondat-o a ajuns curind la 4.000 de membri, majoritatea covarsitoare fiind barbati. La scurt timp, Parlamentul Britanic a adoptat o lege permitind deputatilor sa-si asume mandatul fara juramint, lege in vigoare pina in zilele noastre.
Ateismul lui ianuarie 2015
Atacurile virulente ale intelectualilor atei ai Secolului XIX impotriva credintei, a lui Dumnezeu, si a credinciosilor continua si azi. Din cind in cind ne intra in cutia electronica cite un articol de acest gen. Unul chiar josnic la adresa credintei a fost publicat in publicatia americana Salon pe 25 ianuarie. Autorul argumenteza impotriva existentei sufletului, cu toate ca progresul stiintific si tehnologic al zilelor noastre au dovedit existenta sufletului si a constiintei. Ce deranjaza, insa, este ca autorul numeste sarlatani pe cei care cred ori propovaduiesc existenta ori imortalitatea sufletului din perspectiva religiei. Titlul articolului e „You don’t have a soul. The real science that debunks supersitious charlatans” („Nu ai suflet. Adevarata stiinta distruge superstitia sarlatanilor”).
E necesar sa adaugam ca saptamina trecuta primul sef de guvern ateu din istoria Greciei si-a asumat postul: Alexis Tsipras. Lucrul acesta nu face cinste grecilor, Greciei Ortodoxe, ori Europei si dovedeste ca interesul publicului pentru valori ramine, din nefericire, secundar intereselor materiale.
