Orice ar însemna o educație, ea ar trebui să te facă o persoană unică, nu un conformist; ar trebui sa-ți dezvolte un spirit original care să te ajute să abordezi marile încercări; ar trebui să-ți permită să găsești valori care să-ți marcheze o traiectorie pe drumul vieții; ar trebui să te îmbogățească spiritual, să te facă o persoană care iubește ceea ce face, oriunde se află, cu oricine este împreună; ar trebui să te învețe ceea ce este important: cum să trăiești și cum să mori.
Ceea ce s-a interpus în calea educației din Statele Unite este o teorie a ingineriei sociale care susține că nu există decât o singură cale bună de a rezolva problema creșterii copiilor. Iar această cale este o idee din Egiptul antic, simbolizată de piramida cu un ochi în vârf, cea care se află pe partea cealaltă a lui George Washington pe hârtia noastră de un dolar. Toți suntem pietre definite de poziția lor în piramidă. Această teorie a fost prezentată sub multe și diferite forme, dar, la bază, ea indică viziunea asupra lumii a unor minți obsedate să controleze alte minți, obsedate de dominație și de strategii de intervenție prin care să mențină acea dominație.
Poate că o fi funcționat pentru faraoni, însă cu siguranță că pentru noi nu a funcționat prea bine. Cu adevărat, nici una din mărturiile istorice nu aduce dovezi că vreo idee oarecare ar trebui să domine timpul de dezvoltare al tuturor tinerilor și totuși, candidații care doresc să monopolizeze acest timp n-au fost niciodată mai aproape de a câștiga premiul. Bâzâitul marii societăți de tip stup, întrezărită de Francis Bacon și de H.G. Wells în Când se va trezi Cel-care-doarme, nu s-a auzit niciodată mai tare ca acum.
Esența apărării mult-prețuitelor idealuri americane de viață privată, diversitate și individualitate stă în felul în care ne creștem copiii. Copiii învață ceea ce trăiesc. Puneți copiii într-o clasă și își vor trăi viețile ca într-o cușcă invizibilă, izolați de șansa să aparțină unei comunități; întrerupeți copiii sunând întruna din clopoței și alarme și vor învăța că nimic nu este important; obligați-i să se roage pentru dreptul lor natural de a merge la toaletă și vor deveni niște mincinoși și niște lingușitori; luați-i în derâdere și se vor retrage din orice fel de legături umane; faceți-i de rușine și vor găsi o sută de metode prin care să se răzbune. Obiceiurile deprinse în organizații de scară mare sunt fatale.
Individualitatea, familia și comunitatea, pe de altă parte, sunt, prin definiție, expresii ale unor organizații unice și nu merg niciodată pe gândirea de tip „ o singură cale bună” la scară mare. Timpul personal este absolut esențial dacă vrem să se dezvolte o identitate proprie, iar timpul personal este în aceeași măsură de important pentru dezvoltarea unui cod de valori personale fără de care nici nu ne putem numi persoane individuale. Copiii și familiile au nevoie de o slăbire a supravegherii și intimidării guvernamentale, dacă ar fi să se dezvolte propriile lor expresii originale de comportament. Fără acestea, libertatea nu are niciun sens.
Lecția vieții mele de profesor este aceea că atât teoria, cât și structura educației publice sunt în mod fatal defectuoase; ele nu pot să funcționeze în ideea de a susține logica democratică a idealului nostru național, fiindcă nu sunt credincioase principiului democratic. Principiul democratic încă reprezintă cea mai bună soluție pentru o națiune, chiar dacă în prezent nu ne ridicăm la standardele lui.
Educația publică nu poate funcționa în ideea de a forma o societate corectă, fiindcă obiceiurile ei zilnice sunt obiceiuri de competiție măsluită, de înăbușire și de intimidare. Școlile pe care le-am lăsat să se dezvolte nu pot funcționa în ideea de a învăța valori non-materiale – valorile care dau sens vieții tuturor, bogați ori săraci – fiindcă structura învățământului este menținută laolaltă de o tapițerie bizantină care ilustrează recompensa și amenințarea, dusul cu zăhărelul și joarda. Bunăvoința oficialilor, notele și alte fleacuri ale subordonării nu au nicio legătură cu educația; ele sunt accesorii ale servituții, nu ale libertății.
Învățământul public îi distruge pe copii. Nu ne trebuie mai mult. Și, sub pretextul că este unul și același lucru cu educația, ne-a furat banii din buzunar, exact după cum a prezis Socrate cu mii de ani în urmă. Unul din cele mai sigure moduri de a recunoaște educația adevărată este faptul că nu costă prea mult, nu se bazează pe tot felul de jucării ori gadgeturi scumpe. Experiențele care îi dau naștere și conștiința de sine care o propulsează sunt aproape gratis. E greu să scoți un profit din educație. Dar învățământul este o cale extraordinară de a obține bani în mod necinstit, care tâlhărește tot mai mult pe zi ce trece.
Acum șaizeci și cinci de ani, Bertrand Russell, unul din cei mai mari matematicieni, cel mai mare filosof al secolului său și pe deasupra și rudă apropiată a regelui Angliei, a văzut că educația publică din Statele Unite avea un scop profund antidemocratic, că era o strategie de a impune unitatea națională eliminând diversitatea umană și eliminând nucleul care dă naștere diversității: familia. Conform Lordului Russell, învățământul public a creat un tip de elev american ușor de recunoscut: anti-intelectual, superstițios, lipsit de încredere în sine și posedând mai puțin din ceea ce Russell numea „libertate interioară” decât oricare din echivalenții săi din orice altă națiune pe care o cunoștea el, trecută ori prezentă. Acești copii școliți, spunea el, devin cetățeni cu un „caracter public” superficial, care privesc cu același dispreț atât virtutea, cât și estetica și care nu sunt pregătiți pentru crizele personale de care se vor lovi în viață.
Unitatea națională americană a reprezentat mereu problema centrală a vieții americane. Problema [unității naționale] era inerentă originilor noastre artificiale și cuceririi de noi teritorii vaste pe continent. Era valabilă în 1790 și este la fel de valabilă, poate chiar și mai valabilă, două sute de ani mai târziu. Undeva în apropierea Războiului de Secesiune am început să căutam scurtături spre unitatea pe care ne-o doream, apucând-o pe căi artificiale. Școala obligatorie a fost una din acele scurtături, poate cea mai importantă dintre ele. „Puneți mâna pe copii!” a spus John Cotton pe vremea coloniei Boston și aceasta a părut o idee așa de bună, că până la urmă, oamenii care priveau „unitatea” aproape ca pe o idee religioasă au pus-o în aplicare. A durat treizeci de ani ca să învingă o opoziție aprigă, dar până în anii 1880 criza trecuse – „ei” aveau copiii. De o sută zece ani, mulțimea „o singură cale bună” se tot întreabă ce să facă cu copiii și tot nu găsește un răspuns.
Poate că a venit timpul să încercăm ceva diferit. „Gardurile bune fac vecini buni”, spunea Robert Frost. Soluția naturală prin care putem învăța să trăim laolaltă într-o comunitate este ca mai întâi să învățăm să trăim separat ca persoane individuale și ca familii. Numai atunci când ești mulțumit de tine însuți vei fi mulțumit și de cei din jurul tău.
Însă noi am abordat problema unității în mod mecanic, de parcă am fi putut să forțăm o soluție de inginerie îmbulzind la grămadă diferite familii și comunități sub umbrela largă și care omogenizează a instituțiilor precum școala obligatorie. Rezultatul acestei strategii a fost că ideile democratice care mai reprezentau singura justificare a experimentului nostru național au fost trădate.
Tentativa spre o scurtătură încă există și distruge și acum familii și comunități, la fel cum a făcut-o și atunci. Să reconstruim aceste lucruri, iar tinerii vor începe să se educe singuri cu ajutorul nostru – exact la fel cum făceau și la începuturile națiunii noastre. Acum nu li se oferă nimic pentru care să muncească în afară de bani, iar aceștia nu au reprezentat niciodată o motivație de primă clasă.
Dezmembrați aceste școli instituționale, aboliți sistemul de acreditare în învățământ, lăsați-i pe cei cărora le trece prin cap să predea să liciteze pentru clienți, privatizați întreaga afacere – aveți încredere în sistemul de piață liberă. Știu că este mai ușor de zis decât de făcut, însă ce altă alternativă avem? Avem nevoie de mai puțină școală, nu de mai multă.