După două săptămâni de știri cu privire la bebelușul Gammy, este greu să discernem care versiune a poveștii merită crezută. Este adevărat că perechea de australieni care au folosit serviciile unei „mame surogat” thailandeze i-au cerut acesteia să facă avort când au aflat că unul dintre cei doi copii cu care era gravidă avea sindrom Down? Este adevărat că, atunci când, în cele din urmă, „mama surogat” a dat naștere ambilor copii, prospectivii „părinți” au luat copilul sănătos acasă în Australia, lăsând-o pe „mama surogat” cu cel handicapat? Este adevărat că erau conștienți de faptul că existau doi copii, și nu doar unul? Sau este adevărat, așa cum ei susțin, că agenția care se ocupa de „sarcina prin surogat” nu i-a informat cu privire la al doilea copil și handicapul acestuia?
Oricum ar sta situația, un lucru este cert: este inevitabil ca astfel de cazuri să se producă, și chiar cu frecvență mare, oriunde practica „maternității surogat” este acceptată. Maternitatea surogat este expresia chintesențială a unei mentalități care nu este dispusă să accepte paternitatea ca pe un dar, ci presupune că toată lumea are dreptul de a avea un copil. Și desigur, odată acceptat, acest „drept la un copil” evoluează rapid în „dreptul la un copil sănătos”. Copiii care suferă de defecte mintale sau malformații fizice nu este necesar să fie acceptați, fiindcă îndreptățirea, pe care singuri ne-o acordăm, este de a avea numai copiii care corespund integral ambițiilor noastre.
Copiii, se pare, au ajuns în prezent o marfă. Este o afacere cu carne vie. Cu alte cuvinte: o nouă formă de trafic sau de comerț cu sclavi.
Este o coincidență stranie aceea că, aproximativ în același timp cu dezvăluirea poveștii lui Gammy în mass-media internațională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a emis două hotărâri în care a penalizat Franța pentru că nu a acordat efect juridic deplin unor „contracte de surogat” încheiate de cupluri franceze în străinătate.
La o lectură mai detaliată a respectivelor hotărâri, se pare că CEDO nu a intenționat să recunoască explicit utilizarea „mamelor surogat” ca nou drept al omului. În practică însă, aceasta este consecința hotărârilor respective. În mod bizar, în ele se argumentează că acest lucru este în interesul copiilor în cauză, putându-i scuti de toate incertitudinile referitoare la dreptul lor la cetățenie franceză, precum și în ceea ce privește recunoașterea legală a „vieții lor de familie”.
Acest raționament este (după cum ne-a obișnuit instituția cu prestigiu nemeritat a drepturilor omului din Europa) complet nefondat, atât sub aspect juridic, cât și faptic. Ambele cazuri s-au referit la copii creați in vitro la o clinică de fertilizare din California, utilizând sperma taților francezi și ovulele unor femei americane care, conform acestui ciudat model de afaceri, le-au „donat”. Fiind copii ai unor cetățeni francezi, conform legii din Hexagon, aveau oricum dreptul la cetățenia franceză – indiferent dacă statul ar fi recunoscut sau nu „maternitatea” soțiilor respective ale taților (care, în ambele cazuri, erau sterile și nu aveau, biologic, nicio legătură de rudenie cu copiii). În adevăr, nu pare să se fi depus nicio cerere pentru cetățenie franceză – și, prin urmare, nu fusese respinsă nicio astfel de cerere. Cum se poate pretinde, atunci, că statul a încălcat drepturile vreunei persoane?
A doua ramificație a raționamentului Curții este la fel de bizară. Pentru a oferi recunoaștere juridică relațiilor copiilor cu femeile care nu le sunt mame, Curtea obligă autoritățile franceze să adopte hotărâri juridice care ar anula orice relații legale cu femeile care sunt, în fapt, mamele lor. Este doar un alt pas în redefinirea treptată de către Curte a „vieții de familie”, care, dintr-o realitate biologică bine definită, este transformată într-un fel de joc de rol social…
Este foarte bine că, cel puțin pentru câteva zile, cazul lui Gammy a adus întrucâtva la lumină implicațiile pricinuite de oribila practică a „maternității surogat”. Poate că, dacă acest gen de cazuri ar apărea mai frecvent în mass-media, în sfârșit s-ar declanșa un oarecare proces de reflecție, chiar și la CEDO…
Cele două hotărâri ale CEDO:
Menesson contra Franței
Labassée contra Franței
