Nebăgată în seamă de publicul larg, pentru că nu a fost relatată în media, la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) din Luxemburg este judecată o cauză care ar putea schimba fundamental Uniunea – și, din nefericire, nu în bine. Sub pretextul aplicării așa-numitei „domnii a legii” împotriva Ungariei, Comisia Europeană încearcă febril să atragă Curtea de Justiție într-o lovitură de stat la scară continentală. Ceea ce se urmărește este nimic mai puțin decât puterea totală și nerestricționată pentru cele două instituții UE, în timp ce democrația, care încă pare să funcționeze cel puțin în unele state membre, ar fi subminată și înlocuită de domnia birocraților și a judecătorilor.
Probabil că nu este o coincidență faptul că pretextul pentru lovitura de stat planificată se găsește în ideologia amenințătoare a supei alfabetice care, deși nu este prea agreată de oamenii obișnuiți, este extrem de populară printre oficialii de rang înalt de la Bruxelles și judecătorii instanței cu sediul în Luxemburg. La urma urmei, această ideologie, care încearcă să stabilească depravarea ca „nouă normalitate” a întruchipat întotdeauna pretenția de putere a unei elite „iluminate” și „progresiste” asupra oamenilor de rând „înapoiați” și „prejudecați”.
Odată cu deschiderea acestei cauze (C-769/22) contra Ungariei, Comisia Europeană acceptă din nou clișeul potrivit căruia drepturile fundamentale ale așa-ziselor „persoane LGBT” sunt în pericol în Ungaria, motiv pentru care este necesară intervenția urgentă a birocraților europeni. Concret, cauza se referă la o lege privind protecția tinerilor care, pe de o parte, prevede măsuri mai stricte împotriva abuzatorilor de copii (pedofili), dar, pe de altă parte, conține și o dispoziție care interzice promovarea desfrânării homosexuale în școli și grădinițe sau prezentarea acesteia ca formă normală și dezirabilă de sexualitate.
Șaisprezece state membre (toate au în comun faptul că ministerele lor de Justiție sunt controlate de partide ecologiste/de stânga) precum și Parlamentul European s-au alăturat Comisiei, în calitate de co-reclamanți. Instanța consideră că cazul este atât de important, încât toți cei 27 de judecători ai instanței europene au fost chemați să participe la ședință.
Afirmația că o lege care are scopul clar de a proteja minorii împotriva infractorilor sexuali ar putea „reprezintă o amenințare pentru înseși fundațiile Uniunii” este în sine prea absurdă pentru a justifica vreun comentariu suplimentar. Faptul că o astfel de afirmație poate fi făcută cu o față sinceră în fața celei mai înalte justiții a UE este doar o dovadă în plus a decăderii morale care cuprinde UE, instituțiile sale și guvernele unora dintre statele sale membre. Cu cât se intră mai mult în detaliile narațiunii Comisiei, cu atât devine mai absurd și mai respingător din punct de vedere moral – este ca și cum Marc Dutroux, Jeffrey Epstein și Josef Fritzl ar fi acum la conducerea Direcției Generale pentru Justiție a Comisiei Europene. Dar ceea ce este într-adevăr îngrijorător este că această afirmație absurdă și imorală este folosită ca pretext pentru un remediu care, dacă ar fi acordat, ar răsturna întreaga ordine instituțională a Uniunii Europene – 27 de state cu 500 de milioane de locuitori – cu o „lovitură” de… stilou.
Pe fond, Comisia cere Curții o constatare formală conform căreia Ungaria, prin protejarea minorilor împotriva propagandei LGBT, încălcă articolul 2 din Tratatul Uniunii Europene (TUE).
Articolul 2 este prevederea tratatului care invocă valorile fundamentale ale UE. Se derulează astfel:
„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”
Având în vedere formularea vagă a acestor valori, până acum a fost punctul de vedere incontestabil al tuturor experților în drept internațional și constituțional că această dispoziție nu este justițiabilă, adică nu poate fi invocată ca temei juridic pentru proceduri în fața instanțelor europene. În calitate de așa-numit „gardian al tratatelor”, Comisiei i s-a cerut întotdeauna să dovedească încălcările concrete ale dispozițiilor dreptului european de către un stat membru.
Simpla afirmație conform căreia un stat membru încalcă „valorile europene”, pe de altă parte, a fost unanim considerată insuficientă. Aceasta este, de fapt, prima dată în istoria UE când se încearcă utilizarea „valorilor europene” definite vag ca bază juridică separată pentru procedurile de încălcare a dreptului comunitar împotriva unui stat membru. Desigur, această încercare este bine încorporată într-o multitudine de alte temeiuri juridice care au fost citate, astfel încât să permită Comisiei, chiar dacă Curtea de Justiție nu dă curs argumentației îndrăznețe a acesteia, să pretindă în continuare că a reușit, parțial, în acțiunea sa. Însă scopul principal al procedurii deschise împotriva Ungariei este tocmai încercarea de a redefini art. 2 TUE ca temei juridic separat pentru presupusele încălcări ale „valorilor europene”.
Această încercare a Comisiei este în mod clar abuzivă și, de fapt, ar putea face ea însăși obiectul unor proceduri de încălcare a dreptului comunitar introduse împotriva Comisiei de către statele membre. Cu siguranță, Comisia nu acționează aici cu bună-credință, deoarece ea (de la președinte și comisari până la directorul general al Serviciului juridic și funcționarii care reprezintă instituția în fața Curții) știe perfect că autorii textului tratatului nu au intenționat ca articolul 2 să fie utilizat în modul în care Comisia încearcă acum să o facă. Rolul Comisiei a fost întotdeauna limitat la monitorizarea respectării legislației europene, fără a fi chemată să fie un gardian al „valorilor” cu competențe nelimitate.
Se pare că Comisia speculează că va putea aduce Curtea de Justiție de partea sa, în ciuda faptului că ambele instituții sunt pe deplin conștiente că, în acest sens, ar supune articolul 2 unei interpretări care nu a fost niciodată intenționată de către părțile la tratat. Această speranță nu este deloc neîntemeiată, întrucât această interpretare nouă (și evident abuzivă) a dispoziției tratatului ar aduce o creștere a puterii nu numai pentru Comisie, ci mai ales pentru Curtea însăși, care ar deveni astfel omnipotentă, atotlegiuitoare pentru cele douăzeci și șapte de state membre. În ciuda rangului înalt al Curții, judecătorii ei sunt adesea doar juriști mediocri, care își datorează numirea în principal afilierii lor politice – dar care sunt foarte setoși de putere. Ar fi riscant să pariezi pe faptul că majoritatea acestor 27 de doamne și domni sunt dispuși să reziste tentației de a se proclama stăpâni absoluti ai Europei.
Cele 16 state membre care susțin Comisia în furia lor pro-homosexuală nu par să-și fi dat seama că, făcând acest lucru, sapă groapa nu numai pentru propria lor suveranitate, ci și pentru democrație. Dacă Curtea de Justiție dă curs solicitării Comisiei, Comisia va putea de acum înainte să desemneze orice acțiune politică a unui stat membru pe care nu o apreciază drept „o încălcare a valorilor noastre europene comune”, să introducă o acțiune împotriva acesteia în fața CJUE, iar Curtea de Justiție va putea condamna statul în cauză și obliga la plata despăgubirilor (orice sumă)! Nu ar mai fi necesar să se constate vreo încălcare specifică a unei dispoziții specifice dintr-o directivă sau un regulament pentru care statele membre însele au fost autorizate anterior să voteze și pe care au adoptat-o cu (cel puțin) majoritate calificată. O simplă referire la „drepturile omului” sau la „statul de drept” ar fi suficientă, iar actul juridic incriminat al statului membru nici măcar nu ar mai trebui să intre în sfera acelor competențe pe care statele membre le-au acordat Uniunii Europene ca parte a renunțării lor limitate la suveranitate, așa cum a fost cazul până acum.
Acest lucru ar schimba fundamental UE. Uniunea nu ar mai avea competențe limitate, ci ar putea pretinde competență pentru orice chestiune juridică, deoarece s-ar putea spune că orice act juridic privește „valorile europene” într-un fel sau altul. În același timp, însă, s-ar suspenda și principiul democratic: alegerile, prin care cetățenii pot influența componența organelor legislative, ar mai avea doar o influență foarte limitată, indirectă, îndepărtată asupra numirii judecătorilor la Curte – în schimb, acești judecători ar fi cei care, cu puteri neîngrădite, ar putea trece peste regulile adoptate democratic pentru a le înlocui cu propriile lor reguli. Chiar și cu o majoritate de 90 la sută, cetățenii maghiari nu ar mai putea adopta o lege care să împiedice drag queen-urile să intre în grădinițe, deoarece o astfel de lege ar putea fi apoi abrogată de un complet de judecători care nu include niciun singur maghiar – deși domeniul educației rămâne, teoretic, de competența exclusivă a statelor membre…
„Democrația moare în întuneric”, se spune. Sălile de judecată ale Curții din Luxemburg sunt într-adevăr niște încăperi întunecate, fără ferestre, iar publicul larg acordă rareori atenția necesară la ceea ce se întâmplă acolo. Europa se confruntă cu o lovitură de stat constituțională desfășurată în tandem de două instituții cu prea puțină legitimitate democratică în detrimentul statelor membre și al alegătorilor acestora; o auto-gratificare conspirativă care amintește de notoria doctrină a „instrumentului viu” a Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și de Ermächtigungsgesetz, infamul decret german din martie 1933, prin care naziștii și-au atribuit singuri toată puterea în stat și au abolit democrația.
Chiar vor europenii să vadă democrația măcelărită pe altarul ideologiei LGBT?
Dacă nu, este timpul să se opună.
