Pe vremea procesului Roe contra Wade[i] eram studentă la colegiu – o studentă hippie, pacifistă, devotată mamei-pământ și feministă. În acel ianuarie mi-am un luat semestru liber, trăind în zona D.C.[ii] și activând ca voluntară pentru ziarul feminist „underground” Off Our Back. După cum puteţi bănui, eram în mod decis în favoarea legalizării avortului. Pe stickerul aplicat pe maşina mea scria: „Nu lucrați sub imperiul unei prejudecăți; legalizați avortul”.
Primul număr al ziarului nostru feminist de după decizia Roe a inclus una din cronicile mele cinematografice şi, de asemenea, un eseu scris de către o altă membră a redacției care critica faptul că decizia „nu a mers destul de departe”, zicea ea, „deoarece le era permis statelor să limiteze avortul până la cel de-al treilea semestru al sarcinii”. Curtea Supremă nu ar fi trebui să se amestece în deciziile luate în urma discuțiilor dintre doctor şi femeia în cauză. Femeia ar fi trebuit să aibă dreptul de a alege avortul de-a lungul tuturor celor nouă luni ale sarcinii.
Dar în acele vremuri noi nu prea ştiam ce înseamnă un avort. Nu ştiam absolut nimic despre dezvoltarea embrionului. În consecință, denumeam fătul „o bucată de țesut” şi exact aşa ni-l închipuiam – o celulă mică, ce nu poate fi recunoscută ca fiind om și, despre care, nici măcar nu-ţi poţi da seama dacă este vie. Au trecut 15 ani până când cuplurile au ajuns să poate avea sonograme ale bebeluşilor din pântecele lor, sonograme care şochează prin evidenta umanitate a pruncilor nenăscuți.
Întorcându-ne la ideile noastre din acele vremuri, trebuie să spunem că noi credeam că vor fi făcute doar câteva avorturi. Întreruperea unei sarcini este o experienţă oribilă, deci, prin urmare, presupuneam că femeile vor alege așa ceva doar ca pe o soluție de „ultima instanță”. Pentru acea „ultimă instanță” militam noi. Nu aveam nici o idee despre cât de comună va deveni această procedură; în zilele de azi una din cinci sarcini se încheie printr-un avort.
De asemenea, nu ne-am fi putut imagina cât de mult va creşte numărul avorturilor. În cei 45 de ani de când a avut loc procesul Roe contra Wade s-au făcut peste 60 de milioane de avorturi. Este greu chiar și numai să-ţi imaginezi un asemenea număr. Acum 20 de ani cineva mi-a spus că dacă toate numele acelor copii uciși ar fi fost scrise pe un zid precum acel „Memorial al Veteranilor” zidul ar fi trebui să se întindă pe o suprafaţă de 80 de kilometri. Sunt 20 de ani de atunci iar zidul ar trebui să se întindă pe o lungime de două ori mai mare. Dar nici un nume nu va fi scris vreodată pe el. Pentru că acei copii nu au nume.
Într-un cuvânt, ne aşteptam ca avortul să fie rar. Ceea ce noi nu realizam era faptul că, o dată devenit accesibil, avortul pare cea mai la îndemână opţiune pentru toţi cei din jurul femeii gravide. Dacă ea face un avort este ca şi cum acea sarcină, acel copil n-ar fi existat vreodată. Nimeni nu este deranjat. Nu cauzează probleme nici tatălui copilului, nici şefului sau tutorelui ei. De asemenea, tânăra nu-și face de rușine părinții. Avortul este ca o pâlnie: promite să rezolve toate problemele deodată. Aşa se face că asupra femeii se exercită o presiune teribilă spre a alege avortul, în loc să-i fie propuse adopţia sau maternitatea.
Pentru cei din jurul femeii însărcinate, avortul pare a fi singura opţiune posibilă
Cândva, o femeie care a făcut un avort mi-a spus: „Toţi îmi spuneau că vor fi acolo pentru mine în cazul în care voi avorta, însă nimeni nu mi-a spus că va fi acolo pentru mine dacă voi accepta copilul”. Pentru oricine din jurul femeii însărcinate avortul pare a fi singura opţiune posibilă. O femeie care, în locul acestei decizii, se hotărăște să-și păstreze sarcina neplanificată arată de parcă ar fi o încăpăţânată smintită. Este ca şi cum şi-ar alege un hobby lipsit de sens. În mod obișnuit, însă, oamenii cred că dacă ar ignora oricare altă opțiune și ar face avortul totul va fi bine.
Însă aceasta este o iluzie. Avortul nu poate da timpul înapoi. Nu poate să apese butonul de derulare înapoi şi să schimbe totul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru cei din jurul femeii va fi uşor să uite de avort, dar femeia însăși va duce o luptă teribilă. Când ea vede pentru prima dată testul de sarcină pozitiv va simţi, sub semnul panicii, că trebuie să scape de povară cât mai repede. Dar viaţa continuă și după avort pentru luni, ani și pentru multe nopţi lungi – şi pentru tot restul vieţii îi va părea rău de alegerea sa care este ireversibilă.
Azi problema este prezentată ca şi cum am avea de-a face cu un război între femeie și copilaşul nenăscut. Îi vedem ca pe doi inamici blocaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Însă aceasta este o idee ciudată, nu-i aşa? Se pare că este pentru prima dată în istorie când se consideră că mamele şi proprii lor copii sunt în război. Se presupune că trebuie să ne imaginăm cum copilul îşi atacă mama, cum încearcă să-i distrugă speranţele şi planurile, iar pe femeie trebuie să ne-o imaginăm foarte îndatorată avortului de vreme ce a salvat-o din strânsoarea propriului copil.
Dacă tu ai fi paznicul unei rezervații naturale şi ai vedea că animalele însărcinate încearcă să scape de sarcină mâncând plante otrăvite sau lovindu-se singure, ce ai face? Te-ai gândi atunci la o luptă între femela gravidă şi pruncul ei nenăscut şi vei căuta modalităţi de a ajută femela să ducă la bun sfârșit tentativa de avort? Nu, desigur nu. Te-ai gândi imediat că „ceva trebuie să fie cu adevărat greşit în acest mediu.” Ceva creează o presiune atât de insuportabilă încât animalele preferă să-şi omoare puii în loc să-i nască. Ai începe să cauţi şi să corectezi aceşti factori, oricare ar fi ei, factori care cauzează o asemenea presiune asupra animalelor.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul. Avortul ne este prezentat de parcă ar fi ceva pe care femeia îl doreşte; atât retorica „pro-choice” cât și cea „pro-life” pot întări, în modalități diferite, această idee. Dar femeile fac asta doar atunci când toate celelalte opţiuni arată mai rău. Se presupune că a fost „alegerea ei” însă, de fapt, atâtea și atâtea femei spun: „Nu am avut de ales”.
Acul seringii din burta femeii se mişca precum aţa de nailon atunci când cârligul este înghițit de un pește
Mi-am schimbat opinia despre avort după ce am citit un articol din revista Esquire cândva, de mult, prin 1976. Mă întorsesem acasă și răsfoiesc exemplarul ultimului număr al revistei ce-i aparținea tatei, când am dat peste un articol care se numea „Ce-am văzut la avort”. Autorul, Richard Selzer, era un chirurg favorabil avortului – deși nu văzuse niciodată unul. Aşa că şi-a întrebat un coleg dacă poate să participe şi el la următorul. Selzer a descris cum a văzut pacienta, în a 19-a săptămână de sarcină, întinsă pe o masă. (Acest era, deci, un avort târziu, întrucât majoritatea sunt făcute într-a zecea sau a douăsprezecea săptămână). Doctorul care făcea avortul a inserat o seringă în abdomenul femei şi a injectat-o cu soluţie prostaglandin[iii] care cauza contracţii şi, în cele din urmă, avorturi. (Azi această metodă nu mai este utilizată deoarece adesea bebeluşul supravieţuia procedurii – ars şi desfigurat, dar agățându-se de viaţă. Metode noi, inclusiv cele numite „avort parțial la naștere” şi „avort prin dezmembrare”, asigură într-un mod mult mai eficient moartea pruncilor în pântecele mamelor lor).
După ce a injectat hormonii în burta pacientei doctorul a lăsat seringa pe abdomenul acesteia. Apoi, scrie Selzer, „am văzut cu totul altceva decât m-am aşteptat… este acul seringii din burta femeii care se mişca. Prima oară într-o parte, apoi în cealaltă. Apoi încă o dată – se mişca precum aţa de nailon atunci când cârligul este înghițit de un pește.”
El a realizat atunci că acela era fetusul care se lupta disperat pentru propria viaţă. Privind, a putut vedea cum mişcarea seringii a început să încetinească şi, în cele din urmă, s-a oprit. Copilul murise. Oricare ar fi lucrurile pe care un copil nenăscut nu le are, un lucru este sigur: că are voinţa de a trăi. El se va lupta să-şi protejeze viaţa.
Ultimele cuvinte ale lui Selzer din acel articol au fost următoarele: „Orice altceva s-ar spune în apărarea avortului, imaginea copilului care lupta spre a-și proteja viața nu-mi vă dispărea niciodată din ochi. Aşa se face că acum nimeni nu poate negocia cu mine. Poate limbajul să facă ceva împotriva adevărului pe care l-am văzut cu proprii ochi?”
Adevărul a ceea ce el văzuse m-a mişcat profund. Eram o militantă pacifistă, anti-război, anti-pedepse capitale şi vegetariană chiar. O persoană care era sigură că prin violenţă nu se poate face dreptate. Păi bine, dar asta chiar arăta a violenţă. Cum de am putut să accept ca un asemenea act hidos să devina piesa de rezistență a feminismului meu? Cum de am putut gândi că este greşit să execuţi criminali, că este greşit să-ți împuşti inamicii în timp de război, dar, totodată, că totul este în regulă dacă îţi omori proprii fii și propriile fiice?
Din toate acestea a mai rezultat un gând tulburător: avortul nu însemna să omori străini, ci să ne ucidem proprii noştri copii, carnea și sângele nostru. La urma urmei nu contează cine este tatăl, ci faptul că fiecare copil avortat este fiul sau fiica acelei femei, la fel de mult ca orice alt copil pe care ea îl va mai purta.
Într-un fel noi acceptasem ideea că avortul era necesar dacă femeile vroiau să crească în profesia lor şi să fie competitori valabili ai bărbaţilor pe piaţa muncii. Dar cum de am ajuns la concluzia ca ne putem sacrifica proprii pentru a avansa în carieră? Când a avut un bărbat de ales între carieră şi viaţa propriului copil?
Indiscutabil, avortul curmă o viaţă umană
Odată ce am recunoscut violenţa intrinsecă a avortului, nici unul dintre argumentele feministelor nu a mai avut vreun sens. De exemplu, acela care pretinde că fetusul nu este om deoarece are dimensiuni atât de mici. Eu am cu puțin peste 1,50 metri. De obicei femeile sunt mai scunde decât bărbaţii. Am îndrăzni să susținem ideea că oamenii înalți sunt mai importanţi decât cei scunzi? Că, dacă anumite persoane nu au o anumită înălţime, nu este nici o problemă dacă le curmi zilele?
Cum rămâne cu copilul care este „nedorit”? Una din premisele de bază ale feminismului timpuriu era aceea conform căreia femeile nu ar trebui să-și întemeieze propria valoare pe faptul că un bărbat le „dorește” sau nu. Noi suntem valoroase doar datorită faptului că aparținem rasei umane, fără a conta ce zic alţii despre noi. Chiar vrem să afirmăm că oamenii nedoriţi pot să fi la fel de bine morţi? Dar cum rămâne cu femeia care este dorită când este tânără şi sexy, dar, cu cât înaintează în vârstă, nu mai este? Ar fi normal ca atunci când ajunge în acel punct să fie exterminată?
Justificarea cea mai frecventă a avortului e aceea care pretinde că pruncul nenăscut nu ar fi o persoană. Se spune că „nimeni nu ştie când începe viaţa”. Dar aceasta nu este adevărat; toată lumea ştie când începe – o viaţa individuală nouă – viaţa. Se întâmplă atunci când sperma se „dizolvă” în ovul. Acea celulă rezultată are un ADN[iv] nou-nouţ, niciodată văzut pe faţa pământului. Dacă ai examina printr-un microscop trei celule înșiruite una lângă alta – noul ovul fecundat, o celulă a tatălui şi o celulă a mamei – ai putea zice, judecând după ADN, că celulele provin de la trei persoane diferite.
Când oamenii spun că pruncul nenăscut „nu este o persoană” sau că „nu reprezintă viaţa” ei, de fapt, vor să spună că încă nu a crescut sau nu a primit unele abilităţi pe care nu le va avea decât mai târziu în viaţă. Dar nu există nici un consens cu privire la acele abilităţi care ar trebui să fie determinante. Militanții pro-avort nu se înțeleg unul cu celălalt. În mod evident, legea nu se poate baza pe asemenea criterii subiective. Dacă apare un caz unde survine întrebarea „pot să omor asta?” – răspunsul trebuie să fie unul bazat pe date medicale şi ştiinţifice obiective. Şi fapt este că, din primul moment al existenței sale, un copil nenăscut este o nouă ființă umană individuală. El are cele trei caracteristici esenţiale care îl fac o „ființă umană”: este viu și crește, este compus în totalitate din celule omenești şi are un ADN unic. Este o persoană la fel ca noi toți, ceilalți.
Indiscutabil, avortul curmă o viaţă umană. Dar această pierdere este, de obicei, prezentată ca și cum femeia are nevoie să facă un avort spre a-şi putea conduce în mod liber propria viaţă. Prezentarea avortului ca fiind ceva dorit de femei, ceva solicitat, ceva eliberator este o formă specială de cruzime. Pentru ca nimeni nu vrea asta. Procedura în sine este dureroasă, umilitoare, costisitoare – nici o femeie nu „vrea” să treacă prin aşa ceva. Dar de vreme ce este valabilă, trece drept o alegere logică, rezonabilă. Toate aspectele și dificultățile unei situații complexe pot fi aruncate în pâlnie. Da, avortul pare că rezolvă toate problemele; dar le rezolva înlăuntrul trupului femeii. Şi se așteaptă ca femeia să păstreze acea durere închisă în sine pentru întreaga ei viaţă şi să fie recunoscătoare pentru „darul avortului”.
Acum mulţi ani am scris ceva într-un eseu despre avort, şi am fost surprinsă să văd ca fragmentul a fost ales și citat adesea. L-am văzut menționat atât în contexte şi pro-life cât şi pro-choice, deci se pare că este ceva asupra căreia ambele tabere sunt de acord.
Am scris : „Nimeni nu vrea un avort la fel cum vrea o îngheţată sau o mașină. Ea vrea avortul asemenea unui animal care a fost prins într-o capcană şi vrea să-şi reteze cu dinții propriul picior pentru a scăpa.”
Este ciudat, nu-i așa, că atât militanții pro-life cât şi cei pro-choice sunt de acord cu o asemenea descriere? Avortul este o experienţă oribilă şi chinuitoare. Faptul că femeile o aleg atât de des arată cât de dificilă poate fi purtarea unei sarcini. Esenţialmente, noi am căzut de acord să intervenim chirurgical asupra femeilor astfel încât ele să poate avansa în lumea bărbaților. Iar apoi noi ne aşteptăm ca ele să fie recunoscătoare pentru aceasta.
Nimeni nu vrea să facă un avort. Dar dacă nimeni nu vrea să avorteze atunci de ce femeile fac acest lucru de 2800 de ori pe zi? Dacă femeile fac ceva de 2800 de ori pe zi fără voinţa lor, aceasta nu este eliberarea pe care credeam că am câştigat-o. De fapt, ne întâlnim cu o noua formă de opresiune.
* * *
Va deveni imposibil să mai fie negat faptul că avortul este un act de violenţă împotriva copiilor
Aşa că ne întoarcem din nou la acel marş pro-viață, precum cel de anul trecut, similar cu cel care va avea loc în următorul an. Lesne de înțeles, protestatarii îți concentrează atenția asupra copiilor nenăscuţi, deoarece prin pericolele pe care le întâmpină aceasta este partea cea mai scandaloasă a luptei. Dacă sunt grade diferite de nedreptate, în mod sigur violenţa este cea mai oribilă manifestare iar uciderea pruncilor cea mai rea dintre toate. Dacă sunt diferite categorii de victime nevinovate, în mod sigur cele mai mici și neajutorate au cel mai mare drept de a fi protejate, iar micuții bebeluşi au cel mai mare drept dintre toţi. Minimul scop al oricărui guvern este să-i apere pe cei slabi de abuzurile celor puternici – şi nu există nimeni mai mic şi mai neajutorat decât un copil nenăscut. Aşa că noi continuăm să spunem că ei trebuie să fie protejaţi pentru acelaşi motiv pentru care noii născuţi sunt protejaţi. Activiștii pro-viață au făcut asta timp de 43 de ani şi vor continua să ţină lumânarea aprinsă în întuneric atâta timp cât va trebui să facă aceasta.
Înţeleg toate rațiunile pentru care atenția mișcării pro-viață este focalizată asupra celor nenăscuţi. Dar noi, de asemenea, putem spune că avortul nu este o afacere nici pentru femei. Este distructiv şi tragic. Nu ar trebui să ascultam fără să gândim când auzim cealaltă versiune a poveștii, aceea care ne spune că femeile doresc avortul, că avortul le eliberează. Multe femei care au trecut prin experiența avortului vă pot spune o poveste complet diferită.
Cauza pro-viață este în mod constant nepopulară iar cei care sunt de partea ei se obişnuiesc să fie caricaturizați şi acuzaţi pe nedrept. Există un număr limitat de oameni care sunt suficient de curajoși încât să aleagă partea nepopulară. Dar câteodată cauza este atât de urgentă, atât de dramatică, încât este limpede că merită efortul. Căci ce cauză ar putea fi mai teribilă decât violenţa – violenţa fatală – îndreptată împotriva celor mai neajutorate ființe ale comunităţi umane? Dacă aceasta nu ne mişcă, atunci cât de împietrite sunt inimile noastre? Dacă această cauză nu ne mişcă ce ar putea oare să ne mişte?
Cu timpul, va fi imposibil să mai fie negat faptul că avortul este un act de violenţă împotriva copiilor. Generaţiile viitoare, care vor privi înapoi, nu ne vor trata cu condescendență. Iar ușuratica noastră acceptare a avortului nu va arăta ca un gest ce poate fi înțeles. De fapt, acel tip de ură pe care oamenii de azi îl îndreaptă împotriva naziștilor și a traficanților de sclavi, s-ar putea foarte bine întoarce împotriva epocii noastre. Viitoarele generaţii vor putea spune, cu acuratețe: „Nu este ca şi cum ei n-ar fi ştiut”. Ar mai putea ad[uga: „Pe lângă toate acestea aveau, totuşi, sonograme”. Ei vor putea considera această baie de sânge drept o formă de genocid. Și ar putea judeca generaţia noastră ca fiind o generație de monştri.
Într-o bună zi valul se va întoarce. Prin acea decizie a Curții Supreme a Statelor Unite de acum 45 de ani una din cele două părți angajate în dezbaterea asupra avortului a câştigat. Dar, mai devreme sau mai târziu, acea zi își va afla sfârşitul. Nici o generaţie nu poate conduce din mormânt. Vine timpul când o generaţie mai tânără va începe să judece generația noastră. Şi nu au nici o obligaţie să fie indulgenți cu noi.
____
i] Procesul – care a condus la legalizarea avortului în Statele Unite – a avut loc în 1973.
[ii] Zona în care se află capitala Statelor Unite, Washington. Acronimul „D.C.” provine de la District of Columbia.
[iii] Prostaglandinele (abreviat PG) reprezintă un grup de compuși lipidici activi fiziologic, derivați ai acizilor grași, care acționează în corpul animalelor într-un mod asemănător hormonilor. Se folosesc pentru a provoca avortul.
[iv] ADN (în engleză DNA) este prescurtarea de la acidul dezoxiribonucleic. Acest acid este format din molecule organice extrem de complexe și se găsește în fiecare celulă a ființelor vii.
