back to top

RESTABILIREA ORDINII NATURALE: O agendă pentru România (VII). Căsătoria în legislația internațională

04marriage-600Toate episoadele precedente aici

Căsătoria în legislația internațională

 

Fragmentarea ordinii juridice

În lumina celor prezentate în secțiunile precedente, este util să deschidem o mică paranteză și să examinăm implicațiile lărgite ale incertitudinii juridice tot mai mari din jurul termenilor „familie” și „căsătorie”.

A existat un timp, și nu foarte îndepărtat, în care toată lumea știa ce înseamnă „căsătoria” și „familia”. Chiar și în vremurile în care exista o diversitate legislativă considerabilă între diferitele țări europene, conceptul de căsătorie era atât de uniform înțeles și aplicat, încât constituia, probabil, aspectul legislativ în care uniformitatea reglementărilor era cea mai puternică. În principiu, nu existau probleme pentru o jurisdicție să recunoască legal căsătoria contractată într-o altă jurisdicție.

Între timp, situația a fost complet răsturnată. În timp ce organizații precum ONU, Organizația Mondială a Comerțului sau UE se străduiesc să armonizeze toate domeniile legislative la nivel internațional sau cel puțin regional, evoluția în această zonă merge în direcție diametral opusă: există o fragmentare tot mai mare și, ca rezultat al acesteia, o incompatibilitate tot mai mare între conceptele juridice utilizate de către diferitele țări.

Această evoluție a fost cel mai mult resimțită de aceia care trăiesc într-o țară diferită de cea natală: dacă, de exemplu, un bărbat din țara A și o femeie din țara B se căsătoresc în țara C și apoi se stabilesc în țara D, se pune întrebarea ce lege se va aplica în cazul căsătoriei (și eventual divorțului) acestui cuplu. Dacă toate țările ar avea aceleași legi, nu ar fi nicio problemă. Având însă în vedere că țările au început să legifereze în favoarea divorțului (cu diferite grade de „liberalism”), această uniformitate a încetat să existe. Mai recent, situația a fost și mai mult exacerbată, drept consecință a existenței mai multor tipuri de „parteneriate înregistrate” (între persoane de sexe opuse și/sau de același sex, având grade diferite de angajament și de revocabilitate), precum și a „căsătoriilor unisex” în diverse țări. Atât la nivel european, cât și internațional, există astăzi o tot mai mare incertitudine privind modul de interpretare a termenului „căsătorie” atunci când acesta apare într-un document internațional, și au existat chiar și unele încercări frivole (deși încă nereușite) de a utiliza legislația UE sau pe cea internațională pentru a forța recunoașterea juridică a „căsătoriilor” unisex în țările care resping această inovație.

Ciudat, inovatorii sunt, astăzi, cei care deplâng fragmentarea juridică în ceea ce privește căsătoria și familia și care caută armonizarea (în sensul ca toate țările să fie forțate să introducă inovațiile pe care ei le propun), sau cel puțin recunoașterea mutuală a legilor ca soluție posibilă. Tocmai ei sunt, însă, aceia care, prin introducerea nesăbuită a reglementărilor liberale în favoarea divorțului, a „parteneriatelor înregistrate” și a „căsătoriilor unisex”, au subminat convergența legislativă care exista înainte.

Din perspectiva Dreptului Natural, ar fi bineînțeles de dorit ca să existe mai puțină fragmentare între diferitele jurisdicții: adevăratul concept al căsătoriei este de universal valabil. Totuși, o mai mare uniformizare a legilor nu trebuie să fie un scop în sine: este mai important ca acele țări care au o legislație încă oarecum similară cu principiile Dreptului Natural să fie capabile să o mențină astfel, decât să accepte standarde legislative grosolan de aberante ca numitor comun.

Din acest motiv, obiectivul pe termen lung trebuie să fie implementarea perceptelor Dreptului Natural (conform cărora căsătoria este între un bărbat și o femeie și nu admite divorțul) ca standard juridic internațional, în sensul ca un stat care permite divorțul și/sau căsătoriile unisex să fie considerat a încălca obligațiile internaționale. Pe termen scurt și mediu, totuși, lipsa de competență a organismelor internaționale (mai ales a ONU și a UE) în sensul de a legifera cu privire la căsătorie și familie este un argument convenabil pentru cei care caută să apere societatea împotriva impunerii, de către UE sau de către alte organisme internaționale, a legilor care ar submina familia.

În absența oricărui standard acceptat la nivel internațional (sau mai degrabă, din cauza dispariției înțelegerii generale a acestor aspecte), aspectele referitoare la căsătorie și familie sunt reglementate de către dreptul internațional privat, adică de o serie de norme care nu reglementează substanța acestui aspect, ci numai determină competența țărilor în a aplica propriile legi într-o anumită situație, dacă acea situație este suficient de strâns legată de țara în cauză. În cazul căsătoriei și al familiei, cetățenia oricăruia dintre soți, sau domiciliul, sau locul în care a avut loc căsătoria pot fi considerate a stabili o asemenea legătură. Totuși, deși există unele acorduri internaționale pe acest subiect, trebuie menționat că dreptul internațional privat este o problemă de competență autonomă a fiecărei țări, în sensul că fiecare țară poate decide pentru sine în ce situații alege să își aplice legile. În cazul anumitor țări, care au inventat diferite tipuri de parteneriate înregistrate, legiferând divorțul expres sau căsătoriile unisex sau chiar recunoscând juridic parteneriatele poligame, situația devine din ce în ce mai haotică.

 

Dreptul internațional

Căsătoria este între un bărbat și o femeie

Având în vedere importanța practică a dreptului familiei, există remarcabil de puține reglementări în acest sens la nivel internațional. Singurul lucru care poate fi spus cu certitudine este că dreptul la căsătorie și la înființarea unei familii este recunoscut internațional ca un drept al omului (mai ales în art. 16 din DUDO, în art. 23 din PIDCP și în art. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), și că, prin urmare, toate țările sunt obligate să prevadă și să recunoască instituția căsătoriei și a familiei.

Este general acceptat că această obligație internațională se extinde numai asupra căsătoriei între un bărbat și o femeie. Tentativele de a crea o obligație internațională a țărilor de a prevedea sau de a accepta „căsătoriile unisex” sau similare, au fost cu totul lipsite de succes, atât la nivelul ONU, cât și la nivel european.

În cazul Joslin c. Noii Zeelande, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a declarat, cu privire la art. 23 al PIDCP, că:

„Articolul 23, alineatul 2 al Pactului este singura prevedere substanțială a acestuia care definește un drept utilizând termenul «bărbați și femei», și nu «toți oamenii», «toată lumea» și «toate persoanele». Utilizarea termenului «bărbați și femei», mai degrabă decât termenii generali utilizați în alte locuri în cadrul Părții III a Pactului, a fost în mod consecvent și uniform înțeleasă ca indicând faptul că obligația statelor semnatare ale tratatului, rezultată din articolul 23, alineatul 2 al Pactului, este să recunoască drept căsătorie numai unirea dintre un bărbat și o femeie care doresc să se căsătorească.”

În cauza Schalk și Kopf c. Austriei, un caz decis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, doi bărbați homosexuali au depus o plângere în care au argumentat că Austria a violat obligațiile sale în ceea ce privește drepturile omului, în speță articolul 12 (dreptul la căsătorie), precum și articolele 8 și 14 (discriminare în ceea ce privește dreptul la intimitate) prin nelegiferarea căsătoriei între persoane de același sex. Curtea a respins cererea lor, motivând:

„Curtea observă că articolul 12 acordă dreptul la căsătorie «bărbaților și femeilor». Versiunea franceză prevede: «l’homme et la femme ont le droit de se marier» [bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători]. Mai mult, articolul 12 conferă dreptul de a înființa o familie. Reclamanții au argumentat că exprimarea nu implică în mod necesar că un bărbat poate să se căsătorească numai cu o femeie și viceversa. Curtea observă că, privită în mod izolat, exprimarea din articolul 12 poate fi interpretată în așa fel încât să nu excludă căsătoria între doi bărbați sau două femei. Totuși, în contrast, toate celelalte articole relevante ale Convenției acordă drepturi și libertăți „tuturor” sau menționează ca „nimeni” să nu fie supus anumitor tipuri de tratament interzise. Exprimarea din articolul 12 trebuie, prin urmare, să fie privită ca deliberată. Mai mult, trebuie acordată atenție contextului istoric în care a fost adoptată Convenția. În anii 1950, căsătoria era clar înțeleasă în sensul tradițional, ca fiind o uniune între parteneri de sexe opuse. ”

Cu privire la articolele 8 și 14, Curtea a făcut următoarea precizare:

„În măsura în care reclamanții par a susține că, dacă nu este inclus în articolul 12, dreptul la căsătorie ar putea fi derivat din articolul 14 în conjuncție cu articolul 8, Curtea nu poate împărtăși punctul lor de vedere. Ea reiterează că Convenția trebuie citită ca un întreg și că articolele sale trebuie, așadar, interpretate în armonie unele cu altele. Având în vedere concluzia de mai sus, și anume că articolul 12 nu impune o obligație asupra statelor contractante de a acorda cuplurilor de același sex acces la căsătorie, articolul 14 în conjuncție cu articolul 8, o prevedere cu un scop și o sferă de aplicare mai generale, nu poate fi interpretat nici el ca impunând o asemenea obligație.”

Este divorțul un drept al omului?

Nu pare să existe absolut nicio jurisprudență internațională referitoare la chestiunea dacă drepturile internaționale ale omului obligă țările semnatare să permită divorțul. Există unele referințe la ipoteza dizolvării unei căsătorii (de exemplu în articolul 23, alineatul 4 al PIDCP sau în articolul 17, alineatul 4 al Convenției Americane a Drepturilor Omului), dar acestea sunt astfel concepute încât nu creează un „drept la divorț”.

Această chestiune pare, prin urmare, să fie în totalitate de competența legislațiilor naționale, dar există, bineînțeles, o limită evidentă: divorțul nu poate fi reglementat în așa fel încât să transforme căsătoria într-o formă fără fond. Se poate argumenta, prin urmare, că o lege a căsătoriei care nu permite divorțul este în concordanță cu standardele internaționale ale drepturilor omului, pe când o legislație care permite unei persoane să obțină un divorț prea ușor poate fi văzută ca o încălcare a dreptului la căsătorie.

PRO VITA București
PRO VITA Bucureștihttp://www.asociatiaprovita.ro
Asociația PRO VITA Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.

Cele mai recente articole