Unii dintre proponenții pseudo-căsătoriei homosexuale găsesc că este inutil să mai argumenteze [1]. Nu argumentăm în fața segregaționiștilor, spun ei; îi ignorăm, îi disprețuim. Nu merită timpul nostru. Sunt nebuni sau răuvoitori. La fel este și bunul nostru Ryan Anderson, care spune că mariajul prin natura sa necesită un bărbat și o femeie [2]. „Ține-ți gura”, este replica lor.
Mă tem că trăim în vremuri atât de tributare ideologiei, că nu mai putem observa naturalul și evidentul, nu mai putem gândi sensibil despre istorie, nu mai putem făuri analogii care să suporte măcar un moment de analiză.
Sclavia/segregația: o instituție stranie
Să-i luăm în discuție pe segregaționiștii din Alabama, care doreau să păstreze o cișmea pentru albi (cea din mijlocul sălii), și alta (cea ruginită din spate – vezi foto de mai sus) pentru „colorați”. Ce ne spune atitudinea aceasta?
În primul rând, ceea ce chiar stăpânii de sclavi sudiști spuneau despre ea: segregația este o instituție stranie. Nu face parte din experiența universal umană această preocupare necaritabilă față de rasă.
Străvechea Romă nu avea habar de ea. Știe cineva ce culoare avea pielea Sf. Augustin? S-a născut în Africa dintr-un tată roman și o mamă cu nume punic. Avea sânge caucazian, semitic, berber, etiopian sau amestecat? Nimeni nu știe, din cauză că nimeni nu s-a gândit că merită menționat. După primul secol după Hristos, niciunul dintre Împărați nu a mai fost în mod specific roman și foarte puțini au fost italieni. Nimeni nu era interesat de acest aspect.
Vechii greci, vulnerabili la vanitățile etnice, nu știau totuși nimic de obsesia rasială. Îi considerau pe ne-greci ca „barbari”, literal cei care vorbeau o limbă guturală, dar nu făceau distincție pe criteriu de rasă. Credeau că oamenii care trăiau în afara unui polis liber, auto-guvernat sunt demni să fie compătimiți pentru că sunt lipsiți de binecuvântarea unei vieți vibrante. Acești greci erau mult mai interesați de obiceiurile egiptenilor și de ale perșilor decât invers. Era precum Odiseu, pasionați să afle căile umane.
Oamenii vor găsi întotdeauna căi de a se demarca de frații lor „mai mici”, dar strania sensibilitate rasială care a caracterizat Sudul american, sau cea încrustată în sistemul de caste din India, un foarte amestecat modus vivendi și modus odiendi, nu este comună în relațiile interumane. Și, cu siguranță, nu este universală.
În al doilea rând, legile Jim Crow [3] se bazau pe o „știință” irațională. O întreagă arhitectură juridică și culturală s-a clădit pe edificiul șubred al unei minciuni: că diferențele între Joe Louis și Max Baer [4] erau mai mult decât epidermale sau fizionomice; că cei doi trebuiau considerați ființe de tipuri cu totul diferite, posedând buze, gâturi și stomace diferite, pentru care să existe cișmele diferite. Un nonsens.
În al treilea, separația viola legea naturală. Cișmeaua era destinată satisfacerii nevoilor naturale ale organismului uman: oricine are nevoie să bea apă. Setea este mai rea decât foamea. Orice călător are nevoie de un adăpost; oricare bolnav, de un medic și un pat. Negrul are nevoie de apă, de hrană, de medic nu mai mult și nu mai puțin decât albul – și pentru aceleași motive. Dreptul la acestea, fără niciun obstacol fantast precum rasa, decurge din natura noastră umană comună.
În al patrulea, scopul menținerii segregării cișmelelor a fost acela de a prezerva cultura rasială. Nu aducea atingere binelui comun în niciun alt mod. Discriminarea era unicul scop. O autoritate de stat prudentă ar putea fi obligată să discrimineze după naționalitate, însă nu de dragul de a discrimina. Să presupunem că toată imigrația ilegală care vine în SUA ar avea ca origine Qatarul. Nu trebuie să urăști catarezii sau musulmanii; poți pur și simplu să fii preocupat de faptul că statul Qatar este o oază a terorismului. Așadar interdicția pe care o impui are un țel specific: prevenirea intrării unor teroriști în Statele Unite. Nu era și cazul segregaționiștilor sudiști, care doreau să-și prelungească la nesfârșit excentricitatea.
Mariajul este universal, nu o excentricitate
Niciuna din aceste situații nu caracterizează eforturile noastre de a restaura și proteja instituția căsătoriei. Dimpotrivă, i-ar putea caracteriza pe unii dintre oponenții noștri în această dezbatere.
Mai întâi, ideea că mariajul cere un bărbat și o femeie nu e deloc excentrică. Este universală în cultura umană, iar universalitatea sa se bazează pe funcționarea evidentă a organelor reproducătoare, și pe nevoia la fel de evidentă de perpetuare a speciei. Putem adăuga că prin multitudinea de manifestări și atitudini putem recunoaște că ceea ce înseamnă să fii bărbat și ceea ce înseamnă să fii femeie este de asemenea universal în cultura noastră. Aceste lucruri sunt cunoscute și acceptate ca bune și își găsesc cea mai nobilă întrupare în complementaritatea căsătoriei între bărbat și o femeie.
Stranie și excentrică este ideea că nu există masculinitate și nici feminitate; că sexele sunt golite de semnificație, mai puțin atunci când apare o dorință irațională și inexplicabilă – aceea că acest bărbat trebuie să aibă un alt bărbat sau că această femeie trebuie să aibă o alta. Ne putem preface că un bărbat se poate căsători cu un alt bărbat, atunci când închidem ochii la adevărata semnificație a căsătoriei și la ceea ce sunt cu adevărat bărbații și femeile.
Asta înseamnă că trebuie să punem stavilă minciunii.
Să presupunem că spun „căsătoria prin natura noastră corporală cere un bărbat și o femeie. Dacă ne gândim un moment, mai cere și o promisiune de permanență și de exclusivitate, întrucât mariajul implică actul transcendent care aduce la ființă noua generație.” Ce anume de aici nu este adevărat? Când bărbatul și femeia se unesc sexual, exact asta fac – chiar și atunci când încearcă să contracareze rezultatul natural. Nimic din realitatea umană nu este comparabil cu acest act.
Atât este de clar că sodomia și uniunea sexuală sunt lucruri diferite, biologic și ontologic, că e nevoie de o presiune uriașă pentru a pretinde altceva. Trebuie să facem loc științelor sociale viciate („cercetări” privind copiii cu părinți homosexuali, cu participanți auto-selectați și neverificați) sau subterfugiilor de limbaj (să spunem că nu contează pe cine „iubești” pentru a distrage atenția de la problemă, care este natura mariajului și sănătatea acestuia). Trebuie să îndoctrinăm copiii, să defăimăm oamenii normali („iepuri”), să ridicăm suspiciuni asupra unor părinți șovăielnici și să concentrăm masiva putere a Statului contra unor exprimări culturale banale (încercarea de a obliga irlandezii din SUA să celebreze homosexualitatea la marșul de Ziua Sf. Patrick) [5].
Și pentru ce? Nu pentru o nevoie universală. Ființele umane au nevoie de prietenie, dar nu-și înregistrează prietenia la autoritatea de Stat. Au nevoie de o mamă și de un tată, dar mișcarea pentru pseudo-gamia homosexuală, ca și revoluția culturală în general, le neagă cu cruzime această trebuință.
Persoana de lângă cișmea are nevoie să bea. Nimeni nu are nevoie de sodomie, parțial și pentru că nimeni, ca individ, nu are nevoie de vreo activitate sexuală. Dacă rămâi cu hainele pe tine n-ai să cazi din picioare și să mori. Da, ți-ai putea dori această activitate, dar ea nu este o necesitate. De fapt, mulți dintre cei mai nobili gânditori ai noștri au avertizat contra concentrării prea mari pe zona vintrelor, argumentând că ceea ce ne trebuie cu adevărat este auto-control, dacă nu ne vrem viețile trăite în împrăștiere și desfrâu.
Da; activitatea sexuală este necesară – dar pentru rasa umană, nu pentru individ. Și asta mă conduce la cel din urmă argument: segregaționistul dorea o cișmea separată pentru el ca scop în sine. Segregarea de dragul segregării. Cu excepția cazului în care era un ideolog „deranjat”, nu s-a gândit nimeni la mai mult decât atât. Proponenții pseudo-gamiei homosexuale i se aseamănă lui prin nepăsare: ei își doresc relația recunoscută drept căsătorie și atât. Cu excepția cazului în care sunt niște ideologi „deranjați” care recunosc deschis că vor distrugerea căsătoriei, nu gândesc mai departe.
Și îi implorăm să gândească mai departe. Spunem de ani de zile că problema este întreaga revoluție sexuală. Nu dorim o lume de singurătate și alienare, în care 40% dintre copii să se nască în afara căminului conjugal, și din care mulți cresc fără mamă sau fără tată. Nu dorim nici urâțenia și nici grosolănia culturală. Nu credem în dreptul de a curma viața unui copil conceput dar pe care nu îl dorești. Nu dorim să consfințim pentru totdeauna principiul antisocial că sexualitatea este pur și simplu o problemă de viață privată. Dorim revizuirea uriașei erori a divorțului fără motiv. Nu dorim să oferim precedent pentru revenirea la poligamie sau pentru manufacturarea de copii. Nu dorim să ne prefacem că Statul are puterea să definească ce este căsătoria pentru că susținem realitatea și drepturile, pre-existente Statului, ale familiei – familiile sunt cele are au creat Statul și nu invers.
Ryan Anderson și camarazii săi sunt asemenea unui Martin Luther King răbdător, gânditor, atent la argumentele în favoarea legii naturale, făcând apel din închisoarea Birmingham la ceilalți pastori creștini, implorându-i să gândească. Sunt în joc lucruri mai importante decât confortul vostru.
NOTE
[1]. Analiza datează din 2014, în plină dezbatere privind legiferarea „căsătoriei” între persoane de același sex în SUA, decisă în anul următor prin hotărâre a Curții Supreme federale. [2]. Referire la popularul, în contextul dezbaterii sus-menționate, eseu „Ce este căsătoria?”, autori: Sherif Girgis, Departamentul de Filozofie al Universității Princeton; Robert George, Departamentul de Politică al Universității Princeton; Ryan T. Anderson, Departamentul de Științe Politice al Universității Notre Dame, Harvard Journal of Law and Public Policy, Vol. 34, No. 1, pp. 245-287, Winter 2010. Eseul argumentează că mariajul, ca realitate morală, este uniunea dintre un bărbat și o femeie care și-au luat reciproc angajamentul în mod natural împlinit prin nașterea și creșterea copiilor împreună și reafirmat prin acte care constituie parte comportamentală din procesul de reproducere; că există principii decisive și rațiuni prudențiale pentru care Statul să înscrie concepția asupra căsătoriei în legea pozitivă și să reziste recunoașterii mariajului ca uniune sexuală a partenerilor de același sex. [3]. Legislația care a guvernat segregarea rasială în SUA între finalul sec. XIX și anii 1965, inițiată și implementată de Partidul Democrat. [4]. Doi boxeri renumiți din America primei jumătăți a secolului trecut: Louis – negru, descendent dintr-o familie foarte săracă de sclavi; Baer – alb, evanghelic, de descendență germanică. [5]. https://www.nytimes.com/2017/03/08/us/boston-st-patricks-day-parade-outvets-lgbt.html