Pe 27 august 2015, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Parrillo c. Italia (nr. 46470/11) privitor la statutul embrionului uman conceput in vitro și criogenizat.
În cauză a fost existența, pretinsă de către mamă, a unui drept real asupra embrionilor „săi”. Cea în cauză a reclamat imposibilitatea de a-și dona” embrionii pentru cercetare, proces care presupune distrugerea lor în serviciul științei. Reclamanta a pretins o violare a dreptului la respectul față de viața privată și de familie (art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, n. red. CV) precum și a dreptului său de proprietate asupra embrionilor „săi”.
În esență, reclamanta a pus în cauză de asemenea statutul juridic al embrionilor supranumerari în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului și interzicerea de către legea italiană (nr. 40/2004) a distrugerii embrionilor umani, y compris în cadrul cercetării științifice.
– În problema dreptului la proprietate, Marea Cameră, cu unanimitate, a respins plângerea pe motiv că „embrionii umani nu pot fi reduși la ‘bunuri’” (§ 215). Dreptul de proprietate nu poate fi exercitat decât asupra obiectelor, sau „bunurilor”. Întrucât dreptul nu recunoaște decât două categorii: bunuri și persoane, logica indică faptul că embrionii umani sunt persoane, din moment ce nu sunt bunuri. Curtea se abține de la a o spune, sau de la a o dezminți.
– În problema atentatului la viața privată a „mamei”, Marea Cameră, cu cvasi-unanimitate (16 la 1), a decis că Italia poate legifera interzicerea distrugerii embrionilor umani cu scopul de a respecta „drepturile și libertățile altora” – în acest caz, ale embrionilor umani – din moment ce legea italiană recunoaște fiecărui embrion uman calitatea de subiect la egalitate cu genitorii săi. Totuși, Curtea precizează că nu intenționează să se pronunțe dacă cuvântul „altora” include embrionul uman (§ 167) întrucât aceasta ar limita dreptul statelor de a atenta la integritatea lor (a embrionilor).
ECLJ, care a intervenit în această cauză prin remiterea de observații Curții, regretă – la fel ca mai mulți judecători ai Marii Camere – contradicția în care Curtea este blocată, prin recunoașterea faptului că embrionul uman nu este un lucru, fără să fie însă o persoană… Această contradicție rezultă din teama de a diminua convenționalitatea avortului.
Un alt element criticabil: Curtea susține că începutul vieții umane este o noțiune „susceptibilă de o pluralitate de vederi (…) printre diferitele state membre” (§180). Or, începutul vieții umane este evident un fapt biologic cunoscut și realizat prin fuziunea gameților; nu este o idee asupra căreia mințile să poate în mod legitim diverge. Această afirmație vizează de asemenea să lase loc avortului.
O altă critică la adresa deciziei: afirmația conform embrionii reprezintă „o parte constitutivă” a reclamantei „și a identității sale biologice” întrucât ei „conțin patrimoniul genetic” al acesteia (§158). Or, așa cum afirmă mai mulți judecători, cu claritate, în opinia lor separată, „S’il hérite du patrimoine génétique de ses « parents » biologiques, l’embryon humain n’en est pas moins une entité séparée et distincte dès les tout premiers stades de son développement.” Pe baza acestei afirmații eronate majoritatea judecătorilor Curții au dedus că este imposibil pentru reclamantă să pretinsă că imposibilitatea donării embrionilor constituie o ingerință în viața sa privată.
ECLJ salută cu toate acestea această decizie care contribuie, în ciuda slăbiciunilor și incoerențelor sale, la respectul pentru viața umană de la momentul concepției. Curtea recunoaște că un embrion uman, chiar in vitro și care nu mai face obiectul unui proiect parental nu este un obiect și că protecția sa contra distrugerii este legitimă în numele protejării „drepturilor și libertăților altora”.
ECLJ salută de asemenea calitatea cele mai mari părți a opiniilor separate ale mai multor judecători, în anexa deciziei, remarcabile din punct de vedere al rigorii juridice și umanității cu privire la viața care se naște. ECLJ apreciază în mod special opinia judecătorilor Pinto de Albuquerque și Dedov.
Dedov:
« Le droit à la vie est absolu, et ce précepte fondamental fait qu’il est inutile d’expliquer pourquoi un meurtrier, un handicapé, un enfant abandonné ou un embryon doivent être gardés en vie. Nous n’avons pas besoin d’évaluer leur utilité pour la société, mais nous plaçons de l’espoir en leur potentialité. »
Pinto de Albuquerque:
« La vie humaine à naître n’est en rien différente par essence de la vie postnatale. Les embryons humains doivent en toute circonstance être traités avec tout le respect qui est dû à la dignité humaine. Les applications de la recherche scientifique concernant le génome humain, en particulier dans le domaine de la génétique, ne prévalent pas sur le respect de la dignité humaine. Les progrès de la science ne doivent pas reposer sur le non-respect de la nature humaine ontologique. Le but scientifique consistant à sauver des vies humaines ne justifie pas l’emploi de moyens intrinsèquement destructeurs pour cette vie.
Le commencement et la fin de la vie humaine ne sont pas des questions de politique à laisser à la discrétion des États membres du Conseil de l’Europe. »