În decizia H.W. contra Franța, anunțată la sfârșitul lunii ianuarie, secția a cincea a controversatei (în ochii avocaților reputați, de multă vreme complet discreditate) Curți a hotărât că un sistem juridic care recunoaște relațiile intime ca parte integrantă a obligațiilor reciproce ale celor doi soți încalcă articolul 8 din CoEDO precum și „libertatea sexuală și dreptul de a dispune de propriul corp” cât și „obligațiile de protecție ale statelor părți ale Convenției în ceea ce privește violența domestică și sexuală” (§89).
Faptele în cauză, pe care se întemeiază decizia, sunt banale. În procedura de divorț, instanța civilă competentă a hotărât că înstrăinarea soților s-a datorat în mare parte vinei soției, care s-a sustras total „îndatoririlor conjugale”. Femeia a contestat apoi însăși existența unor astfel de „obligații maritale” și a dus cazul la CEDO, unde a avut succes.
Desigur, în acest caz concret, s-ar putea argumenta pe larg despre cât de multă „datorie conjugală” se poate aștepta de la o femeie care a născut deja patru copii, are peste 50 de ani și, în plus – după cum se vede din descrierea faptelor – suferă aparent de probleme de sănătate. Prin urmare, s-ar fi putut ajunge cu ușurință la concluzia că reclamantul nu s-a făcut vinovat de abateri maritale grave, fără a nega existența unor astfel de îndatoriri în general. Dar, în beția ei de presupusă omnisciență, omnipotență și putere instituțională fără margini, instanța de la Strasbourg nu a părut deosebit de interesată de circumstanțele cazului. În schimb, a mers direct la obiect, proclamând cu pretenție de universalitate și fără nicio rezervă că nu există „obligații maritale”. Deloc.
Mai mult: „Curtea nu poate accepta, așa cum sugerează Guvernul, că prin consimțământul la căsătorie se implică și consimțământul pentru viitoare relații sexuale. O astfel de justificare ar priva violul conjugal de natura sa condamnabilă.” (§ 91)
Prostia și inadecvarea argumentului sunt depășite doar de perfidia acestuia. În întreaga procedură, nu s-a menționat niciodată că soțul reclamantei ar fi violat-o sau ar fi încercat să o violeze. Iar faptul că oricine se așteaptă ca soțul/soția să-și țină jurămintele maritale este, acum, denunțat ca un potențial „violator” dă sistemul juridic peste cap. De fapt, „datoria conjugală” nu a fost niciodată interpretată ca dând soțului dreptul de a-și viola soția, așa cum v-ar face să credeți judecătorii uber-feminişti de la CEDO. De asemenea, nu înseamnă că actul intim trebuie să aibă loc într-o anumită zi sau la o anumită oră; înseamnă doar că este o parte inalienabilă a căsătoriei și că refuzul consecvent face ca partea care refuză să fie responsabilă pentru ruperea căsătoriei: la fel ca într-un contract, refuzul de a respecta angajamentele convenite poate atrage răspunderi civile. Apropo, obligația este simetrică și se aplică ambelor părți. Adesea bărbații refuză actul conjugal și femeile îl cer, mai ales atunci când – așa cum se întâmplă adesea – femeia își dorește un copil.
Cei șapte cărora li se permite să servească drept judecători la secția a 5-a a Curții și care au redactat în unanimitate această hotărâre arată nu numai că înțeleg greșit rostul căsătoriei (pe care se presupune că o detestă, după numeroasele lovituri pe care i le-au aplicat în ultimii ani), ci și conceptul de libertate sau autodeterminare (care le este aparent foarte drag).
În ceea ce privește căsătoria, trebuie remarcat faptul că – cel puțin înainte ca mișcarea așa-numitelor „căsătorii între persoane de același sex” să fie acceptată social în Europa de Vest și în alte părți – a fost în general înțeleasă ca promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei femei de a trăi împreună în uniune sexuală pentru a procrea și a întemeia o familie. Această definiție stă în cele din urmă și la baza conceptului de căsătorie din articolul 12 al CoEDO și din articolul 16 al Declarației Universale a Drepturilor Omului și este, așadar protejată ca „drept al omului”.
Această hotărâre dezvăluie, de asemenea, involuntar, ipocrizia argumentului că societatea sau cuplurile heterosexuale nu ar suferi nicio pierdere prin recunoașterea legală a „căsătoriei între persoane de același sex”. De fapt, atare recunoaștere legală nu înseamnă nimic altceva decât negarea fundamentală a scopului primar și originar al instituției căsătoriei, transformând-o, astfel, într-o instituție juridică fără un scop perceptibil. Numai astfel sunt posibile judecăți precum cea de față.
De asemenea, hotărârea nu recunoaște că, atunci când reclamanta a încheiat căsătoria, în 1984 – într-o perioadă în care încă nu era vorba de pervertirea conceptului – ea și-a folosit libertatea și dreptul la autodeterminare tocmai prin încheierea voluntară a căsătoriei. „Datoriile conjugale” asumate în mod liber de către soți nu intră în niciun fel în conflict cu libertatea sexuală și autodeterminarea, ci constituie mai degrabă exercitarea și realizarea acestei libertăți. Conceptul de libertate dezvoltat aici de Curte corespunde mentalității unui copil prepuber, care consideră că libertatea constă în „a putea face sau a nu face orice vreau, oriunde și oricând vreau”. Curtea trece cu vederea faptul că libertatea include și capacitatea de a-și asuma obligații valabile din punct de vedere juridic, pe care alții se pot baza apoi. Fără această înțelegere „adultă” a noțiunii de libertate, care o interpretează ca abilitatea de a forma relații, în cele din urmă nu va mai exista o libertate reală, ci doar haos și anarhie.
Cu alte cuvinte, dacă CEDO consideră „obligațiile maritale” care decurg din încheierea unei căsătorii drept încălcare a libertății individuale și a autodeterminării în general și fără excepție, atunci, urmărind în mod consecvent acest punct de vedere imatur intelectual și extrem de ideologic, ar trebui să adopte același punct de vedere cu privire la orice altă obligație contractuală. Obligația unui antreprenor de a livra un anumit bun sau de a furniza un anumit serviciu la un anumit moment și loc în conformitate cu un acord contractual ar fi atunci la fel de incompatibilă cu principiul „autodeterminării” ca și obligația clientului de a plăti prețul convenit pentru bun sau serviciu.
Această decizie poate că nu comite o mare nedreptate contra Franței, întrucât însuși legiuitorul francez a fost cel care, legiferând pentru „căsătorii” sodomite, a falsificat deja sensul căsătoriei și a lipsit-o de scopul ei inițial. Dar există încă un număr considerabil de țări europene care susțin în mod foarte rezonabil că mariajul este legat de scopul de a procrea și de a avea copii. În ciuda a ceea ce poate să fi spus CEDO, aceste țări vor fi perfect îndreptățite să ignore această ultimă aberație a Curții (împreună cu toate cele precedente).
Atunci când o hotărâre ajunge la concluzii atât de evident greșite, cum este cazul aici, de obicei se datorează premiselor false care au fost stabilite. În speță, premisa falsă constă, pe de o parte, în faptul că legiuitorul francez nu mai recunoaște rațiunea de a fi propriu-zisă a căsătoriei și, pe de altă parte, în conceptul de libertate aproape copilăresc de naiv pe care CEDO îl pune în pivotul jurisprudenței sale.
Hotărârea se alătură listei acum foarte lungi de erori judiciare motivate ideologic și abuzive ale Curții de la Strasbourg, prin care intervine în sistemele juridice ale statelor Convenției într-o manieră cultural-revoluționară și le „colonizează”. Acest lucru nu are deloc de-a face cu protecția drepturilor omului, ci reprezintă un abuz grav care distruge bunul renume și înalta reputație a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Este timpul să luăm în considerare desființarea acestei instanțe, care aduce mai mult rău decât bine.
