Lumea l-a iertat de mult pe Iulius Cezar. Astăzi, nimeni nu mai este deranjat de Socrate sau Cicero. Și sunt puțini cei care îi poartă pică lui Alexandru cel Mare sau tutorelui său, Aristotel.
Există un singur om al antichității care este încă urât după două milenii: Iisus Hristos.
Acest lucru nu demonstrează în sine natura divină a lui Iisus, însă arată că exemplul și cuvintele Lui nu s-au demodat. Ele au încă puterea extraordinară de a provoca atât ură, cât și adorație.
Bineînțeles, ura față de Hristos pretinde de obicei a fi direcționată către ținte secundare: Sfântul Pavel, Biserica „instituționalizată” sau, și mai vag, „religia organizată” (de parcă religia ar fi în regulă dacă ar reprezenta doar o activitate solitară). Clișeul celor care-L urăsc pe Hristos, inclusiv al multor teologi „liberali”, este că Iisus a fost un „mare profesor de morală” care „nu a pretins niciodată a fi divin”, însă „mesajul său simplu despre iubire” a fost „corupt” de către discipolii Lui.
Dar de ce și-ar dori cineva crucificarea unui om pentru că a predicat un mesaj inofensiv despre bunătate? Iisus a fost acuzat de blasfemie pentru că S-a identificat cu Tatăl: „Eu și Tatăl suntem una.” „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Iar dacă afirmațiile Lui erau neadevărate, acuzația de blasfemie ar fi complet justificată.
Nu numai că oamenii L-au văzut după Înviere, dar mulți dintre ei au murit sub tortură pentru că au depus mărturie pentru El. Martirii au reprezentat principalul „canal media” al creștinătății la începuturile ei, impresionând profund și, în final, convertindu-i pe alții. Hristos a fost „revelat” antichității prin iubirea curajoasă a celor mai buni discipoli ai Lui.
Alte „canale media” au fost cele patru Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, precum și epistolele lui Pavel și ale altor apostoli. Fiecare Evanghelie Îl privește pe Iisus dintr-un unghi ușor diferit, însă toate patru (împreună cu epistolele) înfățișează același om recognoscibil. După cum remarcă Thomas Cahill în cartea sa, Desire of the Everlasting Hills: The World Before and After Jesus (Nan A. Talese/Doubleday), acest lucru „face din Iisus un personaj unic in literatura lumii: niciodată n-au reușit atât de mulți scriitori să transmită iar și iar aceeași impresie despre aceeași ființă omenească”.
Mai mult, acești scriitori nu erau profesioniști rafinați sau genii literare. Totuși, ei au reușit ceva peste puterile unor titani precum Homer, Dante, Shakespeare sau Milton: au descris un personaj care emană sfințenie.
Cel veșnic demodat
Cahill continuă: „Ceea ce face ca Evangheliile să fie lucrări cu totul speciale − din punct de vedere literar − este faptul că ele sunt despre o ființă omenească bună. După cum știe orice scriitor, o asemenea creatură este aproape imposibil de transpus în pagină și, în toată literatura, există extrem de puține personaje bune și memorabile în același timp.” Astfel, scriitorii Evangheliilor „au reușit unde aproape toți ceilalți au eșuat. În ochii unui scriitor, această performanță este o minune aproape la fel de mare precum învierea morților.”
Amin! În poemele epice Paradisul pierdut și Paradisul regăsit, de exemplu, Milton l-a prezentat pe Satana în culori mai vii decât pe Dumnezeu și pe Hristos. Acest lucru l-a determinat pe poetul William Blake să remarce că Milton „era de partea diavolului fără să știe”. Oricum ar fi, literatura lumii se laudă cu mulți ticăloși credibili, dar cu puțini sfinți. Și niciun sfânt literar nu a rostit vreodată cuvinte cu un asemenea impact durabil precum cel al învățăturilor lui Iisus.
În ochii unui scriitor, cum ar spune Cahill, puterea absolută a învățăturilor lui Iisus (considerate de poetul Tennyson „cea mai mare minune a Lui”) este aproape suficientă pentru a-I proba afirmațiile. Minunile fizice ar putea fi falsificate, dar nu și aceste miracole verbale. Totuși, se pare că El nu le-a pus niciodată pe hârtie; le-a rostit, deseori improvizând, având încredere că vor fi „duse mai departe” de puterea lor inerentă.
Cei mai mulți scriitori sunt flatați dacă oamenii își aduc aminte de cuvintele lor. Însă cuvintele solicitante din punct de vedere spiritual ale lui Iisus − care condamnă chiar și privitul unei femei cu poftă trupească − sunt încă purtate, după 2.000 de ani, în inimile a milioane de oameni, chiar dacă le cunoaștem doar din traduceri ale altor traduceri. (Iisus vorbea aramaica, însă Evangheliile sunt scrise în greacă.)
Chiar dacă ne-au fost transmise în mod indirect, acele cuvinte au fost „duse mai departe” ca niciunele altele de-a lungul vremii, pentru că atât de mulți oameni le-au considerat adevărate și convingătoare. Trăinicia acelor cuvinte este și mai uluitoare dacă ne gândim că ele rămân întotdeauna demodate, pe măsură ce lumea seculară trece prin maniile și modele ei succesive.
Iisus este Domnul!
