Pr. Joseph Tham
Joseph Tham este preot romano-catolic, profesor asistent la Facultatea de Bioetică de la Universitatea Pontificală Regina Apostolorum din Roma. Mai înainte de a fi devenit preot, a practicat medicina. Traducere după articolul publicat de Zenit.org.
«Din moment ce nici nou-născutul, nici peştele nu sunt persoane, a ucide asemenea fiinţe nu este atât de grav, din punct de vedere moral, precum uciderea unei persoane.» (Peter Singer, Profesor de etică la Universitatea Princeton)
«Eu cred că ar trebui să existe permisiunea să se facă orice este posibil pentru a îmbunătăţi viaţa umană; eu nu cred că genetica îi ofensează pe zei, deoarece nu cred să existe vreun dumnezeu pe undeva.» (James Watson, co-descoperitor al DNA)
«Încăpăţânarea cu care creştinii pretind, invocând religia, restricţionarea cercetării pentru celule stem se aseamănă cu ceea ce s-a întâmplat în Evul mediu cu Galilei care a fost condamnat deoarece concepţiile sale ştiinţifice intraseră în conflict cu doctrina bisericii.» (Newsweek)
Ce au în comun aceste afirmaţii provocatoare? Toate se referă la tematici privitoare viaţa ori moartea, dezbătute de recenta disciplină numită bioetică. Oricât ar părea de şocante, acestea afirmaţii provin de la persoane care au o foarte mare influență asupra opiniei publice din societatea actuală. Din păcate, mulţi catolici [lucru valabil de altfel pentru toți creștinii, n.red.] încă nu-şi dau seama că colosala confruntare care a avut loc în aceşti 40 de ani. Papa Ioan Paul al II-lea a numit această confruntare o luptă între „Cultura Morţii” şi „Cultura Vieţii”.
Problematicile bioetice: vârful icebergului
Bioetica a început cu 40 de ani în urmă pe când tehnologia medicală făcea paşi din ce în ce mai mari. Medici, jurişti, politicieni şi lideri religioşi trebuiau să ia în consideraţie controversele care nu întârziau să apară. Avortul, contracepţia, eutanasia şi fertilizarea în vitro (IVF) erau aprig dezbătute, şi nici acum dezbaterea nu s-a domolit. Medicina s-a dezvoltat şi mai rapid în ultimile decenii, aducând pe masa dezbaterilor noi dileme. Zi de zi, la ştiri, auzim despre progrese în domeniul clonării, celulelor stem, manipulării genetice, şi a atâtor alte cuceriri delicate. Peste tot se aude de dezbateri despre folosirea pilulei abortive RU486, pilula de a doua zi, prezervativul, care, chipurile, trebuie să protejeze de SIDA, despre criteriile de determinare a morţii cerebrale şi despre comercializarea organelor. În acelaşi timp, multe guverne trebuie să decidă asupra căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, protejarea ambientului ori siguranţa alimentelor modificate genetic.
De asemenea, apar la orizont noi tehnologii care provoacă alte preocupări: crearea hibrizilor şi a himerelor, selecţia eugenetică a embrionilor prin folosirea diagnosticului genetic pre-implantatoriu, producerea „fiilor la comandă”, nanotehnologia, neuroştiinţa, medicina regenerativă şi de reîntinerire ori conectarea creierului la computer. Noutăţile par să nu se mai termine. Este etica în măsură să ţină pasul cu aceste inovaţii? Cel mai adesea aceste tematici au şi implicaţii politice. State, naţiuni şi organizații internaţionale au emis legi, directive şi politici pentru a stabili limitele acestor tehnologii moderne. Din păcate, din moment ce impactul acestora asupra vieţii noastre este atât de mare, aceste inovaţii sunt conduse de interesele financiare ale multinaţionalelor şi ale altor acţionari influenţi. Deseori, acest fapt complică luarea unor decizii etice. Acum, mai mult decât oricând, este nevoie de voci neutre, obiective, care să nu fie influenţate de bani şi de presiuni politice. La o primă vedere, se pare că lista problematicilor bioetice cu care se confruntă umanitatea zilelor noastre este nesfârşită. Orice nouă descoperire, care aduce cu sine anumite beneficii, conţine inevitabil şi anumite dileme bioetice: o sabie cu două tăișuri. De fapt, provocările bioetice pe care tocmai le-am menţionat sunt doar vârful icebergului.
Un război al ideilor
Problemele cele mai spinoase, despre care de obicei nu suntem ţinuţi la curent de mass-media – 90% din iceberg, partea pe care n-o vedem – sunt cele pe care noi trebuie să le analizăm acum.
În lunga sa tradiţie filosofică şi teologică, Biserica Catolică a contribuit cu reflexii şi luări de poziţie valide. Cu toate acestea, aceste contribuţii sunt puse sub semnul întrebării de abordările etico-ştiinţifice actuale, aşa cum reiese din citările de la începutul articolului. De unde provin neajunsurile care apar din acest război al ideilor? Eu văd cinci neajunsuri, legate între ele, cu care se confruntă bioetica actualmente.
1). Pozitivismul ştiinţific. Încă din perioadă Iluministă s-a încetăţenit idea cum că ştiinţa este, fără nicio excepţie, absolut progresivă şi benefică pentru umanitate. Dacă aşa stau lucrurile, atunci înseamnă că nu se mai poate pune nicio oprelişte cercetării ştiinţifice, indiferent de ce tip de cercetare este vorba şi, deci, nici limite etice ori religioase. Unii vorbesc despre „imperativul tehnologic” – ştiinţa şi tehnologia trebuie să fie permise cu orice cost. Această motivaţie a fost invocată de guvernul britanic atunci când a permis crearea hibrizilor om-animal, cu doi ani în urmă. Un alt exemplu este recenta decizie a preşedintelui Obama prin care permite guvernului să aloce fonduri pentru cercetarea pe celule stem embrionare, deşi actualmente există alternative. Pozitivismul ştiinţific este o ideologie excesiv de optimistă în ceea ce priveşte puterea ştiinţei de a vindeca orice boală. Însă ştiinţa, de fapt, poate fi folosită pentru a face atât binele cât şi răul, aşa cum s-a întâmplat cu bomba atomică. Ştiinţa nu este neutră; direcţia sa depinde de integritatea etică a indivizilor care o practică.
2) Tehnologia şi manipularea naturii umane. Viziunea ştiinţifică este atât de încetăţenită în zilele noastre încât suntem tentaţi să privim orişice doar din punctul de vedere material. Ba chiar riscăm să considerăm fiinţele umane precum nişte grămezi de celule, ţesuturi şi organe. Tehnologia ne-a permis să manipulăm natura pentru confortul şi bunăstarea noastră personală – avioane, internet, medicina, sunt doar câteva exemple. Cu toate acestea, odată cu progresul biotehnologiei, suntem capabili să modificăm umanitatea noastră, natura noastră – pentru a trăi mai mult, pentru a avea o memorie mai puternică ori IQ mai mare, pentru a îmbunătăţi structura noastră genetică ori abilităţile atletice şi pentru a selecta trăsături similare în progeniturile noastre. Această posibilitate este fără precedent: a ne modifica pe noi înşine înseamnă a modifica însăşi umanitatea noastră. Însă cine decide ce înseamnă a fi cu adevărat uman? Nu ne jucăm noi, oare, de-a Dumnezeu, atunci când încercăm să-l modelăm pe om după pofta noastră? Atunci când încercăm să (ne) îmbunătăţim caracteristicile fizice ori intelectuale, nu suntem noi, oare, mai săraci, din moment ce ignorăm dimensiunile noastre spirituale – respectiv capacitatea noastră de a iubi şi visa, de a ne comporta demn şi eroic, sacrificându-ne viaţa atunci când împrejurările o cer?
3) Utilitarismul. Într-o societate consumistă, banii şi interesele băneşti de obicei au câştig de cauză în faţa grijilor de natură etică. Utilitarismul este o teorie care, fiind în căutarea celor mai bune consecinţe posibile – adică acelea care aduc cât mai mult beneficiu unui număr cât mai mare de persoane – este considerat ca fiind cursul etic al acţiunii. Aşadar, dacă noi am putea salva viaţa a o sută de persoane ucigând doar o persoană, acest scop ar justifica – conform acestei teorii – mijloacele folosite. Deci, rezultă că ucigând surplusul de embrioni rămaşi de la fertilizările în vitro şi folosindu-i pentru cercetări – tot după părerea acestora – ar fi o acţiune etică justă, deoarece în acest fel ar putea fi găsite remedii pentru foarte mulţi oameni bolnavi. Tot aşa, în temeiul acestui mod de a gândi, ar trebui să se permită recoltarea organelor – pentru transplanturi – de la persoanele în comă, de le cei în stare vegetativă, de la copiii anencefalici, ba chiar şi de la prizonierii care urmează să fie executaţi. Această logică deja este pusă în practică în anumite spitale care, împotriva cererii rudelor, refuză să-i mai îngrijească pe aceia pe care ei îi consideră „nedemni de a fi îngrijiţi” deoarece sunt fie prea bătrâni, fie prea bolnavi ori au o „calitate a vieţii” inferioară. N-ar fi mai bine pentru aceste persoane – se întreabă ei – să fie lăsate să moară decât să li se prelungească „mizerabila lor existenţă” care, printre altele, risipeşte resurse sanitare considerabile?
4) Relativismul moral. Noi trăim într-o lume globalizată. Oamenii ce aparţin unor religii ori culturi diferite deseori trăiesc în aceleaşi vecinătăţi şi lucrează cot la cot. Pluralismul etnic şi multiculturalismul a fost deja transpus, într-un mod nejustificat, în relativism moral. Ceea ce înseamnă că, din moment ce fiecare cultură are concepţii diferite despre bine şi rău, nu există absoluturi în viaţa morală. Aşadar, deciziile morale sunt condiţionate de mediul din care provine persoana, de educaţie şi de cultură, iar noi nu putem impune altora – se spune – viziunea noastră despre bine şi rău. Într-o societate pluralistă şi cosmopolitană legile trebuie să fie ţinute la un nivel minim pentru a asigura pacea şi pentru a promova toleranţa acolo unde există diferenţe. Libertatea este exaltată ca fiind cel mai de preţ bun şi fiecăruia – se spune – ar trebui să-i fie oferită oportunitatea de a face ceea ce crede că este mai bine pentru sine (de exemplu avortul la cerere). Această tendinţă, însă, este în contradicţie cu învăţătura morală catolică care afirmă că există o natură umană comună chiar şi atunci când vorbim despre diferenţe culturale. Această natură comună îl ajută pe oricine să descopere legea scrisă înlăuntrul propriei sale conştiinţe pentru a face binele şi pentru a evita răul.
5) Secularizarea. În trecut, religia a jucat un rol important în educarea moravurilor. În ultimii ani, în special în societăţile occidentale s-a ajuns la separarea Bisericii de stat, pe motiv că religia ar fi provocat diviziuni şi conflicte violente. Astfel, s-a făcut o campanie agresivă pentru a marginaliza şi a discredita contribuţia religioasă în bioetică. Ultimul citat propus la începutul articolului nostru prezintă viziunea creştină că fiind anti-ştiinţifică, afirmaţie ce, de fapt, se bazează pe o mentalitate ştiinţifică pozitivistă, comună zilelor noastre, aşa cum am menţionat deja. […]
Cultura morţii şi cultura vieţii
În prezent, 90% din bioetica predată la nivel academic este secularistă (atee). Această abordare este grosolan contrară viziunii pe care Biserica o are despre persoana umană, conform căreia omul posedă o natură comună şi o demnitate intrinsecă. De asemenea, această abordare refuză în mod absolut orice legătură cu tradiţiile trecutului, cum ar fi Jurământul lui Hipocrate pe care medicii obişnuiau să-l proclame când absolveau medicina. Îmbibată de relativism şi utilitarism, bioetica secularistă este în stare să justifice orice ca fiind etic, chiar şi faptele cele mai atroce, precum infanticidul, susţinut de filosoful Peter Singer.
Acest profesor australian de „etică” care a predat unor generaţii numeroase de studenţi, la Princeton încă din 1999, este foarte serios când vorbeşte despre uciderea copiilor, atunci când părinţii lor nu şi-i doresc. El a publicat şi o carte în care susţine această idee, considerând-o o extensie naturală a practicilor abortive. Părerile sale sunt tot mai ispititoare pentru mulţi. În afară de cursurile de la universitate, el a mai scris şi o duzină de alte cărţi şi a vândut peste o jumătate de milion de exemplare. Iar el nu este singurul care gândeşte astfel: o lungă listă de „eticişti” care predau la Harvard, Yale, Oxford, şi în multe alte prestigioase universităţi au păreri similare despre infanticid.
Noi nu reuşim să vedem decât vârful icebergului. Dacă aceste idei, adică „gheaţa” care se află sub nivelul apei, ar fi să iasă la suprafaţă, vor apărea cu mult mai multe propuneri insidioase în ceea ce priveşte viitorul rasei umane.
Din fericire, mulţi oameni încep să-şi dea seama că gândirea seculară (atee) este precum o stradă închisă, neadecvată cerinţelor etice din zilele noastre. Alţii au început să reevalueze contribuţia religiei în domeniul eticii. Din moment ce Biserica are o experienţă milenară în ceea ce priveşte misterul suferinţei şi al bolii, al morţii şi al nemuririi, această experienţă este prea importantă pentru a fi ignorată.
Biserica poate fi profetică şi, de asemenea, poate ridica vocea împotriva nedreptăţilor, pentru a apăra demnitatea şi drepturile oricărei persoane umane, indiferent de rasă, provenienţă, condiţie fizică ori vârstă, de la concepere până la moartea naturală. Ea poate juca rolul de voce nepărtinitoare, neutră, în mijlocul unei lumi care nu mai reuşeşte să-şi dea seama că totul este dominat de interesele financiare şi politice.
Creştinii, de asemenea, pot juca un rol important în această luptă, prin rugăciune şi slujire. Slujirea celui firav, sărman şi uitat de societate (persoane cu dezabilități, persoane părăsite, femei suferinde, persoane toxico-dependente, orfani, bătrâni şi muribunzi) este o înălţătoare mărturie a faptului că orice mădular al rasei umane posedă o demnitate intrinsecă.
Catolicii sunt invitaţi să apare viaţa, studiind şi răspândind învățătura Bisericii referitoare la aceste aspecte. Laicii, în special cei care lucrează în domeniul medical, juriştii, politicienii şi oamenii de ştiinţă ar trebui să ia aminte la deciziile Bisericii privitoare viaţa umană. Acum, mai mult decât oricând, există necesitatea unei reînnoiri în educaţia catolică pentru a reafirma aceste adevăruri veşnic eterne despre persoana umană. Intelectualii catolici trebuie să se ridice şi să-i implice pe secularişti în dezbateri publice, publicaţii şi conferinţe.
În faţa imenselor probleme cu care umanitatea se confruntă actualmente, nu ne mai putem permite să privim indiferenţi. Aceasta, deci, este provocarea la care Papa Ioan Paul al II-lea ne chemat: să creăm o „Cultură a Vieţii”.
