Science-fiction-ul are o lungă istorie a figurilor hristice, de la Klaatu în The Day the Earth Stood Still până la Valentine Michael Smith în Stranger in a Strange Land de Robert A. Heinlein și Neo în The Matrix al fraților Wachowski. De fapt, figura lui Hristos a devenit atât de omniprezentă în SF, încât și-a pierdut o mare parte din semnificație. Orice personaj predispus la sacrificiu de sine și având origini misterioase este etichetat ca o „figură hristică” și cam atât, ca și cum aceasta nu ar reprezenta altceva decât un străin bine intenționat, cu tendințe autodistructive și nu un mijloc de înțelegere a narațiunii sau ambițiilor tematice ale scenariului de film. O asemenea suprasaturare duce la un dezinteres general față de cu adevărat fascinantele figuri hristice din lucrările de știință-ficțiune, atunci când acestea apar într-adevăr, cum ar fi Ana Stelline (Carla Juri) în Blade Runner 2049 („Vânătorul de recompense 2049”), în regia lui Denis Villeneuve.
Blade Runner 2049 este genul de film tematic bogat, care nu se pliază pe o interpretare unică a narațiunii sale. Fiind în părți egale Povestea lui Pinocchio, un examen al conștiinței androizilor și inteligenței artificiale și o poveste plină de emoții despre alienare și posibilitățile conexiunii interumane într-un viitor apocaliptic, filmul oferă multe poteci tematice și narative de explorat. Ce a fost ignorat însă de recenziile care au explorat ecourile în pelicula originară [Filmul Blade Runner, 1982, r. Ridley Scott, n.tr.] sau au criticat lipsa de conformitate a lui Blade Runner 2049 cu canoanele progresismului culturii pop actuale a fost o examenul figurii hristice din film. Eu sper să rectific puțin din această lipsă.
Intriga filmului este despre un misterios copil „replicant” [nume generic dat androizilor în universul Blade Runner, n.tr.] născut de Rachael (Sean Young) și având ca tată pe Deckard (Harrison Ford), într-un moment plasat cândva după primul film. Se presupune că replicanții sunt sterili; și totuși, cumva, Rachael a născut. Nu este mic acest miracol într-o lume de pe un Pâmânt muribund, în care androizii sunt sclavi. Agentul KD9-3.7 (Ryan Gosling), un replicant care lucrează pentru poliția din Los Angeles, începe să creadă că ar putea fi chiar el acest copil, dar filmul ne dezvăluie, în cele din urmă, că un personaj secundar, fabricantul de amintiri dr. Ana Stelline, este de fapt copilul căutat, „minunea” pe care Sapper Morton (Dave Bautista) o descrie în scena de deschidere a filmului.
Deși filmul cochetează din debut cu tema mântuirii și a existenței sufletului, folosirea înțeleaptă a simbolismului hristic din film se coagulează la momentul dezvăluirii. De fapt, filmul propune un fel de „hristologie replicantă”. Examinând rolul Anei ca figură hristică, înțelegem mai ușor cum Blade Runner 2049 vede personalitatea replicantului, concepe noțiunea de mântuire și personalizează bătălia universală pentru rost și semnificație.
În primul rând, personajele se referă în repetate rânduri la copilul replicant al lui Rachael drept „un miracol” și un mijloc de a sparge bariera care separă lumea umană de cea a replicanților, pentru a folosi expresia lui Joshi (Robin Wright). În esență, acest copil dovedește că replicanții se pot reproduce și pot rupe constrângerile pe care fabricantul uman le-a impus, obținând astfel autonomie și poate personalitate – sau un suflet. (De asemenea, dacă ar trebui să îl interpretăm pe Deckard ca fiind uman, Ana ar deveni literlamente o asociere a creatorului cu creația sa, om și android, reducând decalajul dintre lumi. De fapt, această interpretare ar putea face umanitatea lui Deckard mai plauzibilă.) Cu toate acestea, odată ce aflăm că copilul nu este doar un incert „salvator” la care se referă alții ca la un instrument de mântuire – similar cu John Connor din The Terminator, de exemplu – ci un om care „fabrică” amintiri, o persoană și nu doar un simbol, implicațiile existenței copilului se adâncesc profund.
https://www.youtube.com/watch?v=k1aJebsWw8w
Dacă inițial am crezut că vocația de „creator de amintiri” pentru Ana Stelline a fost doar un concept fantezist de science-fiction, retroactiv îmi dau seama că această ocupație era necesar să îi fie atribuită din punct de vedere tematic. În primul rând, dovedește că un replicant este capabil de creație. Niciun alt replicant nu este văzut producând artă sau creând alți replicanți. Roy Batty (Rutger Hauer) din primul film nu crea; în schimb, își manifesta furia împotriva creatorului său, ucigându-l pe el și pe toți ceilalți (cu excepția lui Deckard) care l-au creat astfel încât viața să-i fie una foarte limitată în timp. Batty este un erou miltonian sau byronic; moartea sa tragică survine după ce i-a arătat milă lui Deckard, dovedindu-se capabil de o virtute umană, dar el este doar un martor al vieții, nu un creator al acesteia. Rachael este singura excepție posibilă, deoarece vedem în film că ea a fost capabilă să dea naștere. Dar chiar și așa, simplul act al nașterii o ucide, răpindu-i puterea de a-și repeta actul creator.
Ana este diferită.
Ea este o „autoare de amintiri” implantate în memoria replicanților precum K pentru a le contura o personalitate și a le permite să imite mai bine emoțiile umane, conectând experiențele actuale cu cele din trecut. Aceasta este cheia pentru înțelegerea Anei ca o figură hristică. Aa cum, în tradiția creștină, Hristos nu păstrează mântuirea pentru sine, ci o împărtășește cu urmașii săi, prin ajutorul Duhului Sfânt, Ana nu păstrează pentru sine amintirile pe care le crează ci le dăruiește altor replicanți, permițându-le să primească amintirile ei și, prin extensie, capacitatea ei creatoare.
Semnificația nu este doar una de simbol. Ana este născută, nu fabricată; a trăit ca om, nu ca android, permițându-i astfel să aibă sentimente reale. Aflăm, târziu în film, că „Cele mai bune amintiri sunt ale ei”, ceea ce înseamnă că cele mai puternice amintiri pe care le proiectează altora sunt extrase din propriile ei experiențe din copilărie, cum ar fi amintirea calului din lemn, amintire pe care K o reconstituie în San Diego. Acest lucru înseamnă că și alți replicanți pot împărtăși din natura ei autonomă și personalitatea ei, înțelegând ce înseamnă a fi o persoană și a avea suflet ca urmare a preluării amintirilor ei. La fel ca oamenii în relația cu Hristos, replicanții sunt capabili să devină una cu Ana și să participe la „mântuirea” ei. Pentru a împrumuta expresia filmului original, ea îi face să devină „mai umani decât oamenii”.
Cu toate acestea, efectul amintirilor autentice ale Anei nu este analog cu amintirile lui Rachael pe care le aflăm în primul Blade Runner. Dacă lui Rachael i-au fost implantate amintiri preluate de la nepoata fabricantului său, Tyrell, ca un truc, amintirile Anei nu sunt menite să-l păcălească pe K să se creadă om – deși în mod eronat el crede că sunt propriile amintiri. În schimb, ele sunt o esență a Anei împărțită cu alții, o experiență aproape răscumpărătoare pentru replicanți, chiar dacă ei știu că experiența pe care o trăiesc nu le aparține.
K este pe deplin conștient de faptul că amintirile sale sunt implanturi. În loc să-l păcălească, acestea îl determină să-și îmbrățișeze personalitatea și să-și dezvăluie adevăratul sine, la fel cum un om și-ar descoperi adevăratul sine în Hristos. Acest lucru îl face pe K să-și atribuie chiar, cu ajutorul partenerei sale virtuale Joi (Ana de Armas), un nume, „Joe”; oricât ar fi de banal, un nume este un act de autonomie și de proprietate. După cum aflăm în Geneza, Adam, dând nume animalelor, a primit drept de proprietate asupra lor. În cele din urmă, K, botezându-se, ajunge să dețină o personalitate – să câștige un suflet, ca să spunem așa.
De asemenea este important să reținem: K își atinge mântuirea prin prezența amintirilor Anei. La începutul filmului, el este un automaton, programat de poliție să îi lichideze pe cei din propria spiță, în imposibilitate de a refuza ordinul. Odată ce devine conștient, prin amintirea calului de lemn, el începe să nu se mai supună ordinelor și să se gândească la sine ca la o persoană. În schimb, lucrează pentru a găsi copilul și a-și ajuta colegii replicanți. În cele din urmă, el ajunge să aleagă în mod conștient sacrificiul pentru binele altora; se martirizează în numele rebeliunii replicanților și în special de dragul Anei și al lui Deckard, după ce este botezat, metaforic, în apele Zidului Mării. La fel cum Duhul Sfânt le dă oamenilor darul oamenilor să acționeze cu adevărat altruist și să învingă ciclul păcatului omenesc, tot așa amintirile Anei îi permit lui K să scape de programarea sa ca agent al morții și să primească o personalitate completă.
La momentul morții, K a ajuns la o percepție a sinelui care nu este dictată de programarea sa tehnologică și poate chiar înțelege existența metafizică de dincolo de lumea materială. Este important să examinăm moartea lui K în contrast cu moartea lui Roy Batty din primul Blade Runner. Roy moare sub o ploaie torențială, discutând despre cum minunatele sale amintiri se vor pierde, vor dispărea „ca lacrimile în ploaie”. K moare în ninsoare, tăcut, de rănile provocate de Luv (Sylvia Hoeks). Ambele scene au același fundal muzical, pentru a ne ajuta să le conectăm; dar ele dețin tonalități contrarii.
Moartea lui Roy Batty este o moarte plină de regrete pentru experiențele sale care nu îi vor supraviețui. El nu va supraviețui decât pentru a face parte din amintirile lui Deckard. Batty vrea să mai trăiască, dar viața îi este refuzată; dincolo de paloarea morții, el nu mai vede nimic. Este o modalitate poetică și în cele din urmă tragică de a explica inutilitatea experienței sale.
Moartea lui K se află la polul opus. În loc să vorbească despre drama sa, K își petrece ultimele momente admirând zăpada care cade peste el, la fel așa cum Joi admirase ploaia la prima ei ieșire din apartamentul lui K, la începutul filmului. Soarta lui K nu constituie o tragedie, spre deosebire de cea a lui Batty, pentru că amintirile Anei i-au permis să se depășească, ocazie pe care Batty nu a primit-o niciodată. În esență, Batty trăiește și moare într-o lume înainte de Hristos, în timp ce K într-o lume de după Hristos.
Aș dori, de asemenea, să observ că diferența de ton între aceste scene, între nihilism și optimism, poate fi atribuită diferenței dintre regizori. Ridley Scott a realizat numeroase filme despre inutilitatea existenței (The Counselor) sau despre viață ca o glumă crudă (Prometeus, Alien: Covenant). Villeneuve are propriul portofoliu de asemenea filme, dar cea mai recentă realizare a sa, The Arrival, e centrată în jurul ideii că viața are semnificație și că merită trăită, în ciuda conștiinței că ea este finită. Este o perspectivă cu care rezonăm cu ușurință, aceea că sensul vieții transcende planul liniar al timpului și al existenței materiale. Ar fi prea mult să spunem că K va ajunge într-un fel de rai după moarte, dar, interpretând scena finală prin prisma filmelor recente ale lui Villeneuve, înțelegem moartea androidului altfel decât ca pe un sfârșit trist.
De asemenea, rolul Anei ca figură hristică este modul în care Blade Runner 2049 personalizează trăirea de către K a amintirilor ei. Atunci când K începe să investigheze moartea lui Rachael, el începe să se întrebe nu dacă Rachael este pur și simplu mamă, ci dacă este mama sa, în același mod în care apostolii văd existența lor ca ecouri ale vieții lui Hristos. Acest lucru face din Rachael un fel de Fecioară Maria, mamă pentru toți replicanții așa cum Maria este mamă pentru Biserică. Creștinii nu doresc să fie pur și simplu un fel de Hristos, ci să fie, literalmente, una cu Hristos, să trăiască viața acestuia, să-și ia crucea. Blade Runner 2049 înțelege modul în care experiența mesianică este una personalizată. Asemena creștinilor care rezolvă misterul propriei existențe prin înțelegerea detaliilor și sensului vieții lui Hristos, K ajunge să-și împlinească existența rezolvând enigma existenței Anei. El face din amintirile ei – din experiențele ei – propriile amintiri și, făcând astfel, devine una cu ea.
Există mult mai multe teme de explorat în Blade Runner 2049, dar faptul că filmul este capabil să creeze o figură hristică atât de convingătoare – pentru a contura ceea ce înseamnă o „hristologie replicantă” – cu atât de multe implicații este o mărturie a bogăției acestui film. Blade Runner 2049 înțelege adevărata natură a unei figuri emblematice, folosind această tactică metaforică pentru a ne ajuta să înțelegem personalitatea lui K și natura „mântuirii” care îi așteaptă pe replicanți. Este unul din motivele pentru care Blade Runner 2049 se clasează printre cele mai bune filme de acest gen, nu numai prin aducerea la viață a unei fascinante lumi a viitorului, ci mai ales prin explorarea unora dintre cele mai puternice narațiuni despre semnificația omenescului și despre înțelegerea profundă a existenței noastre.
–
Blade Runner 2049 („Vânătorul de recompense 2049”; 2017, SUA). Regia Denis Villeneuve; scenariul Hampton Fancher și Michael Green, după nuvela Do Androids Dream of Electric Sheep? („Visează androizii oi electrice?”) de Philip K. Dick; cu Ryan Gosling, Harrison Ford, Ana de Armas, Sylvia Hoeks, Robin Wright, Mackenzie Davis, Carla Juni, Lennie James, Dave Bautista și Jared Leto. Traducere și adaptare după 3brothersfilm.com
