Cele trei religii monoteiste condamnă eutanasierea şi sinuciderea asistată. O problemă de viaţă şi de moarte

Înalţi reprezentanţi ai celor trei religii monoteiste – creştinismul, iudaismul şi islamul – au semnat şi predat papei Francisc un document în care se pronunţă ferm împotriva eutanasiei şi sinuciderii asistate, „care sunt intrinsec şi moral greşite”.

Aceste practici ar trebui „interzise fără excepţie” şi „orice presiune sau acţiune asupra pacienţilor pentru a-i incita să-şi pună capăt vieţii este respinsă categoric”, se arată în Documentul privind sfârşitul vieţii al „religiilor avraamice monoteiste”.

De ce se pronunţă reprezentanţii celor trei monoteisme atât de categoric împotriva eutanasiei şi a sinuciderii asistate? Sinuciderea, sub orice formă, violează legea morală naturală. Din perspectiva celor trei monoteisme, sinuciderea reprezintă un afront faţă de tot ceea ce este mai nobil şi mai sfânt în viaţa umană, văzută ca un dar nepreţuit de la Dumnezeu. Este, de asemenea, o nedreptate strigătoare la cer, şi o violare a demnităţii fiinţei umane. Înclinaţiile naturale, biologice şi spirituale ale omului apără şi protejează viaţa.

Nu putem decide când se termină viaţa noastră, aşa cum nu putem să decidem când începe viaţa noastră. Cu atât mai puţin nu poate să decidă o terţă parte – un doctor sau un for legislativ – când ni se va termina viaţa. Nici un om nu are şi nu ar trebui să aibă „drepturi” asupra vieţii şi a morţii. Avem, desigur, dreptul să fim îngrijiţi, avem dreptul la terapie, şi avem dreptul la îngrijiri paliative. Însă moartea nu este în nici un fel o formă de „terapie”. Şi nu-i pui unui pacient un pistol încărcat în mână pentru a se „vindeca”.

Altfel spus, oamenii nu au „dreptul” să moară. Un drept este o aserţiune sau o revendicare morală. Nu putem să revendicăm ceva morţii. Ci, dimpotrivă, moartea este cea care revendică ceva de la noi.

O femeie pe numele Nancy Cruzan, din Statele Unite, a fost în comă timp de opt ani, dar fără să moară şi fără ca corpul ei să se degradeze, în vreun fel. Un tribunal local a permis ca hrana şi apa să fie oprite. Moartea ei a fost lentă, şi a durat 12 zile. Ea nu a murit din cauza comei. A murit de foame şi de sete, timp de 12 zile. Avea 33 de ani.

Asta în condiţiile în care există cazuri de pacienţi care şi-au revenit din comă şi după 10, 20 sau 30 de ani. Munira Abdula, din Emiratele Arabe Unite, este un astfel de caz – ea şi-a revenit din comă după 27 de ani.

Janet Adkins, o femeie de 54 de ani, suferea de o formă incipientă de Alzheimer. Dr. Jack Kevorkian i-a permis acestei femei să folosească o „maşină de sinucidere” artificială, la ea acasă. Femeia a apăsat un buton care i-a făcut o injecţie letală. Şi se vorbeşte deja despre comercializarea unor astfel de „maşini de sinucidere” la scară largă.

Anul trecut, micuţul Alfie Evans, din Marea Britanie, a fost deconectat de la aparate la o decizie a Curţii Britanice de Apel – şi acest lucru s-a întâmplat în pofida opoziţiei părinţilor şi a protestelor care au venit din partea unei mari părţi a comunităţii internaţionale. Agonia copilului a durat cinci zile, după deconectarea de la aparate, iar copilul a murit de sete şi de foame. În aceste cinci zile, părinţilor li s-a interzis să-l ducă într-o altă unitate medicală.

Citește și: ANALIZĂ Cazul Alfie Evans: Statul împotriva cetățeanului

Cei care au asistat la astfel de suferinţe şi morţi agonizante ale unor copii deconectaţi de la aparate povestesc că aceşti copii pierd foarte mult din greutatea corporală şi se „stafidesc”, în timpul agoniei. Şi că limbile lor uscate sunt lipite de cerul gurii – imaginea unor astfel de copii murind de foame şi de sete este insuportabilă, atroce. Iar cei care spun că aceşti copii „nu suferă” fie se autoiluzionează, fie sunt pur şi simplu iresponsabili – din moment ce nimeni nu poate să intre în mintea şi în sufletul lor, şi să ne spună ce simt şi în ce măsură suferă ei.

Aceasta este direcţia în care vrem ca societatea noastră să se îndrepte? Are viaţa umană valoare numai când suntem sănătoşi, în formă şi „utili pentru societate”? Este suferinţa lipsită de orice sens – în condiţiile în care tradiţia creştină şi în fapt tradiţiile celor trei monoteisme ne spun că şi suferinţa, şi boala pot fi mântuitoare? Are omul „dreptul” să hotărască asupra vieţii şi a morţii?

Răspunsul dat de reprezentanţi ai celor trei religii monoteiste este NU – şi sper ca exemplele de mai sus, care însoţesc argumentele morale expuse de cele trei monoteisme, să ne arate foarte clar de ce. Şi nu este deloc o problemă pe care o putem trata cu superficialitate. Deoarece aceasta este, în final, o problemă de viaţă şi de moarte.