Avortul a fost cunoscut şi practicat încă de pe vremea sumerienilor. Lumea antică, cu excepţia celei greco‐romane, socotea avortul ilicit şi imoral. Tradiţia ebraică şi creştinismul au socotit şi sancţionat avortul ca pe unul din cele mai grave păcate. Didahia sau Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (sec. al II‐lea) poruncea: „să nu faci otrăvuri, să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu‐l ucizi [2]. Canonul 91 al Sinodului Trulan considera avortul drept omucidere: „pe cele lepădătoare de făt prin doctorii şi pe cele care primesc otrăvuri omorâtoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”.
Epoca modernă a iniţiat printre alte teze şi ideea că omul este o făptură fundamental autonomă, cu drepturi depline asupra propriului său trup şi asupra aşezării sale în existenţă. Lumea şi omul sunt realităţi lipsite de orice fel de transcendenţă divină. Prin urmare avortul nu poate fi sancţionat moral întrucât este doar o chestiune ce ţine de opţiunea şi decizia femeii sau cel mult de cea a familiei. Pe această linie de gândire s‐a iniţiat partida avorţioniştilor, care a încercat şi încearcă acreditarea diferitelor teze prin care să arate că pruncul avortat nu este de fapt o persoană umană deplină, astfel încât orice sancţionare morală din partea societăţii nu este îndreptăţită şi nu poate fi susţinută. În acest sens s‐au încercat diferite argumentări de ordin cultural, filosofic şi medical menite a îndreptăţi avortul. Bunăoară, s‐a afirmat că persoana umană nu are o valoare intrinsecă absolută, ci doar valoarea pe care i‐o atribuie istoria, tradiţia şi geografia în care s‐a născut. Iar dacă aceste realităţi contextuale cărora le aparţine consideră avortul licit, atunci pretenţia de a numi întreruperea voluntară a sarcinii drept pruncucidere este nejustificată.
Faţă de această perspectivă ar fi de observat că definirea conceptului de persoană umană doar din punctul de vedere al culturii căreia îi aparţine duce la concluzii pe cât de aberante pe atât de periculoase la adresa umanităţii. Sunt culturi, spre exemplu, în care femeia nu este considerată persoană umană deplină, ci doar un fel de avorton al unui embrion ce trebuia să devină bărbat dar care a urmat o triectorie de dezvoltare care l‐a făcut să fie în cele din urmă femeie. Sau, în alte spaţii istorice şi geografice, femeia apare doar un complement al bărbatului. Ori justificarea avortului în baza unei tradiţii culturale istorice ori geografice, poate da drept de cetate orişicărei monstruozităţi – de exemplu, uciderea femeilor în culturile amintite întrucât nu sunt persoane depline.
Partida avorţioniştilor a încercat normalizarea şi impunerea avortului prin argumente de tip etico‐filozofic. Astfel, în ţările anglo‐saxone s‐a impus filozofia şi etica utilitaristă şi procedurală. Conform acesteia, autoritatea publică, reprezentând voinţa majorităţii, stabileşte statutul fiecărei persoane, deci şi a embrionului, precum şi ceea ce este moral şi imoral. Însă, prin acceptarea unor astfel de teze nu doar că ne situăm într‐un relativism etic absolut, dar se dă drept de cetate bunăoară crimelor naziste şi comuniste. Ele nu mai pot fi condamnate de vreme ce nu există un adevăr mai înalt decât voinţa colectivă majoritară a maselor care au optat pentru astfel de tip ideologic.
Biologia, ştiinţele medicale şi biotehnologiile moderne oferă noi elemente de cunoaştere asupra tainei de început a vieţii astfel încât să fie cu putinţă clasificarea şi fundamentarea morală în ceea ce numim avort. Astfel se ştie că unirea celor doi gameţi (celule seminale procreative a bărbatului şi a femeii) se întâmplă în trompe. Oul format se numeşte zigot. El se divide în 2,4,8, etc., celule. Începe migrarea spre uter, care durează 6 zile. Ajuns prin divizare la 100‐200 de celule, oul se va numi blastulă, nidându‐se (fixarea pe peretele uterului) în ajunul zilelor 6‐9 de la concepere. În stadiul de blastulă mai multe celule se polarizează în două părţi – o parte formând stratul trofoblastic (ce va deveni placentă) şi o parte care vor alcătui embrionul propriu‐zis. În stadiul de blastulă avem stadiul de totipotenţă – adică, orice celulă recoltată din blastulă se poate înmulţi formând o blastulă identică cu cea de la care s‐a recoltat celula; tot în acest stadiu – două blastule pot fuziona, formând una singură. Din momentul nidaţiei, totipotenţa încetează lăsând loc diferenţierii histologice (adică a specializării funcţiilor celulare). Momentul implantării (nidaţiei) marchează începutul sarcinii ca stare maternă. Cele descrise sunt numite stadii preembrionare. La sfârşitul celei de a doua săptămâni de la concepere este constituit discul embrionar, baza formării embrionului. După cea de‐a patra săptămână este începută circulaţia cardiovasculară, iar organele principale sunt formate. În săptămâna a opta sunt prezente funcţiile neuromusculare, iar în săptămâna a douăsprezecea apar semnele activităţii celulelor nervoase. După cele trei luni de viaţă embrionul se va numi foetus până la terminarea vieţii intrauterine.
Cunoaşterea stadiilor de viaţă intrauterină a repus problema avortului şi‐a experimentelor neterapeutice pe embrioni, pe noi coordonate. Psihologi, medici, jurişti şi unii teologi s‐au polarizat în jurul ideii că până la momentul individualizării (ziua a opta după unii, a paisprezecea după alţii) nu am avea de‐a face cu o persoană umană şi prin urmare atât experienţele pe această „viaţă organică” umană cât şi avortul nu sunt condamnabile. Spre exemplu, J. L. Malherbe, directorul Institutului de Studii de Bioetică al Universităţii din Louvain, propunea două premise în abordarea temei avortului.
Cea dintâi, afirmaţia că de la concepere la individualizare embrionul va fi viaţă organică, aparţinând speciei umane, dar nu o persoană individuală, şi cea de‐a doua, că de la începutul individualizării, embrionul poate fi considerat cel mult doar o persoană potenţială.
Observăm, din punct de vedere creştin, că distincţia de mai sus este arbitrară. Credem că nu numărul de celule este cel care fundamentează conceptul de persoană umană. O astfel de distincţie poate pune în discuţie statutul de persoană a noului născut. Aceasta pentru că se ştie că din cele aproximativ 60 de milioane de celule ale unui trup adult se pierd zilnic „suficient de multe ca să umple o farfurie de supă” sau că din punct de vedere chimic elementele constitutive ale noului născut pot fi cu totul altele decât ale embrionului primar [3]. Ori evaluarea persoanei doar din perspectiva stadiilor evolutive organice somatice ne‐ar putea duce la concluzia că omul este întotdeauna o persoană potenţială ceea ce fireşte diluează şi relativizează cu totul noţiunea de om (persoană).
Morala creştină evaluează embrionul nu doar dintr‐un punct de vedere filosofic, cultural ori psihologic şi funcţional, ci fundamentându‐se înainte de toate pe conceptul de natură mamă. Astfel, embrionul atât înainte cât şi după nidare este de natură umană:
„embrionul, ca atare, are parte de această natură. El nu se face embrion uman, el apare ca embrion uman (…). Transcendenţa sa (fundamentul ultim al drepturilor sale), nu este primită de embrion din partea cuiva; el o posedă totală, sau în potenţă, prin sine, prin existenţa sa personală, din momentul apariţiei (conceperii) sale”
(Jean Louise Brognes) [4].
Acesta este motivul pentru care orice dispunere ori manipulare arbitrară asupra embrionului, fie din partea părinţilor, fie a comunităţii, fie a oamenilor de ştiinţă, este un atentat la adresa persoanei.
Avortul este, aşadar, crimă indiferent dacă are loc în faza preembrionară sau în cea embrionară. Asemenea, embrionul nu poate fi vândut, nici cedat, nici constitui obiect de experienţă ori de manipulare şi nici nu poate fi suprimat indiferent de motivaţie.
Mai există, însă, două aspecte foarte delicate în problema avortului. Este vorba despre avorturile „spontane” şi avorturile „medicale”. Unii dintre geneticieni şi medici consideră că în cadrul procesului de reproducere, în primele luni ale vieţii foetale, au loc avortări spontane ale mai multor ovule fertilizate. Trupul femeii elimină spontan embrioni care nu sunt viabili. Într‐un studiu, Reflecţii teologice asupra poziţiei Bisericii Catolice, J.M Pohier sublinia: „Prin urmare, mecanismele pur naturale ale reproducerii sunt organizate în aşa manieră, încât eliminarea embrioanelor neviabile este una din funcţile lor şi nu putem considera că în asemenea cazuri ar fi vorba de fiinţe umane”, chiar dacă este vorba de o materie produsă în trupul omenesc [5].
Din cauze mai puţin cunoscute, în mod spontan unii embrioni mor în primele zile de viaţă în pântecele mamei şi tot în mod spontan sunt avortaţi. Alteori ei mor după mai multe săptămâni de viaţă, ori după 3‐4 luni, şi este nevoie de intervenţia medicului pentru avortarea lor din trupul mamei. Este oare femeia (familia) vinovată în asemenea cazuri? Sau, în cazul „embrionului neviabil” (malformaţii majore de structură somatică) avem de‐a face cu o fiinţă umană sau nu, şi deci e vorba de un avort al unei persoane?
La amândouă întrebările, Biserica Ortodoxă răspunde prin „Rugăciunea la femeia care a lepădat pe cel zămislit” şi prin rânduiala canonică de oprire de la împărtăşanie vreme de un an pe femeia (familia) ce suferă un avort spontan. Aceasta întrucât este vorba de o judecată a lui Dumnezeu (la modul general) cu familia respectivă. Un embrion nu se elimină „spontan” nici nu suferă malformaţii majore fără „ştirea lui Dumnezeu”, „ştire” care se manifestă ca judecată tocmai în această îngăduinţă a tragediei avortului numit spontan. Ceea ce raţiunea umană medicală numeşte „mecanism pur natural al reproducerii” sau „embrion neviabil” sau „avort spontan” are de fapt în dedesupt o raţiune mult mai profundă decât aparentul hazard orb. Este vorba de acumularea unui mod existenţial (al multor generaţii poate) care a însemnat devierea de la sensul şi finalitatea cu care o familie şi un neam au fost aduse la existenţă, trădare de destin ce se materializează în aşa numitele „avorturi spontane”.
Pe linia raţiunii medicale, Dr. Paul Chuchard, profesor la École des Hautes Études din Paris, este de părere că în cazul embrionilor cu malformaţii majore de natură somatică nu avem de‐a face cu o persoană umană. El scrie:
„un ou nu este omenesc decât dacă în aptitudinile sale genetice el ar putea să conducă la dezvoltarea creierului. Un embrion nu este omenesc decât dacă el are un creier, chiar dacă acesta prezintă anumite insuficienţe… Dacă, din punct de vedere genetic, embrionii s‐ar prezenta cu anormalităţi foarte mari din momentul zămislirii, putem spune că ei nu au fost niciodată fiinţe umane. Dacă e vorba de o acţiune târzie care a împiedicat creşterea creierului, putem spune că din acel moment, ca persoană umană, embrionul este mort (…). Asemenea embrioni vor fi eliminaţi prin avorturile voluntare, nu spre a face cuiva plăcere, ci pentru că ei vor fi incompatibili să mai stabilească relaţii personale cu lumea oamenilor. Aceasta ne face să înţelegem că, pe parcursul celor nouă luni de viaţă intrauterină, embrionul poate suferi accidente care vor putea să‐l desfigureze în aşa măsură, încât să nu mai fie din nefericire embrion uman (deci o persoană în potenţă) ci o masă de carne cu formă umană uneori care se va înscrie pe linia altor forme de „risipire” a structurilor somatice de provenienţă omenească, risipire care are însă drept scop viaţa însăşi” [6].
Raţiunea medicală de mai sus care justifică şi îndreptăţeşte avortul voluntar medical în cazul malformaţiilor majore ale embrionului, dacă este acceptată de glasuri sporadice ale unor moralişti şi eticieni creştini [7], nu este acceptată şi este condamnată de conştiinţa Bisericii. Unul din părinţii atoniţi (Epifanie Theodoropoulos) spune că acceptarea avortului medical motivat de malformaţii, e similar cu acordul uciderii unui copil sau adult ajuns în stare vegetativă, fără conştiinţă de sine, din pricina degradării creierului, în urma unui accident sau a unei boli grave. Părintele Arsenie Boca răspundea unei mame puse în situaţia alegerii medicale între viaţa copilului din pântece şi viaţa sa, că nu poate sacrifica viaţa copilului şi că Dumnezeu are nevoie pe pământ de astfel de mame gata de jertfă, astfel încât nu o va lăsa să moară. Iar dacă va îngădui să moară, jertfa ei va fi un martiriu.
Papa Pius al XII‐lea sublinia în 1954 – subliniere inclusă de Academia de Pontificală pentru viaţă, iniţiată în 1994, în Carta lucrătorilor sanitari – că:
„viaţa este un bun prea fundamental ca să poată fi pusă pe cântar cu anumite inconveniente, fie ele extrem de mari”.
Aşadar, conştiinţa Bisericii dintotdeauna a condamnat şi condamnă avortul voluntar considerându‐l ca suprimare a vieţii.
„El este o violare directă a dreptului fundamental la viaţă a fiinţei umane şi constituie o crimă abdominală. Trebuie să se vorbească deschis despre suprimarea vieţii prin avort şi despre gravitatea ei morală, datorită uşurinţei cu care se recurge astăzi la această practică criminală şi datorită indiferenţei morale create cu privire la ea de o cultură hedonistă şi utilitaristă, fiica materialismului teoretic şi practic care a generat o mentalitate abortistă reală şi proprie. Eliminarea vieţii copilului nedorit care trebuie să se nască a devenit un fenomen destul de răspândit, finanţat de banul public şi facilitat de legislaţiile permisive şi garantiste. Toate acestea fac pe mulţi în mod fatal, să nu mai simtă nici o răspundere pentru viaţa care trebuie să se nască şi să banalizeze o vină gravă.” (Carta, 85, 86 art. 140).
Sindromul post‐avort şi tămăduirea sa
Odată săvârşit, avortul aduce după sine aşa‐numitul sindrom post‐avort, adică totalitatea stărilor psihice apărute imediat sau după un anumit interval de timp după avort [8]. Acest sindrom apare în majoritatea cazurilor cu întârziere. Imediat după avort, femeia încearcă un sentiment în care vinovăţia este amestecată cu „uşurarea” – în sensul că a „scăpat” din „încurcătura” în care i se punea viaţa şi viitorul prin copilul nedorit. Apoi, prin negare şi reprimare, femeia evită să înţeleagă şi să accepte că avortul reprezintă ucidere reală a unei persoane umane, amăgindu‐se cu ideea că purta în pântece doar un „produs de concepţie”, un „produs organic” alcătuit din mai multe sau mai puţine celule. Însă, după aproximativ cinci ani, alteori zece sau douăzeci de ani, apar zguduiri şi treziri interioare ale conştiinţei, iar sentimentele de vinovăţie din ce în ce mai acute, reprimate atâta timp, ies la suprafaţă. Evenimente legate de naşterea unui copil al ei sau al unei persoane apropiate favorizează realizarea a ceea ce înseamnă un avort – respectiv femeia vede pe viu că n‐a fost vorba de un simplu produs organic celular ci de un copil real [9].
Acum încep problematizările şi mustrările de conştiinţă. În cazul în care femeia trece prin crize existenţiale (boli incurabile, eşecuri în familie, copii nerealizaţi, sărăcie materială) acestea favorizează şi mai mult declanşarea acută a sindromului psihic post‐avort, (sindrom) pe care îl purta de fapt în ea şi pe care ani la rând l‐a negat şi l‐a reprimat.
Doctorul Christa Todea‐ Gross prezintă o sinteză a simptomelor caracteristice sindromului post‐avort: depresii nervoase cu tentative de suicid; tulburări de somn; insomnii şi vise terifiante (căderi în gol, urmăriri, naştere de copii morţi, rupţi sau înfometaţi, etc.); tulburări în alimentaţie; tulburări afective, sentimente de frustrare; atacuri frecvente de plâns şi strigăte disperate; gânduri/tentative de sinucidere izvorâte din tristeţe, lipsă de speranţă, inutilitate; destrămarea relaţiilor interpersonale cu partenerul, cu copiii, cu prietenii; răceală emoţională, pesimism; atacuri de panică; tulburări de memorie; dificultăţi de concentrare; pierderea interesului pentru activităţile desfăşurate; sindromul „aniversării”; psihoze acute; reacţii schizofrenice; sentimentul de vinovăţie; predispoziţie pentru boli de dependenţă; consum de alcool sau/şi droguri; dereglări sexuale [10]. Aceste stări psihice, prezente mai frecvent şi în forme mai acute la adolescente (întrucât „ele au un psihic mai labil” şi sunt mai marcate de „teama” de părinţi, profesori şi prieteni) duc adesea la sinucidere [11].
Doctorul Antun Lisec consideră că urmările avortului pot fi regăsite nu numai asupra mamei care a avortat ci şi asupra familiei căreia îi aparţine, asupra personalului medical care a efectuat avortul şi asupra societăţii în general [12]. Astfel, mai devreme sau mai târziu, spune Dr. Antun Lisec, femeia care avortează se va confrunta cu următoarele stări psihice: depresii, sentimente de vinovăţie, insomnii şi vise grele (înfricoşătoare), atacuri de anxietate, frustrare, pierderea respectului de sine, degradarea propriului psihic, apariţia răcelii emoţionale şi a pesimismului, pierderea motivaţiei, dereglări sexuale. Pot apărea şi dereglări comunicaţionale cu cei din jur şi în mod aparte cu soţul şi copii deja născuţi. Uneori apar şi reacţii psihotice acute, reacţii schizofrenice, psihoză afectivă, depresie cu pierderea memoriei, dificultăţi de concentrare, predispoziţie pentru plâns.
Dacă şi tatăl a consimţit şi a determinat voinţa mamei la omorârea copilului, aceste urmări apar şi la el. Toate acestea duc obligatoriu la degradarea relaţiilor familiale şi la destabilizarea căsniciei. În mod deosebit răceala emoţională a părinţilor şi stările nevrotice cauzate de omorul prin avort sunt resimţite şi de copiii născuţi ai familiei. Specialiştii în domeniu au denumit consecinţele avortului asupra fraţilor născuţi „sindromul supravieţuitorului”.
Dr. John Willke notează: copiii, de obicei, ştiu că mama este însărcinată. Ei mai ştiu când mama devine ne‐însărcinată. Acest lucru poate duce la apariţia sindromului supravieţuitorului, sindrom asemănător cu situaţia evreilor care au supravieţuit holocaustului. Este o vină iraţională, dar reală: „de ce eu am fost salvat şi ceilalţi au fost ucişi?” S‐a observat o teamă a copilului faţă de mamă şi o lipsă de încredere în ea. La început, un copil mic, simţind că se apropie venirea unui frăţior, nu se bucură imediat. Dar când bebeluşul respectiv dintr‐odată dispare, copilul simte o teamă instinctivă, organică, structurală, ce se manifestă fie prin sentimentul că prezenţa lui este suficientă în viaţa familiei şi că îi stă în puteri „să‐i înlăture pe ceilalţi”, fie, dacă percepe că mama a fost factorul activ în eliminarea frăţiorului, printr‐un sentiment de frică faţă de ea [13].
Consecinţele avortului pot fi identificate şi în situaţiile de abuz ale părinţilor asupra copiilor născuţi. Traumele psihice rezultate din violenţa pe care o presupune uciderea prin avort şubrezesc stabilitatea relaţiei părinţi‐copii iar aceştia din urmă sunt adesea victimele abuzului părinţilor (bătaie, molestare sexuală) [14].
Simptomele psihice ale sindromului post‐avort pot apărea şi în rândul corpului medical care „execută” propriu‐zis „sentinţa” condamnării la moarte a pruncului nenăscut. Numeroşi doctori, asistente medicale şi farmacişti sunt afectaţi de tulburările depresive enumerate mai sus. Toate acestea se răsfrâng negativ şi asupra familiilor lor, întrucât este vorba de o pâine a cărei provenienţă este „preţ de sânge (viaţă)” [15].
Tămăduirea de deprimarea rezultată din avort nu este deloc uşoară. Spaţiul medical aproape că neglijează acest lucru [16]. De fapt lumea medicală este cel puţin în derivă şi într‐o imposibilitate în faţa sindromului post‐avort. Devreme ce ea practică uciderea prin avort ca pe o meserie, prima ei reacţie nu poate fi alta decât cea de negare şi reprimare a orişicărei responsabilităţi etice. Ar fi greu de acceptat ca pe un coridor de spital să se alăture două uşi de cabinet, una indicând „aici se avortează (ucid) copiii” şi pe cealaltă „aici se tratează (consiliază) mamele care şi‐au ucis (alături) copiii!”. Ce s‐ar putea spune mamelor care solicită uciderea copilului din pântece în cel de‐al doilea cabinet? Că nu s‐a întâmplat nimic şi că ceea ce s‐a scos din ele nu a fost tocmai om? Sau, că de vreme ce legislaţia declară avortul licit, actul n‐ar mai avea semnificaţie morală şi, prin urmare, orice sentiment de vinovăţie ar fi nejustificat? Sau, că femeia este un univers autonom şi faţă de cer şi faţă de cei din jur, şi, prin consecinţă, îi aparţine trupul şi tot ceea ce se produce în el? Ori, poate, să se prescrie reţete în care să se specifice că trebuie normalizată ideea că nu mai există un adevăr (asupra vieţii nenăscute) mai înalt decât preferinţele individuale şi arbitrare ale insului? Sau, poate, dimpotrivă, că ceea ce s‐a întâmplat în cabinetul morţii este într‐adevăr o crimă, iar doctorii sunt mercenari plătiţi uneori pentru a ucide, iar alte ori pentru a salva vieţile oamenilor?
Iată de ce majoritatea psihologilor şi psihiatrilor nu pot fi de mare ajutor în aceste cazuri, precum nici medicamentele psihotropice [17]. Psihologul, scrie Dr. Christa Todea‐Gross, este neputincios în faţa sindromului post‐avort (ce ar putea spune un psiholog unei femei a cărei conştiinţă este încărcată cu 20 de avorturi), iar medicamentele şi şocurile electrice, proprii psihiatriei, deşi ajută într‐o oarecare măsură la nivel psiho‐somatic totuşi nu rezolvă problema conştiinţei apăsate de păcat [18].
În ultimul timp au apărut şi în România centre de consiliere şi terapie care, acţionând într‐o perspectivă creştină printr‐o echipă de psihologi, asistenţi sociali, medici şi preoţi duhovnici, pot fi de mare ajutor pentru ieşirea din sindromul post‐avort [19]. Tămăduirea deplină poate veni doar prin dezlegarea şi iertarea păcatului pruncuciderii. Părintele Ilie Moldovan răspundea unei astfel de situaţii: „pocăinţa trebuie să fie pe măsura păcatului săvârşit, iar în cazul unui avort, care este un păcat mare, de moarte, pocăinţa trebuie să fie la fel de mare pentru a fi iertat omul de către Dumnezeu” [20].
Scaunul spovedaniei are o importanţă covârşitoare. Pe de o parte mama ucigaşă trebuie să aibă pocăinţa corespunzătoare, iar pe de altă parte, preotul duhovnic să aibă discernământul canonic autentic. Pocăinţa mamei începe cu conştientizarea cât mai deplină a faptului că în avort este vorba de cea mai odioasă crimă de pe faţa pământului şi că aceasta îi aparţine ei. Apoi, că stările specifice sindromului post‐avort sunt pe deplin meritate şi că răul major nu sunt ele, ci avortul ca atare. Ceea ce trebuie vindecat întâi este avortul şi abia apoi depresia din avort. Adică actul tămăduirii nu se rezumă la acţionarea asupra consecinţelor ci trebuie ca prin ele să se coboare la cauza care a generat boala. Suferinţa din formele sindromului post‐ avort este pronia lui Dumnezeu prin care El cheamă omul la schimbarea minţii, la schimbarea concepţiei de viaţă şi la căutarea iertării, singura capabilă în fapt să vindece persoana de rănile aduse vieţii sale de către avort.
Următorul pas pe calea tămăduirii este înţelegerea autentică a iertării din spovedanie. Părintele Ilie Moldovan vorbeşte despre posibila iertare invalidă în scaunul spovedaniei [21]. Ea apare în cel puţin trei situaţii. Întâi, în cazul în care femeia se spovedeşte de păcatul avortului fără să‐i conştientizeze gravitatea reală, părându‐i‐se că a fost îndreptăţită spre un astfel de act – este vorba de situaţia în care femeia încearcă să argumenteze „necesitatea” şi „justeţea” deciziei de avort dat fiind condiţiile existenţiale în care s‐a produs. Cu alte cuvinte într‐o situaţie similară ar face la fel. În acest caz păcatul este funcţional şi orice dezlegare din partea unui preot în taina Spovedaniei este invalidă (conform principiului canonic „nu poţi dezlega ceea ce în fapt nu a încetat a se înfăptui”). Chiar dacă femeia se spovedeşte de avort după 30 de ani de la săvârşirea lui şi ea nu mai poate naşte conform rânduielilor firii pentru a face un nou avort, îndreptăţindu‐şi păcatul de atunci dezvăluie că nu s‐a modificat nimic în concepţia ei de viaţă, şi, prin urmare, în spiritul ei avortul este funcţional – adică l‐ar săvârşi din nou!
A doua situaţie de iertare invalidă în spovedanie priveşte canonul rânduit. Acesta nu trebuie privit nici de către preot şi nici de către penitent ca simplu mijloc de ispăşire, de „satisfacere” şi de compensare a unei ordini morale abstracte tulburată de păcat. Ce ar putea echivala cu viaţa copilului avortat? Ce „pedeapsă” ar satisface (şi pe cine?) o rânduială existenţială iremediabil rănită prin avort (cine ar fi fost copilul avortat şi cu ce s‐ar putea compensa prezenţa lui în existenţă?; ce rost i‐a gândit Dumnezeu pentru viaţa pământească în momentul în care l‐a creat – poate acela de tămăduitor al SIDA, al cancerului, ori al perspectivelor ideologice criminale, ori rostul unui vizionar al armoniei sociale, ori poate al unui preot sau al unui sfânt?)
Aşadar, canonul înseamnă mai mult şi altceva decât pedeapsă şi ispăşire compensatoare! El trebuie să ducă persoana în hotarele harului dumnezeiesc, respectiv să o încadreze în ritmul liturgic al existenţei. Păcatul nu se vindecă decât adăugând harului lui Dumnezeu exerciţiul virtuţii contrare păcatului săvârşit. Prin urmare „nu poţi fi iertat păstrând rodul crimei” – adică nu poţi fi iertat îndeplinind spovedania în latura ei formală şi apoi întorcându‐te la acelaşi mod de vieţuire păcătos. Femeia care a avortat trebuie să aibă pocăinţă cel puţin atât de mare pe cât sunt rănile pe care păcatul ei le‐a pricinuit vieţii. Astfel, încadrarea ei într‐un ritm sacru de viaţă – canoane de rugăciune, asceza postului, milostenie până la sărăcirea materială de sine, asumarea orişicărei cruci a suferinţei, trăirea cinstită şi responsabilă a vieţii conjugale, asumarea unei atitudinii intransigente faţă de avort în dialogurile cu copiii şi societatea – să nu i se pară pedeapsă sau corvoadă ci, dimpotrivă, spaţii ale libertăţii şi împlinirii.
Nu trebuie uitat că urmările unui avort nu se încheie după câţiva ani ci se întind până la capătul istoriei – un copil pierdut înseamnă dispariţia a generaţii după generaţii de oameni, fiecare cu rostul lor înaintea lui Dumnezeu faţă de lume! Prin urmare şi canonul pentru avort, deşi păcatul se iartă şi se dezleagă real în Taina Spovedaniei, rămâne ca un mod de a fi întreaga viaţă pământească.
În sfârşit, iertarea din Spovedanie ar putea fi nu invalidă, ci fără rod, în situaţia în care femeia ce a avortat şi care trăieşte dinamica pocăinţei în hotarele canonului primit, se îndoieşte de iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Este vorba de deznădejdea din păcat. Conştientizând gravitatea păcatului sufletul ei este cuprins de tristeţea cea rea a deznădejdii prin care diavolul o ispiteşte spre o pocăinţă redusă la sentimente de vinovăţie atât de zdrobitoare încât nu mai poate vedea învierea din harul lui Hristos. Duhul deprimării cuprinde atât de profund bietul suflet încât nu‐l mai lasă să simtă că plânsul are şi un alt registru decât cel pentru păcat, respectiv acela din dorul după desăvârşire („fericiţi cei ce plâng”). În această situaţie femeia care a avortat şi s‐a spălat în apele învierii din spovedanie, trebuie să ştie că Dumnezeu nu se preface doar că iartă ci o face la modul cel mai real cu putinţă. A ierta pentru Dumnezeu înseamnă lucrarea Lui creatoare prin care distruge o realitate trecută şi căzută din viaţa omului şi o facere din nou a vieţii. În ochii lui Dumnezeu femeia care şi‐a ucis pruncul în pântece şi care a fost dezlegată şi iertată în spovedanie şi se află în hotarele canonului (adică a Învierii) nu mai este o ucigaşă. Când prezentul este sfânt nu mai există trecutul păcătos.
Să ne gândim în acest sens la Sfânta Maria Egipteanca. Ea nu a fost doar o desfrânată notorie ci, foarte probabil, şi una care în repetate rânduri şi‐a ucis rodul pântecelui desfrânat. Însă spovedania i-a dăruit iertarea, iar hotarele unei vieţi de canon au făcut‐o sfântă. Dumnezeu n‐a privit‐o în pustietatea Iordanului nici o clipă ca pe o ucigaşă ci ca pe o candidată la sfinţenie şi la împărăţie.
La fel, o altă sfântă, Taisia (†430) care fusese prostituată într‐o casă de desfrâu; după ce este câştigată la Dumnezeu prin stareţul Pafnutie îşi arde averea adunată din curvie în mijlocul cetăţii şi urmează drumul pocăinţei asumându‐şi bucuria canonului. Trei ani de zile petrece în izolare desăvârşită a chiliei strigând neîncetat: „Cel ce m‐ai zidit Dumnezeule, miluieşte‐mă”. Şi gusta puţină pâine şi bea apă cu măsură odată pe zi. Iar după trei ani stareţul Pafnutie a mers la marele Antonie pentru a‐l întreba dacă Dumnezeu a primit pocăinţa Taisiei. Avva Antonie, chemându‐şi ucenicii le‐a poruncit ca fiecare să se închidă în chilia lui şi să‐L roage pe Dumnezeu pentru a le descoperii starea celei ce fusese desfrânate şi implicit ucigaşă de copii prin avort. Iar Dumnezeu arătă Avvei Pavel cel Simplu o vedenie: cerurile erau deschise şi un pat aşternut cu ţesuturi scumpe şi strălucind de slavă, pe care‐l păzeau trei fecioare cu feţe prealuminate şi o cunună era pe patul acela. Acestea văzându‐le Avva Pavel şi‐a zis: „patul şi cununa nu sunt gătite altcuiva decât părintelui meu Antonie”. Şi a venit către dânsul un glas zicându‐i: „nu părintelui Antonie îi sunt gătite acelea, ci Taisiei, cea care a fost desfrânată” [22].
Aşadar, iertarea lui Dumnezeu însemnează deschiderea Împărăţiei pentru cel cu pocăinţă autentică. Şi atunci, cramponarea unor mame, ucigaşe de copii prin avort, de a rămâne, şi după spovedanie şi după ce şi‐au statornicit viaţa în hotarele harului dumnezeiesc şi a ascezei, în tânguirea deznădăjduită, înseamnă o cursă a diavolului care împinge bietul suflet în deznădejde ca păcat împotriva Duhului Sfânt. Or, harul dumnezeiesc al tainei pironeşte păcatul, iar lucrarea smerită a omului de a rămâne în har saltă viaţa în bucuria Împărăţiei. Prin urmare spovedania autentică şi integrarea şi încadrarea liturgică a vieţii nu mai lasă loc duhului deprimării în viaţa omului.
STUDIA UBB BIOETHICA, LVIII, 1, 2013
NOTE
[2] Învățătura celor doisprezece Apostoli, II,1, în vol. P.S.B. I, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 26.[3] Lyall Watson, Moartea ca linie a vieții, Editura Humanitas, București, 1994, p. 40.
[4] Pr. Prof. Vasile Răducă, Bioetica, familia si morala crestina, in “Studii teologice” nr. 3‐4, 1999, p. 109.
[5] Conform, Ibibem, p. 110.
[6] Ibidem
[7] „Există însă avorturile medicale pentru care omul este responsabil în parte, sau deloc, și a avorturilor spontane, pentru care omul nu are nici o responsabilitate” (V. Răducă, p.110).
[8] În general sindromul reprezintă „totalitatea semnelor şi a simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându‐i nota caracteristică” cf. DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 991; despre sindromul postavort a se vedea pe larg în vol. Dr. Christa Todea‐Gross şi Pr. Prof. dr. Ilie Moldovan, Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Pro‐Vita din România, Ed. Renaşterea, Cluj‐Napoca, 2008, p. 219‐221.
[9] Dr. John C. Willke şi Barbara H. Willke, Avortul. Întrebări şi răspunsuri, traducere Larisa Iftime, Ed. Provita Media, Bucureşti, 2007, p. 50.
[10] Dr. Christa Todea‐Gross, op. cit., p. 214‐215. Sinteza simptomelor psihice ale sindromului post‐avort a fost realizată după: Dr. med. Antun Lisec, Iubeşte copilul şi lasă‐l să trăiască, Conferinţă, Sibiu, 2000; Dr. John C. Willke, Barbara H. Willke, op. cit., p. 50; Dr. med. Rudolf Ehmann, Mijloace anticoncepţionale, Efecte secundare fatale despre care nu se vorbeşte. Un bilanţ critic din punctul de vedere al unui ginecolog, Conferinţă, Dresda, 22.09.1990, la Congresul internaţional „World Federation of Doctors Who Respect Human Life”, p. 28.
[11] Ibidem, p. 215.
[12] Dr. Antun Lisec, Iubeşte copilul şi lasă‐l să trăiască, Conferinţă ţinută la Sibiu, 2000, după Christa Todea‐Gross, op. cit., p. 217‐219.
[13] Dr. John Willke şi Barbara H. Willke, op. cit., p. 59.
[14] Dr. Philip Ney, Relationship Betwenn Abortion. Child Abuse, Canada, Jour. Psychiatry, volumul 24, 1979, p. 610‐620, cf. Dr. John Willke, op. cit., p. 59‐60.
[15] Dr. Christa Todea‐Gross scrie: mulţi medici ginecologi recunosc că au atacuri de panică în urma efectuării avorturilor şi că sunt dependenţi de tratamente medicamentoase; ei spun că după ce efectuează un avort simt că preiau asupra lor o „greutate” imensă; unii au coşmaruri, iar cei mai mulţi cad în depresii nervoase, op. cit., p. 216.
[16] „nu am găsit în literatura de specialitate (din România), scrie Dr. Christa Todea‐Gross, decât o superficialitate în tratarea problemelor emoţionale de după avort; sunt descrise în special sentimente de eliberare, mai puţin cele psihice negative”, op. cit., p. 219.
[17] Dr. John C. Willke, op. cit., p. 60.
[18] Dr. Christa Todea‐Gross. op. cit., p. 217.
[19] Pot fi amintite în acest sens asociaţiile Pro‐vita, cu filiale în întreaga ţară care, pe lângă obiectivul principal – salvarea copilului nenăscut de la avort – nu neglijează grija pentru mamele care deja au avortat. Unul din modelele de lucru ale centrelor de consiliere psihologică prezintă tămăduirea în cinci paşi (etape): 1 – depăşirea fazei de negare – respectiv avortul trebuie adus în conştiinţa femeii şi trebuie să accepte că a fost părtaşă la uciderea propriului ei copil; 2 – femeia trebuie să‐şi deplângă copilul pierdut – să verse lacrimi, să poarte doliu, la fel ca şi în cazul că ar fi pierdut copilul iubit şi deja născut; 3 – spovedania şi efortul de a obţine iertarea lui Dumnezeu; 4 – sprijinirea femeii de a ierta şi pe cei care i‐au influenţat decizia spre avort; 5 – sprijinirea femeii de a‐şi lucra propria iertare printr‐un canon rânduit de duhovnic.
[20] Dr. Christa Todea‐Gross, op. cit., p. 212.
[21] Ibidem, p. 429.
