Deși exploatarea femeilor și a copiilor este o problemă stringentă, o formă subtilă a ei este trecută cu vederea în spațiul public. Este vorba de practica mamelor purtătoare sau, mai bine spus, de închirierea de pântece.
Estimat la cinci miliarde de dolari americani pe an, piața mamelor purtătoare include agenții și clinici specializate, avocați, doctori implicați în procesul de prelevare a spermei și a ovulelor, în crearea și implantarea embrionilor în pântecele închiriat și predarea bebelușului către părinții „contractanți”.
În prezent, reglementarea mamelor purtătoare și a drepturilor parentale este discutată în cadrul Conferinței de Drept Privat Internațional de la Haga, unde participă și România. Grupul de experți se reunește această săptămână, între 6 și 9 februarie la Haga, pentru a dezbate necesitatea unei convenții internaționale care să reglementeze acest domeniu.[1] Rezultatul dezbaterilor din grupul de experți urmărește crearea unei convenții internaționale care va fi deschisă spre semnare de către cele 83 de părți ale Conferinței de Drept Privat Internațional de la Haga.
Ce este practica mamelor purtătoare?
Practica mamelor purtătoare este, în esență, un contract între mama purtătoare și partea care solicită închirierea de pântece, care are ca obiect purtarea și nașterea unuia sau mai multor copii. Dintre cei care recurg la practica mamelor purtătoare se numără cuplurile infertile, cuplurile de același sex, persoanele celibatare care nu doresc să adopte sau să recurgă la alte practici de reproducere artificială, sau chiar cuplurile care sunt fertile, dar care, din diferite motive – de estetică, bunăstare, de continuitate profesională – nu doresc să poarte o sarcină. Practica mamelor purtătoare este uneori prezentată ca fiind o soluție plină de compasiune pentru cuplurile care nu pot avea copii, susținându-se: dacă mama purtătoare și-a dat acordul, care este problema?
Închirierea de pântece este însă o practică problematică sub multe aspecte, iar efectele ei pot fi devastatoare pentru părțile implicate în acest contract.
Problemele practicii mamelor purtătoare
Drepturile parentale
Nu mai puțin de șase persoane pot să invoce că sunt părinții copilului născut prin această practică: mama purtătoare, mama genetică (femeia care a donat ovulele), femeia contractantă, soțul mamei purtătoare (în virtutea prezumției de paternitate), tatăl genetic (cel care a donat sperma) și bărbatul contractant. De aici apar o serie de dileme referitoare la drepturile parentale, dar și la cetățenia copilului născut în urma închirierii de pântece.
Să luăm exemplul familiei Balaz din Germania.[2] Domnul și doamna Balaz au recurs la închirierea pântecelui unei femei din India, folosind sperma domnului Balaz și un ovul cumpărat. După ce mama purtătoare a dat naștere la gemeni, India a produs certificatele de naștere, înregistrând copiii ca fiind generic „fiii unor cetățeni străini”. Dorind să se întoarcă în Germania, familia Balaz s-a lovit de refuzul autorităților de frontieră, care nu au dorit să recunoască certificatele de naștere, întrucât practica mamelor purtătoare este interzisă de legea germană.
În fața acestei dileme, familia Balaz a vrut să demareze procedura pentru a dobândi pașapoarte indiene pentru gemeni. Autoritățile indiene au refuzat însă, întrucât niciunul dintre părinții recunoscuți juridic ai copiilor nu era indian.
Deși nu ar fi vrut să recunoască mama surogat ca mamă cu drepturi juridice, familia Balaz a recurs și la acest lucru, pe motivul că ar facilita dobândirea pașapoartelor copiilor și, în cele din urmă, pătrunderea pe teritoriul german. În timpul desfășurării acestor proceduri complicate, copiii au fost apatrizi. După o bătălie juridică de doi ani, în care copiii și familia Balaz au fost lăsați în afara reglementării juridice, mama purtătoare a fost recunoscută ca mamă, domnul Balaz ca tată, iar, astfel, copiii au fost recunoscuți ca fiind indieni.
Demnitatea umană și drepturile fundamentale ale omului
Situația mamelor
Practica mamelor purtătoare transformă femeia într-un incubator care trebuie să ducă sarcina până la capăt, în mod sănătos, satisfăcător și eficient. Mama purtătoare și integritatea sa fizică sunt condiționate, prin contract, dorințelor și pretențiilor contractorilor. Dacă, de exemplu, se descoperă în timpul sarcinii, că mama poartă, fără vina ei, un copil cu malformații, atunci părinții contractori pot să îi solicite să facă avort, întrucât obiectul contractului este un copil sănătos și nu unul cu malformații. Pe cale de consecință, copilul este redus la un simplu obiect. Dacă el nu îndeplinește standardele cerute prin contract, atunci nu mai trebuie să fie adus pe lume. Chiar dacă mama purtătoare ar insista să păstreze copilul, probabil că ar fi puține șanse să i se permită acest lucru din perspectivă juridică.[3]
Funcțiile reproductive ale femeii devin astfel un interes comercial. De cele mai multe ori, sărăcia, lipsa oportunităților financiare și a perspectivelor profesionale, discriminarea și alți factori economici fac ca femeile să fie puse într-o situație defavorizată.
Un exemplu în acest sens este situația care a ieșit la iveală în urma cutremurului devastator care a lovit Nepalul în aprilie 2015. În urma acestei calamități, s-a descoperit că Nepalul este o piață importantă și foarte atractivă de mame purtătoare, întrucât un copil poate fi dobândit la prețul de $30,000, aproape de cinci ori mai puțin decât în alte țări care permit această practică. După cutremurul din Nepal, Israelul a trimis avioane pentru recuperarea a 26 de copii, născuți în Nepal prin practica mamelor purtătoare și „contractați” de cetățeni israelieni.
Ceea ce este semnificativ este faptul că mamele purtătoare au fost lăsate în Nepal, lucru care a dat naștere la o dezbatere intensă referitoare la practica mamelor purtătoare, la atitudinea de „compasiune selectivă” a autorităților care au salvat copiii, dar au lăsat mamele purtătoare într-o situație economico-socială dramatică.[4]
Situația copilului
Indiferent dacă închirierea de pântece are o natură pecuniară (copilul este „achiziționat” în schimbul unei sume de bani) sau altruistă (nu există un element financiar, cel putin nu vizibil), practica mamelor purtătoare transformă copilul, în mod inevitabil, într-un element comercial. Toate contractele de închiriere de pântece implică punerea, în mod intenționat, a unui copil într-o situație de abandon matern și plasarea într-un nou cămin familial. De cele mai multe ori, copilul născut din contractul de închiriere de pântece nu are posibilitatea de a-și cunoaște mama purtătoare sau chiar biologică, în cazul donației de spermă sau de gamet. De aceea, se vorbește adesea despre copii care și-au pierdut întregul bagaj genetic.[5]
Deși situația mamelor purtătoare este deseori echivalată cu aceea a adopției, cele două diferă considerabil. Adopția urmărește să soluționeze o situație defavorabilă (abandonul copiilor), pe când practica mamelor purtătoare, prin însăși natura sa, dă naștere la o situație defavorabilă de abandon familial, care încalcă drepturile omului și demnitatea copiilor, expunându-i la riscuri mintale, fizice și sociale. De asemeanea, spre deosebire de adopție, închirierea de pântece nu beneficiază de un sistem de evaluare a familiei în care copilul va fi plasat și, astfel, oferă un grad redus de protecție a copilului. În cazul surogației, principiul interesului superior al copilului este surclasat de interesul adulților de a avea un copil.
Jurisprudența în domeniu
Aspectele complicate ale practicii mamelor purtătoare sunt reliefate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În cazurile Labassée c. Franța și Menesson c. Franța, Curtea Europeană a drepturilor Omului a obligat Franța să nu ia în considerare propria ordine publică, ce definea mama copilului ca fiind femeia care i-a dat naștere. În Paradiso și Campanelli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Italia pentru că a îndepărtat un copil din custodia cuplului infertil care îl cumpărase de la clinică de fertilitate din Rusia, în schimbul a €45,000. De asemenea, în Laborie și alții c. Franța, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului au hotărât că partenerii de același sex ar trebui să aibă dreptul să recurgă la mame purtătoare pentru a-și construi viața de familie.[6]
Totodată, Consiliul Europei a respins, la nivel de comitet, un raport care solicita reglementarea mamelor purtătoare,[7] iar Parlamentul European a respins practica mamelor purtătoare în termeni categorici:
– condamnă practica mamelor purtătoare, care subminează demnitatea umană a femeilor, întrucât corpul și funcțiile reproductive ale acestora sunt utilizate ca o marfă; consideră că practica gestațională a mamelor purtătoare, care implică exploatarea reproductivă și utilizarea corpului uman pentru câștiguri financiare sau de altă natură, în special în cazul femeilor vulnerabile din țările în curs de dezvoltare, ar trebui interzise și tratate de urgență în cadrul instrumentelor în materie de drepturi ale omului;[8]
Este necesar să se reglementeze practica mamelor purtătoare?
Trebuie să privim în mod critic argumentul că reglementarea practicii mamelor purtătoare va duce la o scădere a acestei practici și la un cadru juridic mai adecvat pentru respectarea drepturilor omului. În primul rând, acest argument este de natură legalistă și consideră că principala problemă a închirierii de pântece este incertitudinea legală, fără însă a aborda chestiunile care țin de demnitatea umană, implicațiile morale sau interesul superior al copilului.
De asemenea, legalizarea mamelor purtătoare nu va duce la scăderea unor astfel de contracte, ci, din contră, va normaliza exploatarea femeilor aflate într-o poziție vulnerabilă. În mod inevitabil, reglementarea practicii va duce la o creștere a cererilor de mame purtătoare, motiv pentru care demnitatea acestora și a copiilor care fac obiectul contractului va fi încălcată în mod repetat.
Recomandări
Delegații care participă la întâlnirea grupului de experți din cadrul Conferinței de Drept Privat Internaional de la Haga trebuie să găsească cea mai bună abordare a mamelor purtătoare, recunoscând dreptul statelor de a-și reglementa chestiunile interne și fiind conștienți de abuzurile de drepturi ale omului care sunt inerente înhirierii de pântece. De aceea, experții trebuie:
- Să recunoască dreptul statelor membre să refuze recunoașterea a) acelor contracte de închiriere de pântece, care au fost încheiate în afara granițelor naționale și b) drepturilor parentale care ar putea fi invocate în raport cu un astfel de contract încheiat în străinătate.
- Să permită statelor membre să recurgă la proceduri de adopție pentru acei copii care au fost născuți sau concepuți prin mame purtătoare (pe baza interesului superior al copilului).
- Să exprime sprijinul neechivoc pentru adopțiile inter-statale, care sunt de preferat, din perspectivă etică și morală, față de practica mamelor purtătoare.
- Să sancționeze prin amendă sau alte mijloace disuasive persoanele care intermediază sau facilitează contractele de surogație (doctori, avocați, agenții).
[1] Conferința de Drept Privat Internațional de la Haga (HCCH, 2018), disponibilă aici.
[2] German or Indian? Surrogate Twins in Legal No-Man’s Land (The Yimes of India, 2009), disponibilă aici.
[3] A se vedea și cazul copilului Gammy (Baby Gammy), născut cu sindrom Down, în urma practicii mamelor purtătoare. Aceasta e o poveste a abandonului multiplu: în primul rând, părinții biologici abandonează copilul, apoi mama purtătoare, iar apoi părinții care au contractat copilul pot să renunțe la el, dacă nu îndeplinește așteptările părții contractante.
[4] Israel Evacuates Surrogate Babies from Nepal but Leaves the Mothers Behind (Time, 2015), disponibilă aici, accesat pe 6 februarie 2018.
[5] Vezi Jenifer Ludden, ‘Donor-Conceived Children Seek Missing Identities’ (NPR, 18 September 2011), disponibilă aici, accessed 11 April 2016 or Donorchildrencom, ‘Worldwide community connecting sperm/egg/embryo donor conceived people, donors, and parents of donor children’ (Donorchildren, 2013) disponibilă aici, accesat pe 11 aprilie 2016.
[6] Adina Portaru, Renting Wombs is a Human Wrong, not a Human Right (Public Discourse, 2016), disponibilă aici, accesat pe 6 februarie 2018.
[7] ‘Rejection of surrogacy report hailed as win for human rights’ (ADF International, 2016), disponibilă aici, accesat pe 12 aprilie 2016.
[8] Rezoluția Parlamentului European din 17 decembrie 2015 referitoare la Raportul anual 2014 privind drepturile omului și democrația în lume și politica Uniunii Europene în această privință (2015/2229(INI)), disponibilă aici. Vezi, de asemenea, recomandările făcute de Chris Thomale în ‘State of play of cross-border surrogacy arrangements – Is there a case for regulatory intervention by the EU?’, accesat pe 1 februarie 2018.
