Când eram copil, tatăl meu, care își făcuse un obicei din a transmite condoleanțe de fiecare dată când murea cineva din localitate, mă trimitea pe mine la înmormântări dacă el era la serviciu și nu putea participa. Acolo, după ce stăteam la coadă timp de o oră sau mai mult, străbăteam lungul șir al rubedeniilor, îngânând: „Îmi pare rău pentru necazul vostru”. Îmi amintesc multe lucruri despre aceste ocazii, dar una dintre cele mai pregnante amintiri era modul în care, atunci când decedatul era o persoană mai în vârstă, oamenii îi consolau rudele – și se consolau pe ei înșiși – prin repetarea, asemănătoare unei mantre, a expresiei „Dar a avut parte de vremuri bune.”
Atunci când o persoană mai în vârstă moare este o consolare să te concentrezi pe durata și bogăția vieții pe care a trăit-o persoana respectivă. Dar… doar o mică consolare. Atunci când îngropăm un părinte sau un bunic o asemenea consolare este rareori – în afară de cazurile în care moartea este apogeul unei boli extreme și dureroase – un argument convingător. În acele ocazii, protocolul necesită utilizarea unor expresii de genul „A scăpat de griji, sărmana creatură” sau „S-a dus într-un loc mai bun.” Dar pentru cei rămași, aproape indiferent de circumstanțe, momentul morții unei persoane dragi anulează orice sens pe care consolarea care decurge din vârsta cronologică a decedatului ar putea-o aduce. Cei dragi ai noștri mor ca ființe fără vârstă într-un univers al exilului, unici și de neînlocuit. Că defunctul a pornit în următoarea etapă a călătoriei sale veșnice, asta este cu totul altă problemă. Noi, cei care am rămas în urma sa, suntem de nemângâiat.
Acum, în prima fază a crizei coronavirusului, simt că sintagma „a avut parte de vremuri bune” a început să fie aplicată nu morților, ci celor vii. Auziți tot timpul că „cei care vor muri vor fi bătrânii”. Nu este vorba de o observație de fapt, ci de un fel de condamnare la moarte. Ne pregătește pentru ceva: pentru faza următoare.
Multe autorități europene și cadre medicale vorbesc deja în termeni destul de veseli despre triajul în favoarea bolnavilor mai tineri, victimele mai „productive” ale virusului. Contextul este, de obicei, „alegerea grea” care trebuie făcute atunci când resursele și personalul sunt suprasolicitate. Și pentru că, cu excepția cazului în care un anumit sistem de sănătate reușește să „aplatizeze curba”, niciun sistem sanitar de pe Pământ nu este capabil să facă față în mod adecvat virusului, situația aceasta poartă aparența unei alegeri rezonabile. Dar numai pentru că am fost deja pregătiți pentru o astfel de schimbare culturală.
Am găsit și în mine dovezi despre o astfel de schimbare. De două ori grav bolnav fiind în ultimii doi ani, am avut ocazia să observ, în vizitele frecvente la diferite spitale, așteptând pentru o radiografie sau un examen CT, un comportament care nu m-a încercat niciodată până acum. L-aș numi mai degrabă o premoniție decât o simplă intuiție sau un simplu sentiment. În mod obișnuit, acesta ar fi declanșat de vederea unei tărgi pe rotile împinsă de-a lungul unui coridor, ducând o persoană în vârstă spre o sală de operație sau de examinare. Cu un deceniu în urmă, o astfel de priveliște nu ar fi purtat nicio conotație nefavorabilă. Dar într-o Irlandă în care crima [avortul, n.tr.] a devenit legală, m-am trezit întrebându-mă involuntar: Cât timp vom mai vedea astfel de scene? Cât timp va mai continua societatea noastră să sprijine dreptul persoanelor în vârstă de a trăi atâta timp cât Dumnezeu le dă viață și de a se folosi de îngrijirile medicale pe care societatea noastră le oferă, ca parte integrantă a contractului social?
Sentimentul meu este că deja cultura noastră ne desensibilizează, „antrenându-ne” pentru următoarea fază, cea în care vedem boala ca pe un lux, tratamentul ca pe o concesie și pe cei în vârstă ca pe o categorie separată de oameni. Deoarece bătrânii sunt ascunși din ce în ce mai mult de societate în cămine construite special, atunci când se întâmplă să îi întâlnim, deja întoarcem privirea, ferindu-ne de fragilitatea lor și, prin urmare, de propria lor umanitate – și de umanitatea noastră, în egală măsură.
Un articol din rubrica financiară ale Daily Telegraph din 3 martie avansează ipoteza că, spre deosebire de pandemia de gripă spaniolă din 1918, care a „afectat în mod disproporționat” tinerii „care asigurau pâinea familiei”, criza coronavirusului ar putea avea un prim beneficiu în lichidarea fizică a vârstnicilor. „Dintr-o perspectivă economică total dezinteresată, COVID-19 s-ar putea dovedi chiar benefic pe termen lung prin sacrificarea în mod disproporționat a persoanelor în vârstă,” scrie Jeremy Warner.
Ar trebui să fie evident că nu există „perspectivă economică dezinteresată”. O economie centrată pe neglijarea deceselor unor categorii de ființe umane ar fi rezultatul calculului unei tiranii criminale.
În urmă cu douăzeci și cinci de ani, Papa Ioan Paul al II-lea avertiza în Evangelium Vitae că alegerile, odată considerate în unanimitate criminale și respinse de bunul simț comun, devin treptat acceptabile social, chiar și în rândul sectoarelor profesiei medicale. „Privind situația din acest punct de vedere”, scria el,
„putem, într-un anumit sens, să vorbim de un război al celor puternici împotriva celor slabi: viața care ar avea nevoie de mai multă primire, iubire şi îngrijire este considerată inutilă sau este considerată ca o povară insuportabilă şi deci, este refuzată în multe feluri. Cel care, prin boala sa, prin handicapul său sau, mult mai simplu, prin însăşi prezența sa pune în discuție bunăstarea sau obişnuințele de viață ale celor mai avantajați, tinde să fie văzut ca un duşman de care trebuie să te aperi sau pe care trebuie să-l elimini. Se dezlănțuie astfel un soi de «conspirație împotriva vieții».”
Unii pot argumenta că ne aflăm aici într-o categorie diferită. Resursele au devenit deja sloganul pentru această dispensare aflată într-un stadiu emergent. Resursele înseamnă bani, iar mai departe banii înseamnă „alegeri”, care conferă diferite niveluri de protecție unor categorii diferite de oameni. Dar, deși sunt prezentate drept „alegeri dificile” cu care se confruntă personalul medical de prim rang, atunci când privim mai adânc, e vorba despre bani. La doar câteva săptămâni de la începutul pandemiei COVID-19, este deja clar că mulți actori sociali sunt pregătiți să admită excluderea bătrânilor și a celor foarte bolnavi de la protecția acordată membrilor familiei umane.
La un post de radio irlandez, săptămâna trecută, un medic prezentat drept „medic cu specialitatea medicină de urgență și cadru didactic” a vorbit despre necesitatea de a acorda prioritate pacienților care suferă de infecția cu virus în cazul (probabil) în care sistemul de sănătate irlandez va fi curând copleșit. Întrucât Irlanda are doar aproximativ 250 de paturi de terapie intensivă și până la 6.000 de persoane ar putea avea nevoie de asistență de urgență la un moment dat, este puțin probabil ca acel moment să întârzie.
Faptul că COVID-19 afectează în mod disproporționat persoanele în vârstă „ridică întrebări cu privire la contractul social”, a mai spus medicul. Trebuie să ne gândim la „ce înseamnă să fii cetățean al acestei țări”, a continuat el.
„Ne confruntăm cu considerente cu adevărat decisive, cum ar fi triajul celor relativ tineri față de cei relativ vârstnici.”
Prezentatoarea s-a trezit pentru scurt timp din somnul ei adânc și s-a găsit să întrebe ce semnificație au spusele medicului, care i-a răspuns:
„Avem prea puține paturi de terapie intensivă în spitalele noastre pentru a face față numărului mare de persoane foarte bolnave, muribunde, cu vârste de peste 75-80 de ani și, în același timp, avem sute de oameni de 40-50 de ani, la un maxim de productivitate, în ceea ce privește utilitatea lor pentru stat și contractul social. Acordăm prioritate celor tineri și productivității, sau celor vârstnici?”
și mai departe,
„Cred că unul dintre avantajele acestui coronavirus este că acum trebuie să avem discuții cu adevărat dificile pe care le-am amânat de ani și ani: despre capacitate, despre contractul social și despre faptul că toți trăim din ce în ce mai mult și nu avem suficiente locuri în cămine, ca să nu mai spun despre paturi în unitățile de terapie intensivă.”
La fel ca și „a avut parte de vremuri bune”, sintagma „trăim din ce în ce mai mult” a dobândit o conotație neplăcută. În noua noastră cultură expresia a ajuns un fel de critică: ești încă aici? Cu toate acestea, conținutul ambiguu al declarațiilor medicului a fost ignorat, iar dialogul a continuat.
Un alt argument auzit destul de mult în aceste zile, aruncat cu nonșalanță în discuții, este că, în perioadele de urgență națională, când personalul medical și resursele sunt limitate, logica militară a „triajului de front” va fi aplicată și dificilelor decizii privind tratamentul civililor care au nevoie de îngrijire de urgență.
Deja, din punctele fierbinți ale epidemiei, vin rapoarte despre implementarea de procese și proceduri care reflectă aceste schimbări în activitatea umană. În nordul Italiei, răspândirea virusului a fost exponențială, așa încât medicii făceau comparații cu medicii militari care decideau cine trăiește și cine moare, cine are acces la numărul limitat de paturi ATI și cine nu.
„Este un raționament pe care colegii noștri îl fac”, a spus dr. Guido Giustetto, șeful asociației medicilor din nordul Piemontului, într-un interviu larg distribuit. „Ca în orice război, trebuie să alegem pe cine tratăm și pe cine nu”.
În mod normal, din moment ce Italia are asistență medicală universală, nimeni nu este refuzat. Săptămâna trecută însă, un anestezist la un spital din Bergamo, unul dintre cele mai afectate orașe, a declarat pentru Il Corriere della Sera că unitatea ATI era deja plină și că medicii erau obligați să-și bazeze deciziile cu privire la ce persoane primesc ventilația mecanică pe vârsta pacienților, pe speranța lor de viață și pe alți factori non-medicali.
Pe 10 martie, un registrator medical din Londra, Jason Van Shoor, a trimis o serie de mesaje pe care le-a primit de la „un prieten care lucrează în prezent în Italia de Nord într-o unitate ATI”. Colegul său relata că spitalul a fost copleșit de pacienții cu COVID-19 și lucra „la o capacitate de 200%”. Aceasta, a subliniat el, nu într-o „țară din lumea a treia”, ci într-un spital din Lombardia, „cea mai dezvoltată regiune din Italia”. Toate sălile de operație fuseseră transformate în unități de ATI, iar toate celelalte cazuri fuseseră amânate sau redirecționate. Din sutele de pacienți cu insuficiență respiratorie severă „mulți nu au acces la nimic mai mult decât o mască de oxigen”.
„Pacienții peste 65 de ani sau cei mai tineri dar cu co-morbidități nu mai sunt nici măcar evaluați la ATI. Nu spun că nu mai sunt intubați, ci că nu sunt nici măcar evaluați la sosirea în spital de nimeni de la ATI. Personalul muncește din greu, dar începe să se îmbolnăvească și este copleșit emoțional. Prietenii mei mă sună în lacrimi pentru că văd oameni murind în fața lor și tot cel le pot oferi este niște oxigen.”
În Newsweek, săptămâna trecută, un „medic cu experiență” dintr-un „spital important din Europa Occidentală” scria:
„Majoritatea prietenilor din copilărie sunt acum medici care lucrează în nordul Italiei. La Milano, la Bergamo, în Padova, trebuie să aleagă între intubarea unui tânăr de 40 de ani cu doi copii, în formă și fără co-morbidități și a unui pacient de 60 de ani cu hipertensiune arterială, deoarece nu au suficiente paturi. Între timp, pe hol, mai așteaptă alte 15 persoane care deja respiră dificil și au nevoie de oxigen.”
Societatea italiană de anestezie și terapie intensivă a publicat 15 recomandări etice pentru cei care decid admiterea în ATI în timpul crizei coronavirusului. Aceste criterii includ vârsta pacientului și probabilitatea sa de supraviețuire și subliniază că „nu se aplică pur și simplu criteriul primul venit – primul servit”.
Spania, acum a doua țară europeană în clasamentul celor mai afectate, a luat măsuri similare. La 11 martie, Spitalul Paz din Madrid a început să facă triaj la ATI, în baza unor reguli care exclud persoanele de peste 80 de ani, cu excepția cazului în care medicul a luat decizia clinică expresă de a le trata.
Cei care vorbesc cu nepăsare despre „triajul de front” par să spună că locul de muncă modern este echivalent unui câmp de bătălie și că problema principală, prin urmare, este de a acorda prioritate celor care pot fi puși pe picioare ca să revină la „luptă”. Cu alte cuvinte, dacă cineva a depășit un anumit număr de ani – vârsta de pensionare sau așa ceva -, acea persoană ar trebui să fie lăsată să moară.
Mai mult, ideea că ar trebui să se acorde prioritate pacienților pe baza „productivității” este o eroare capitală a interpretării modului de funcționare a „triajului de luptă”. Triajul este, în esență, un proces de sortare care permite „să faci cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni”. Deciziile de triaj de luptă sunt influențate de mai mulți factori, inclusiv numărul de pacienți și starea lor medicală; rezervele de materiale medicale și capacitățile instalațiilor de tratament medical; numărul și capacitățile personalului medical. Prevede, de asemenea, prioritizarea tratamentului soldaților care pot fi capabili să se întoarcă pe câmpul de luptă. Pentru a permite această ordine, alți pacienți, care nu se află în pericol iminent, pot aștepta.
În conformitate cu regulile triajului militar, pacienții pot fi de-prioritizați dacă, indiferent de nivelul de îngrijire acordat, pacientul este probabil să moară. După ce toți ceilalți pacienți au fost tratați, se face o re-triere a celorlalți și se instituie tratamentul, dacă este cazul. Triajul, prin definiție, este un proces dinamic, deoarece starea pacientului se poate schimba rapid. Chiar și triajul militar, cu alte cuvinte, este departe de a lua decizii bazat doar pe vârstă sau pe concepții noționale precum „productivitate” sau „utilitate”. Este o cale lungă de aici și până la a-i da la o parte pe cei în vârstă.
Există dispoziții, în cazul unei pandemii de gripă sau ceva similar, în cazul în care vaccinurile nu sunt o opțiune larg disponibilă, de a acorda prioritate vaccinării lucrătorilor din domeniul sanitar, a pacienților cu un risc mai mare de complicații și rezultate adverse, precum și a celor care contribuie la servicii cruciale, precum securitatea, transportul și comunicațiile, producția și distribuția de energie, apă și produse alimentare. Însă orice astfel de prioritate trebuie să reflecte criterii etice și medicale general acceptate, precum și preocupările economice și societale.
Cei care compară această pandemie cu un război s-ar putea să o subestimeze: criza coronavirusului s-ar putea dovedi a fi mult mai rea decât este. Indiferent dacă va reizbucni la anul sau se va sfârși în vară, noi, cei deja bătrâni sau îmbătrânind zi de zi, avem toate motivele să fim preocupați de moștenirea pe care COVID-19 o poate lăsa.
