Din oricare perspectivă am privi lucrurile – o știm destul de bine – nu trăim tocmai timpuri senine. În afară de profunda criză economico-financiară care şi-a lăsat amprenta asupra muncii şi creşterii economice din această ţară (Italia), mai există şi o alta, destul de gravă, ba chiar dramatică – epocală am putea spune – de natură morală şi spirituală. Însă, cu toate acestea, imprevizibil, chiar atunci când te aştepţi mai puţin, în întunericul ce ne învăluie, continuă să apară stele strălucitoare , ca şi cum ni s-ar spune că, în cazul în care „structurile păcatului” s-ar încumeta să înainteze, destinul Istoriei, scris cu majusculă, stă în mâna grijulie a lui Dumnezeu.
Cu mai puţin de un an în urmă, după o sarcină primejdioasă, murea la Roma o tânără de 28 de ani, Chiara Corbella Petrillo, care a ales să-şi ofere viaţa de bunăvoie ca să nu o curme pe aceea de doar câteva luni din sânul său. Şi făcea acest gest după ce pierduse deja doi fii.
Acum începe să fie un pic mai cunoscută prin zona unde a vieţuit, însă, din câte se pare, în restul Italiei este încă un chip necunoscut.
Cu câteva zile în urmă, de asemenea, a ieşit la iveală ştirea despre o tânără româncă de 24 de ani, Mihaela Bălăniuc, care a refuzat o operaţie chirurgicală ce trebuia să-i îndepărteze tumoarea de la rinichi, tumoare ce apăruse cam la a patra lună de sarcină, pentru a evita uciderea copilului (mai bine spus copilei, căci era o fetiţă) pe care îl aştepta.
Copila până la urmă a văzut lumina zilei şi, chiar dacă s-a născut cu o lună mai degrabă (cezariană), s-a născută perfect sănătoasă. Mihaela, însă, nu mai e printre cei vii: a plecat pe 8 decembrie, la doar câteva zile după ce şi-a adus pe lume copila, care – pentru a nu fi uitată vreodată – va purta acelaşi prenume.
Acest fapt s-a petrecut lângă Constanţa, într-o îndepărtată zonă orientală a României, deci, dacă ne este permis eufemismul, nu tocmai într-un bastion al catolicismului. Însă, lăsând la o parte aceste judecăți, dacă facem excepţie de știrea on-line a unui bioetician franciscan, care a absolvit la Academia Alfonsiana (părintele Adrian Măgdici), şi care cu promptitudine a fost semnalată pe site-ul nostru pro vita www.prolifenews.it, faptul şi acum continuă să rămână criptat, ca şi cum ar fi ceva pentru „iniţiaţi”.
Ca să fim sinceri, ca doar suntem creştini, această atitudine e de neconceput. Ne lamentăm adeseori că nu mai există sfinţi, că familia este într-o criză neagră, că totul merge prost, etc, etc. Pentru ca mai apoi să descoperim – în zilele noastre şi tocmai în preajma noastră – adevărate istorii de viaţă, de o sfinţenie ce-ţi taie răsulfarea, istorii ale căror protagonişti sunt tinerii, despre care nu prea se vorbeşte, ca şi cum nu am vrea să se ducă vestea, ori, chiar mai rău, ca şi cum ne-ar plăcea să ne bălăcim în indiferenţă în loc să luăm atitudine şi să lăsăm cale liberă binelui.
Dar poate că ar mai fi ceva: istoria Chiarei şi a Mihaelei (şi cine ştie câte altele, dacă e să ne gândim la locuri pe care nimeni nu le ştie) ar putea transforma, până la urmă, toate acele bârfe de salon dând o mai mare coerenţă vieţii creştine, ar putea purifica toate acele sofisme despre retorica vieţii ori mizeriile politicienilor în ceea ce priveşte aşa-zisele tematici etice ce, dacă e să fim sinceri, în faţa Adevărului apar ca nişte giubuşlucării irelavante.
Citind aceste istorioare ne dăm seama că nu este vorba de nişte eroine spaţiale, aterizate de cine ştie unde, ci de tinere simple, cu o viaţă absolut normală, care au trăit realitatea cu tot misterul ei, şi care nu s-ar fi îndurat să abandoneze propriile convingeri nici pentru tot aurul din lume.
Desigur, o profesiune de credinţă consolidată este întotdeauna un ajutor decisiv şi, de cele mai multe ori, fundamental, pe o cale ce, din punct de vedere uman, e de neînţeles şi care, în cele din urmă, devine o Cale a Crucii imposibil de înfruntat doar cu propriile noastre puteri. Cu toate aceste, însă, adevărul cere să fie recunoscut şi îmbrăţişat aşa cum este. Iar când ştii că-l porţi înlăuntrul tău, ca să parafrazăm pe una dintre aceste două tinere, îţi dai seama fără doar şi poate ce înseamnă.
Dezbaterile şi confruntările sunt de prisos. Mihaela nu a făcut nicio dezbatere, ci doar a nădăjduit că Dumnezeu nu-i va cere să fac acel pas dificil şi probabil s-a rugat ca să se facă voia Sa, deşi îi era greu să înţeleagă.
Cu siguranţa s-a ruga şi răs-rugat, pentru ca la sfârşit să decidă singură. La doar 24 de ani. Nu e de glumit.
Ei bine, ar fi trist ca povestea ei, emoţionantă şi din punct de vedere creştin zguduitoare, să se sfârşească acum, ca şi cum nu ar fi existat, ori, chiar mai rău, ca şi cum ar fi vorba de ceva de care ne e ruşine.
Ar fi foarte trist, nu doar pentru România zilelor noastre ori pentru Biserica română, ci şi pentru toţi creştinii din lume dacă, în faţa unor asemenea exemple autentice, în carne şi oase, dacă putem spune așa, nu ar căuta să înveţe ceva. Sunt exemple ce ne ajută să ne dăm seama că acele viziuni sumbre, care ni se servesc la fiece telejurnal, nu corespund întocmai realităţii, şi că Cerul, şi în acest An de har 2013, nu a încetat să se oglindească în vieţile noastre. Întrucât astăzi o ştire are întotdeauna nevoie de un chip care „să lovească în plin”, pentru cei ce vor, îl pot afla aici.
Omar Ebrahime, http://www.vitanuovatrieste.it/ & http://www.prolifenews.it/
Traducere: Adrian Măgdici, http://bioeticaledotcom.wordpress.com/
