Fragment din volumul „A Way of Life”, publicat de Societatea pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi, Londra, 2002. Traducere și adaptare: Asociația Provita Media, www.provita.ro
[Nota red. CV: Analiza, scrisă acum aproape un deceniu, este pe alocuri depășită de evenimente (spre ex. politica Mexico City a fost abrogată de președintele Obama, cunoscut ca devotat lobby-ului avortist, în a treia zi a mandatului său) însă realitatea nu s-a schimbat, iar gravitatea problemei s-a accentuat.]
Naţiunile Unite
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată la 24 octombrie 1945, de către 51 de ţări, inclusiv Regatul Unit al Marii Britanii. În prezent există 189 de ţări membre, adică aproape toate ţările din lume.
În preambulul la Carta Naţiunilor Unite, documentul care stă la baza acestei organizaţii, care a fost semnat la 26 iunie 1945, statele membre s-au angajat să urmărească patru scopuri principale. Acestea erau: „salvarea generaţiilor succesoare de flagelul războiului; reafirmarea credinţei în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane; stabilirea condiţiilor în care justiţia şi respectul faţă de obligaţiile ce decurg din tratate şi alte surse de drept internaţional pot fi păstrate şi promovarea progresului social şi a standardelor mai bune de viaţă în cadrul unor libertăţi mai mari.” [1]
Totuşi, este clar că angajamentele pentru respectarea unor asemenea idei ca „drepturile fundamentale ale omului”, „progresul social” şi „o libertate mai mare”, sunt deschise interpretării conform anumitor agende. Ţările care stabilesc agenda la Naţiunile Unite sunt cele care contribuie cu cei mai mulţi bani, cum ar fi Statele Unite şi ţările Uniunii Europene [2]. Şi aceste ţări s-au folosit de Naţiunile Unite pentru a promova un acces mai larg la avort în toată lumea.
Politica de avort a fost descrisă ca fiind un imperialism cultural sau al avortului. De exemplu, la închiderea Conferinţei Naţiunilor Unite din 1994, PREP COM3, de la Cairo, un grup de 12 lideri religioşi din Statele Unite au trimis scrisori deschise preşedintelui Clinton, cerându-i să anuleze o telegramă a Departamentului de Stat american prin care toate misiunile consulare şi diplomatice americane erau sfătuite să exercite presiuni asupra guvernelor străine pentru a susţine angajamentul disponibilităţii mai mari la avort în planul de acţiune al Conferinţei. Liderii religioşi au numit această telegramă „un abuz fără precedent asupra corpurilor diplomatice în scopuri politice” [3]. Ei au declarat că ţările asupra cărora Departamentul de Stat american a exercitat „presiune în vederea îmbrăţişării de către acestea a politicii de liberalizare a avortului, adesea cu încălcarea legilor lor proprii, sunt foarte indignate şi o consideră un imperialism cultural.” [4]
Faptul că Statele Unite au văzut în Naţiunile Unite un mijloc de a promova avortul şi controlul populaţiei în toată lumea a fost ilustrat de aşa-numitul Memorandum Kissinger asupra populaţiei din 1974. Memorandumul 200 de Studii de Securitate Naţională, scris de către Henry Kissinger, sugera că e necesar, în interes strategic, economic şi militar al Statelor Unite să se limiteze creşterea populaţiei din ţările din lumea a treia. În acest scop, raportul propunea un plan de a reduce media familiei în toată lumea la doi copii, până în anul 2000. Totuşi, Statele Unite evită direct responsabilitatea unui asemenea proiect, dând asigurări că Naţiunile Unite şi instituţiile financiare internaţionale au adoptat politici de control al populaţiei ca o condiţie a ajutoarelor americane. Raportul chiar sugera că ar putea fi necesare „programe obligatorii”. Acest raport a devenit un regulament oficial al politicii externe a Statelor Unite la 26 noiembrie 1975 şi de atunci nu a mai fost înlocuit. [5]
Conferinţele Naţiunilor Unite
Agendele pro-avort ale multor ţări occidentale pot fi văzute cel mai clar la conferinţele la scară largă ale Naţiunilor Unite, cum ar fi Conferinţa pe populaţie de la Cairo, din 1994, Conferinţa de la Beijing privind femeia din 1995, Conferinţa Cairo+5 din 1999 şi Conferinţa Beijing +5, din 2000. La asemenea conferinţe, se adună diverse organizaţii neguvernamentale acreditate, care fac lobby la delegaţi ca aceştia să susţină o anumită linie. Problema avortului este pusă invariabil, într-un fel sau altul, indiferent de problemele principale care se discută.
Delegaţii pro-vita şi cei care fac lobby la conferinţele ONU, adesea duc lupte grele, deoarece multe din ţările mai bogate impun o agendă pro-avort ţărilor mai sărace, iar acestea din urmă se tem să nu piardă pachetele de ajutoare. Vaticanul, Sfântul Scaun, care are statut de observator permanent la ONU, joacă un rol important în negocieri. Voturile sunt date după sesiuni epuizante ce durează câte o noapte întreagă.
Înainte de 1994, negocierile la conferinţele internaţionale ale ONU erau conduse printr-un consens. Aceasta însemna că dacă mai mult de 2 sau 3 ţări se opuneau vreunei clauze, aceasta nu era inclusă în documentul final. Regula a fost schimbată la Conferinţa pe populaţie de la Cairo din 1994, când, în documentul final, a fost inclus limbajul pro-avort, în ciuda obiecţiilor a 30-40 de ţări. Aceasta s-a întâmplat în mare parte datorită influenţei puternice a delegaţiei SUA, condusă de preşedintele Bill Clinton şi deoarece conferinţa a fost prezidată de şeful celei mai mari organizaţii de planificare din lume International Planned Parenthood Federation (IPPF). Noile reguli au fost menţinute, un an mai târziu, la Conferinţa de la Beijing privind femeia, însă, la întâlnirea de revizuire a Conferinţei de la Beijing (Beijing+5) din 2000, s-a produs o reîntoarcere la vechile reguli.
Efectul acestor schimbări a permis agendei pro-avort să facă paşi importanţi deoarece textul documentelor conferinţelor anterioare ale ONU stabilea baza consensului pentru conferinţele ulterioare. Există deci manevre pro-avort care se impun treptat şi-i pot lua, uneori, pe delegaţii pro-vita pe nepregătite.
Una din problemele cu care se confruntă participanţii pro-vita la ONU care fac lobby este slăbiciunea ţărilor cu tradiţie pro-vita. De exemplu, în ciuda faptului că toate ţările Americii de Sud au constituţii pro-vita, mulţi dintre delegaţii din America de Sud au adoptat o poziţie pro-avort, în ultimii ani, la negocieri. [6]
Mai mult decât atât, ţări din cadrul Uniunii Europene, cum ar fi Irlanda, nu au o voce independentă deoarece ţările UE negociază în bloc. La conferinţa ONU pe problemele HIV/SIDA, ţinută la New York, în iunie 2001, UE, inclusiv Irlanda, a recomandat legalizarea avorturilor „sigure şi legale”. Recunoscând că acest lucru era împotriva constituţiei pro-vita irlandeze, dl Tom Hanny, purtător de cuvânt al Departamentului de Afaceri Externe al Irlandei, a explicat: „Noi nu am aprobat directivele. Au existat elemente în cadrul acestor directive cu care Irlanda ar fi avut probleme. Totuşi, totul a fost à la carte, te uiţi prin ele şi-ţi alegi ce vrei…” Dl David Quinn, editorul ziarului Irish Catholic a subliniat că Irlanda nu şi-a exprimat nici o obiecţie la recomandările Uniunii Europene, şi că Irlanda greşeşte, crezând că acestea nu vor avea nici un impact asupra situaţiei ei interne. El susţine că dacă UE va reuşi să introducă limbajul pro-avort în dreptul internaţional, tribunalele Uniunii Europene vor putea să citeze acest limbaj ca o normă internaţională şi să-l facă obligatoriu în toate statele membre ale Uniunii Europene. [7]
Există multe semne de încurajare că forţele pro-vita sunt în prezent în ascendenţă la ONU. Conferinţa Beijing+5 din 2000 a constituit o victorie majoră, în măsura în care Sanctitatea Sa şi aliaţii Vaticanului au reuşit să blocheze limbajul sus-amintit, care ar fi impus dreptul de acces la avort. În prezent, există o mai mare vigilenţă din partea mai multor ţări în ceea ce priveşte agenda pro-avort, care se promovează. Cu toate acestea, nu există loc pentru mari satisfacţii. Modul în care sunt negociate documentele conferinţelor internaţionale ale ONU este incorect în sine. Nu există o evidenţă oficială a procedurilor, iar delegaţii în mod individual pot merge – şi adesea o şi fac – împotriva politicilor guvernului pe care-l reprezintă. Susţinătorii pro-vita care fac lobby la ONU trebuie să fie vigilenţi constant, ziua şi noaptea, în cadrul negocierilor.
Utilizarea manipulatorie a limbajului
Exprimarea folosită în documentele şi rezoluţiilor finale ale conferinţelor internaţionale ONU este foarte importantă. Conferinţe recente au reprezentat adevărate câmpuri de bătaie între grupările pro-vita şi pro-avort. Peter Smith, şeful lobby-ului la ONU pentru Societatea pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi, Londra, susţine: „Este un joc de cuvinte mortal, mai mortal decât gloanţele şi rachetele, deoarece în joc se află viaţa a sute de milioane de nou-născuţi.”
Chiar dacă documentele ce rezultă din conferinţele internaţionale ale ONU constituie ceea ce s-ar putea numi „programe pentru dreptul internaţional” şi sunt, cel puţin în teorie, neaplicabile, ele sunt, totuşi, foarte importante. Ele stabilesc ceea ce s-ar numi „corectitudinea politică” (political correctness), pe care ţările mai sărace trebuie să o implementeze, dacă vor să primească fonduri de la organismele ONU şi de la marile puteri ale lumii.
Pe lângă aceasta, Richard Wilkins, profesor de drept la Universitatea Brigham Young, participant frecvent la conferinţele ONU, a demonstrat că aceste programe de legi internaţionale ar putea deveni cu adevărat legi internaţionale, dacă sunt repetate de nenumărate ori. El comentează: „Asemenea documente de la conferinţele (internaţionale) pot fi luate ca reiterări obligatorii de drept internaţional comun. Documentele conferinţelor pot, de asemenea, modifica semnificativ legile interne, atât printr-o încuviinţare voluntară, cât şi prin direcţionarea legilor interne nou create.” [8]
Nici un alt termen nu demonstrează mai bine importanţa limbajului în documentele conferinţelor ONU decât expresia aparent inofensivă „sănătatea reproducerii”. În ciuda faptului că documentul final al Conferinţei ONU privind populaţia din Mexic a stabilit că „în nici un caz, avortul nu va fi promovat ca metodă de planificare familială”, definiţia „serviciilor de sănătate a reproducerii”, adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) include „accesul la avort” [9], existând încercări concertate a delegaţilor şi susţinătorilor avortului la conferinţele ONU, de a defini îngrijirea sănătăţii reproducerii, şi, deci, accesul la avort, ca un drept fundamental al omului.
Acest fapt a fost demonstrat foarte clar la 12 iunie 2001, când un delegat pro-avort din partea Canadei a recunoscut că termenul „serviciile de sănătate reproductivă şi sexuală” conţinut în proiectul textului Convenţiei Drepturilor Copilului includea accesul la avort. Ca răspuns la o întrebare pusă de un delegat american la ONU, canadianul a răspuns: „… desigur – şi nu-mi place să folosesc acest cuvânt – dar în „servicii” este inclus avortul.” Delegatul SUA a insistat ca expresia să fie luată între paranteze pentru a fi evidenţiată la o negociere ulterioară; şi alţi delegaţi şi-au exprimat opoziţia faţă de acest limbaj. Delegatul Sanctităţii Sale a declarat că a rămas „şocat” de acest lucru şi a insistat ca întregul document să fie reexaminat. [10]
Recunoaşterea de către delegatul Canadei a fost în special surprinzătoare deoarece susţinătorii avortului la ONU au încercat permanent să menţină ambiguitatea termenilor cum ar fi „sănătatea reproducerii”. Dacă un asemenea termen ar fi fost definit explicit, la conferinţă, că implică accesul la avort, multe ţări africane şi musulmane l-ar fi respins imediat.
Un proces, care se judecă în prezent în tribunalele americane demonstrează foarte bine pericolul manipulării cu ajutorul limbajului. Centrul pro-avort pentru Politici şi Dreptul la Reproducere (Center for Reproductive Law and Policy (CRLP)) pretinde că documentele conferinţei ONU au introdus dreptul la avort în dreptul comun internaţional.
CRLP pretinde că aşa-numita Mexico City Policy, reinstituită de către preşedintele George W.Bush – ce blochează ajutorul financiar către orice organizaţie care fie promovează, fie oferă servicii de avort în străinătate – este contrară documentelor ONU. În apelul său, CRLP susţine: „… normele de drept internaţional general recunoscute ar putea, dacă sunt adoptate şi acceptate de o mare majoritate de ţări, să devină parte a dreptului comun internaţional şi astfel, să oblige SUA, chiar dacă nu ratifică sau adoptă acele norme.” Astfel, CRLP se pregăteşte pentru momentul când procesul Roe vs. Wade (Decizia Curţii Supreme americane din 1973 care a declarat dreptul constituţional la avort), poate, va fi într-o zi, anulat. [11]
În iulie 2001, un judecător de district din statul New York a respins cazul CRLP vs Bush, însă CRLP a făcut apel la Curtea de Apel a SUA, a II-a Circumscripţie judiciară. [12]
Organismele Naţiunilor Unite
ONU înseamnă mai mult decât o grupare de 189 de ţări. Aceasta conduce un număr de agenţii specializate, programe şi fonduri, fiecare cu mandate speciale, coordonate prin unul din principalele organisme ale sale. Multe dintre aceste organisme au o agendă deschisă pro-avort, inclusiv Fondul pentru Populaţie al ONU (UNFPA), Fondul pentru copii al ONU (UNICEF), Oficiul înaltului comisariat pentru refugiaţi (UNHCR), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi Banca Mondială. [13]
UNFPA, UNICEF, OMS şi Banca Mondială, precum şi Programul pentru Dezvoltare al Naţiunile Unite au fost printre organizaţiile care, împreună cu IPPF (cel mai mare prestator de servicii de avort din lume) s-au angajat să promoveze accesul la avort, în timpul Conferinţei internaţionale [14] din Kenya, din 1987. Participanţii au convenit ca „serviciile de avort legale de bună calitate ar trebui să fie accesibile tuturor femeilor.”
În 1992, „parteneriatul între agenţiile” UNICEF, Banca Mondială, Programul de Dezvoltare al ONU, OMS, UNFPA şi IPPF, precum şi Consiliul pentru Populaţie au propus o „iniţiativă pentru maternitate sigură”, centrată pe legalizarea avortului în cadrul tuturor programelor de sănătate şi maternale, private şi publice în ţările în curs de dezvoltare.” În cadrul parteneriatului, Banca Mondială trebuia să exercite presiune economică şi să ofere fonduri garantate. [15]
UNICEF, în ciuda preocupării sale presupuse pentru drepturile copiilor, este în favoarea programului controlului populaţiei. Richard Jolly, director executiv adjunct la UNICEF la New York, a declarat: „UNICEF a discutat mult despre faptul că acţiunile de a reduce mortalitatea copilului ajută direct la scăderea fertilităţii, dar niciodată n-a spus că ar fi o condiţie suficientă. Mai degrabă o necesitate specifică de spaţiere a naşterilor şi planificare familială a fost remarcată de la începutul anilor ’80… credem că este vulgar din punct de vedere etic pentru unele ţări să nu urmărească atât supravieţuirea copilului, cât şi planificarea familială, în acelaşi timp, când este disponibilă şi metoda de lucru”. [16]
UNICEF permite reţelelor sale să acţioneze ca vehicule majore pentru oferirea medicamentelor abortive, a serviciilor de avort şi sterilizare, promovate de UNFPA, OMS, Banca Mondială şi IPPF. [17] Chiar UNICEF a distribuit milioane de dispozitive intrauterine (DIU) sau sterilete, iar în 1996 şi-a anunţat intenţia de a distribui „contraceptive şi medicamente pentru întreruperea sarcinilor” „unui milion de refugiaţi înfometaţi” la graniţa dintre Ruanda şi Zair. [18]
Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (cunoscut după acronimul englezesc UNFPA – nota trad.) promovează programe de control al populaţiei în ţările în curs de dezvoltare. În ciuda asigurărilor date de acest organism că nu ar promova avortul [19], el distribuie pilule abortive „de-a doua zi” şi dispozitive intrauterine. În timpul conflictelor din Bosnia, UNFPA a distribuit refugiaţilor set-uri ce conţineau aparatură pentru avort şi medicamente abortive.[20] Reacţia UNFPA la cutremurul care a devastat El Salvador, la începutul anului 2001, a fost să paraşuteze sinistraţilor aşa-numitele „kit-uri pentru sănătatea reproducerii”, ce conţineau pilule de-a doua zi şi dispozitive intrauterine, încălcând Constituţia pro-vita a acestei ţări. [21]
UNHCR promovează o agendă radicală a avortului şi a controlului populaţiei în taberele de refugiaţi. Într-un manual de utilizare în taberele de refugiaţi, elaborat de UNHCR împreună cu UNFPA, şi revizuit în 1999, se sublinia că „dacă o tabără de refugiaţi are o populaţie de peste 10.000 de oameni, aceasta trebuie să aibă în interiorul său o unitate pentru evacuare uterină pentru a soluţiona complicaţiile avorturilor nesigure.” [22]
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) de asemenea încurajează disponibilitatea unităţilor de avort în taberele de refugiaţi. Într-un document realizat de statele OMS se arată că taberele de refugiaţi „trebuie să ofere servicii de avort prin aspirare la alegere” şi să „înfiinţeze servicii de specialitate pentru stadii mai avansate ale sarcinii”, acolo unde avortul este legal. [23] OMS a realizat testarea atât a pilulelor abortive „de-a doua zi”, [24] cât şi a medicamentului de avort RU-486. [25]
Presiunea exercitată de grupurile de lobby pro-avort pentru a defini accesul la avort (sau „avortul sigur”, cum preferă să-l prezinte) ca drept al omului, a dus la o presiune suplimentară exercitată de către ţările ONU asupra ţărilor cu legi restrictive ale avortului. În iulie 2001, de exemplu, Comisia pentru Drepturile Omului a Naţiunilor Unite, la încheierea Sesiunii a 72-a, a dat indicaţii Guatemalei să garanteze femeilor accesul legal la avort şi să ofere femeilor însărcinate „informaţiile şi mijloacele necesare pentru a li se garanta aceste drepturi”. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că Articolul 3 din Constituţia Guatemalei „garantează şi protejează viaţa umană din momentul concepţiei”. [26]
Alte presiuni internaţionale
Cea mai mare organizaţie internaţională neguvernamentală care promovează şi oferă servicii de avort este International Planned Parenthood Federation (IPPF) [27] (Federaţia Internaţională pentru Planificare Familială, care este reprezentată în România de către Societatea pentru Educaţie Contraceptivă şi Sexuală (SECS) – n0ta trad.). IPPF este o federaţie internaţională de asociaţii autonome de planificare familială, care funcţionează în peste 180 de ţări, inclusiv Asociaţia de Planificare Familială din Marea Britanie şi Asociaţia de Planificare Familială din Irlanda de Nord. Aceasta a fost înfiinţată la Bombay, în 1952, şi are sediul, în prezent, la Londra. Este înregistrată în Marea Britanie ca organizaţie de caritate.
Printre scopurile precizate ale IPPF [28], se află promovarea „sănătăţii reproducerii şi sexuale pentru toţi”. Carta IPPF privind drepturile sexuale şi reproductive arată foarte clar că acesta implică acces facil la avort. IPPF a declarat că „acolo unde sunt legale, serviciile de bună calitate a avortului trebuie făcute uşor disponibile tuturor femeilor.” [30] Totuşi, IPPF nu încetează să promoveze legalizarea avortului. Într-un pliant de-al lor din 1984 se sublinia: „Asociaţiile de planificare familială … nu trebuie să se folosească de absenţa legii sau de existenţa unei legi nefavorabile (adică pro-vita) ca să-şi justifice pasivitatea. Acţiunile în afara legii şi chiar încălcarea ei fac parte din procesul de stimulare a schimbării.” [31]
IPPF a devenit un finanţator major al politicii de control al populaţiei de un copil pe familie, promovate de guvernul Chinei. Fondurile IPPF către Asociaţia de Planificare Familială din China au crescut în decursul anilor, timp în care informaţiile despre încălcarea drepturilor omului inerente acestei politici (de exemplu, avorturile impuse, uciderea deliberată a copiilor nou-născuţi, sterilizările forţate etc.) au devenit cunoscute pe larg.
IPPF lucrează împreună cu agenţiile pro-avort ale Naţiunilor Unite. În martie 2001, Thoraya Obaid, director adjunct al UNFPA şi Ingar Brueggemann, director general al IPPF, s-au întâlnit la Londra, publicând, după aceasta o declaraţie comună în care au menţionat „munca complementară” a celor două organizaţii. [32]
Guvernul britanic a fost unul dintre finanţatorii şi susţinătorii cei mai importanţi ai IPPF. În 1993, acesta a acordat organizaţiei 7,5 milioane de lire sterline, iar în 1997, Regatul Unit al Marii Britanii a fost cel de-al treilea mare finanţator al IPPF. [33]
Un alt mare prestator de servicii de avort şi promotor al avorturilor, care are sediul în Marea Britanie este Marie Stopes International (MSI). Această organizaţie duce campanii active pentru accesul mai facil la avort şi la scară largă şi este membră a Coaliţiei Voice for Choice, care militează pentru o liberalizare în continuare a legilor avortului în Marea Britanie şi extinderea acestora către Irlanda de Nord.
Dr Marie Stopes a deschis prima clinică de planificare familială din lume ln Londra, la 17 martie 1921. Iar astăzi MSI UK este cel mai mare prestator privat ale aşa-numitor servicii de planificare familială din Marea Britanie. Aceste servicii includ avortul şi oferirea de metode abortive de control al naşterilor. MSI recunoaşte că oferă servicii de avort în Albania, India, România, Africa de Sud şi Vietnam. [34] MSI oferă servicii de control al naşterilor, care includ sterilete, precum şi pilule abortive, cum este contracepţia de urgenţă.
La fel de mult, alte organizaţii multi-naţionale, personalităţi marcante contribuie la exercitarea presiunilor internaţionale pro-avort. În Statele Unite, de exemplu, Hillary Clinton, fosta prima doamnă a SUA, acum senator american, s-a oferit să se folosească de poziţia sa pentru a susţine campaniile de liberalizare a legii avorturilor în Brazilia. [35] În mai 2000, ea sublinia: „Intenţionez să reprezint opinia şi votul sisţinătorilor mei şi să fiu de partea dreptului femeii de a alege [un avort].” [36]
Geri Halliwell, fostă membră a grupului Spice Girls, acum cunoscută cântăreaţă solo, este un alt exemplu. Ea a fost numită drept ambasador de bună-credinţă al UNFPA, în 1998, pentru a promova necesitatea aşa-numitei „sănătăţi a reproducerii” în toată lumea. Pe lângă multe proiecte la care a participat, ea a fost desemnată de MSI să meargă în turnee cu programe MSI, în Filipine. Unul dintre cele mai recente proiecte ale sale a fost lansarea unui site pe reţeaua de Internet, destinat tinerilor sub 16 ani, care oferă informaţii de avort. [37]
Controlul populaţiei la nivel internaţional
Într-o mare măsură, filozofia controlului populaţiei îşi are rădăcinile într-un text scris acum 200 de ani de către economistul T.R. Malthus (1766-1834), întitulat Eseu despre populaţie (1798). În lucrarea sa, Malthus susţinea că rasa umană tinde să se reproducă în progresie geometrică (2, 4, 8 …), în timp ce resursele alimentare cresc în ordine aritmetică (1, 2, 3 …). Astfel, pe măsură ce populaţia creşte, se va produce o scădere al produsului mediu pe cap de locuitor, ceea ce va face să crească mizeria, care, eventual, ar putea genera foamete şi războaie.
În ciuda faptului că modelele matematice ale lui Malthus, pe care le folosea pentru a reprezenta creşterea populaţiei şi a producţiei alimentare, s-au dovedit a fi false, şi deşi, în reeditarea de mai târziu a acestui eseu, Malthus a repudiat teoria sa iniţială simplistă, susţinătorii controlului populaţiei au continuat să promoveze punctele de vedere de început ale lui Malthus şi alte preziceri la fel de nefondate. [38]
Malthusianiştii moderni promovează o serie de pretenţii fără nici un temei despre consecinţele creşterii populaţiei, care ar duce, dacă nu este ţinută sub control, la foamete, catastrofe naturale şi epuizarea resurselor naturale.
Cu toate acestea, în toată lumea, producţia de hrană depăşeşte creşterea populaţiei [39] şi specialişti de frunte au subliniat că sporirea producţiei alimentare din ultimele decenii a depăşit resursele disponibile de cultivare a produselor agroalimentare. Colin Clark, fost director al Institutului Economie Agricolă de la Universitatea Oxford, a ajuns la concluzia că dacă fermierii ar folosi cele mai bune metode disponibile lor, ar produce suficientă hrană pentru stilul american de alimentaţie, necesară pentru o populaţie de 35,1 miliarde de oameni [40], ceea ce înseamnă o populaţie de 6 ori mai mare decât populaţia din prezent a lumii. Roger Revelle, fost director al Centrului Harvard pentru Studiul Populaţiei, a estimat că rezervele agricole ale lumii au capacitatea să ofere o dietă adecvată (2500 kilocalorii pe zi), precum şi fibre, cauciuc, tutun şi băuturi pentru 40 miliarde de oameni. [41] Chiar şi Organizaţia Naţiunilor Unite a fost nevoită să recunoască imprecizia prezicerilor înfricoşătoare cu privire la rezervele mondiale de hrană. În anul 2000, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite a publicat un raport în care concluziona că producţia de hrană a lumii va continua să depăşească creşterea populaţiei şi că populaţia de 8 miliarde care se estimează că va fi în anul 2030 va fi alimentată mai bine ca niciodată. [42]
În ceea ce priveşte prezicerea unei catastrofe ecologice, anume ţările care sunt aproape sau sub nivelele de înlocuire a generaţiilor sunt cele mai mari consumatoare de resurse nerecuperabile. [43] Argumentul că o creştere a populaţiei globului va duce la nivele mai mari ale emanaţiilor cu efect de seră şi la o încălzire globală nu a fost dovedit, şi există mulţi alţi factori care trebuie luaţi în calcul.
Unii susţinători ai controlului populaţiei afirmă că sporirea populaţiei va duce la epuizarea resurselor naturale deficitare. Totuşi, ei susţin acest lucru în baza unei teorii economice convenţionale şi a unei experienţe comune, care adoptă o poziţie contrară. Oamenii sunt foarte ingenioşi în găsirea înlocuitorilor materiei de care duc lipsă (deci mai scumpe) pentru a face bunurile mai uşor disponibile. Pe lângă aceasta, tot mai multe resurse naturale valoroase sunt descoperite mereu.
Motivul real al celor care susţin controlul populaţiei este să menţină acelaşi echilibru de putere. Aceasta a fost demonstrat clar de către Henry Kissinger în National Security Study Memorandum 200, în 1974, [44] şi apoi, subliniat de către Dr. Charles Ravenholt, director al oficiului pentru populaţie al USAID, în 1979: „Controlul populaţiei este necesar pentru a menţine o funcţionare normală a intereselor comerciale ale Statelor Unite în toată lumea. Fără a încerca să ajutăm acele ţări în dezvoltarea lor economică şi socială, lumea s-ar revolta împotriva prezenţei comerciale a SUA. Elementul obligatoriu este interesul propriu. Dacă explozia populaţiei continuă fără nici un control, aceasta poate duce la asemenea condiţii economice dezastruoase care vor genera revoluţii. Iar revoluţiile reprezintă ultimul lucru benefic pentru interesele Statelor Unite.” [45]
Avortul este principalul instrument al susţinătorilor controlului populaţiei. După deciziile Curţii Supreme de Justiţie a SUA din 1973, care au declarat dreptul constituţional la avort, unul din judecătorii care au fost de acord cu aceasta a descris avortul ca fiind „o soluţie rezonabilă de control al populaţiei.” [46] UNFPA este unul dintre cei mai importanţi promotori ai avortului chimic şi chirurgical din ţările în curs de dezvoltare. [47]
Un alt instrument vital al programelor de control al populaţiei este elementul de impunere. Mulţi dintre părinţii fondatori ai controlului modern al populaţiei şi-au exprimat foarte clar susţinerea faţă de controlul guvernului al procesului de reproducere. Paul Ehrlich, [48] de exemplu, susţinea metode obligatorii de control al populaţiei, dacă eşuau metodele voluntare, iar Garret Hardin [49] susţinea că „ libertatea de a reproduce este intolerabilă”. Kingsley Davis [50] scria: „Se pot aduce argumente că supra-reproducerea – creşterea a peste 4 copii – este o crimă gravă şi trebuie scoasă în afara legii.” Politica de control al populaţiei privind un singur copil pe familie din China implică avortul impus, folosirea pe larg şi obligatorie a dispozitivelor intrauterine şi a diverse mecanisme abortive, precum şi un sistem de penalizări financiare grave pentru cei care încalcă legea.
Julia Alvarez, ambasadorul Republicii Dominicane la Naţiunile Unite a expus natura adevărată a controlului populaţiei, atunci când şi-a prezentat raportul la Conferinţa ONU despre populaţie, în 1998, Comisia organizaţiilor neguvernamentale pe populaţie şi dezvoltare. Descrisă fiind ca o eroină feministă, veterana ONU a şocat reprezentanţii a peste 30 ONG-uri de elită, [51] implicate în promovarea controlului populaţiei, atunci când a criticat dur activitatea acestora, avertizând că proiectele lor erau motivate din punct de vedere rasial şi constituiau un pericol pentru femeile în vârstă. Explicând cum a început implicarea Naţiunilor Unite în controlul populaţiei, în 1974, la prima conferinţă mondială pe populaţie, şi cum a fost îndreptată chiar de la bun început deliberat asupra ţărilor sărace şi de culoare, cum ar fi chiar ţara sa de baştină, ambasadoarea Alvarez a declarat că politica a împovărat extrem de mult femeile în vârstă din ţările din lumea a treia , care nu mai pot să se bazeze pe sprijinul copiilor lor, aşa cum se obişnuia înainte. [52]
—
Note:
[1]. Preambul la Convenţia Naţiunilor Unite; vezi www.un.org/aboutun/charter/index.html
[2]. Nivelul contribuţiei financiare a fiecărei ţări la bugetul ONU se determină în funcţie de produsul naţional brut, cu anumite ajustări. Astfel, în 1999, Statelor Unite li s-a solicitat 25% ( 304.4 milioane $) din bugetul ONU. Primii 10 contributori, în 1999 ( inclusiv Marea Britanie, alte 5 ţări din Uniunea Europeană, Japonia, Canada şi Rusia), au plătit 79.56% din bugetul ONU. (site-ul ONU)
[3]. Federaţia Internaţională pentru Dreptul de Viaţă descria politica Administraţiilor ONU şi SUA la Conferinţa ONU din 1994 de la Cairo pe populaţie ca „imperialism pro-avort”.
[4]. The New American, vol. 10, nr. 13, 27 iunie 1994
[5]. The Interim, Canada, ianuarie 1999
[6]. La Conferinţa Beijing +5 din 2000, singura ţară din America Latină care a sprijinit poziţia pro-vita a Vaticanului a fost Nicaragua.
[7]. Institutul Catolic pentru Familie şi Drepturile Omului, Friday Fax, vol. 4, nr. 30, 13 iulie 2001
[8]. Prof. Richard Wilkins, adresare la Conferinţa ONU despre asezăminte umane, Istanbul, 1996
[9]. Progress in Human Reproduction Research, nr. 45, 1998
[10]. WorldNetDaily, Focus on Family and Pro-Life Infonet, 12 iunie 2001
[11]. Institutul Catolic pentru Familie şi Drepturile Omului, Friday Fax, vol. 4, nr. 27, 22 iunie 2001
[12]. Comunicat de presă al Centrului pentru Politici şi Dreptul la Reproducere, 31 iulie 2001
[13]. UNFPA, UNHCR, UNICEF sunt fonduri care există şi funcţionează sub controlul simultan al Adunării Generale a ONU şi Consiliului Social şi Economic al ONU. OMS şi Banca Mondială sunt agenţii autonome specializate coordonate prin mecanismele Consiliului Economic şi Social.
[14]. Conferinţa Internaţională pentru îmbunătăţirea sănătăţii femeilor şi copiilor prin planificare familială.
[15]. Population Research Insitute Review, mai/iunie 1992
[16]. The Lancet, 13 decembrie 1990
[17] N Sadik (ed), Population and the UNFPA experience, NY University Press, NY si Londra, 1984
[18] Agenţia de ştiri Zenit, 22 octombrie 2000
[19] Pe site-ul reţelei de Internet, UNFPA insistă: „Programul de Acţiune al Conferinţei internaţionale despre Populaţie şi Dezvoltare de la Cairo, Egipt, din 1994, declară ca avortul nu trebuie promovat ca metodă de planificare familială. UNFPA susţine în totalitate această poziţie şi nu oferă sprijin pentru servicii de avort. Noi lucram pentru prevenirea avorturilor prin planificarea familială, si pentru a ajuta ţările să ofere servicii femeilor care suferă din cauza avorturilor nesigure”.
[20] LifeSite, Canada, 25 iulie 2000
[21] Population Research Institute, 16 martie 2001
[22] WHO, UNHCR si UNFPA, An Inter-Agency Field Manual: Reproductive Health in Refugee Situations, pag. 55
[23] WHO, Reproductive Health Services in Conflict and Displacement, tabel 5.1, pag. 60
[24] Studiul experimental condus de OMS privind siguranţa pilulelor „de-a doua zi” este adesea citat, în ciuda faptului că acesta s-a realizat pe un eşantion de doar 100 de femei fiecare din care a luat medicamentul o singură dată. Sursa: The Lancet, vol. 357, nr 9263, 14 aprilie 2001
[25] National Right to Life News (4 februarie 1992): „Cu ajutorul grant-urilor din partea OMS, Guvernul Chinei… intenţionează să testeze medicamentul abortiv (RU-486) în 4 mari orase”.
[26] Relatat de Agenţia de ştiri Zenit, 2 august 2001 cu informaţii de la LifeSite, Canada
[27] Mai multe surse, inclusive Agenţia de ştiri Zenit, 2 august 2001
[28] Site-ul în reţeaua Internet al IPPF, „What is IPPF?”
[29] Site-ul în reţeaua Internet al IPPF; primul drept din Cartă este dreptul la viaţă care se aplică mamelor “ale căror viaţă este pusă în pericol de sarcină”.
[30] Declaraţia despre avort a Comisiei Internaţionale de Consiliere Medicală a IPPF, octombrie 1983. Cu acordul Consiliului Central al IPPF, noiembrie 1983
[31] IPPF, The Human Right to Family Planning, 1984
[32] Relatat de LifeSite, Canada, 13 martie 2001
[33] Populaion Action International, 1999
[34] Site-ul în reţeaua Internet al MSI, www.mariestopes.org.uk/abortion.html
[35] EWTN News, 30 august 2000
[36] CNN, 25 mai 2000
[37] Comunicat de presă al MSI, 22 octombrie 2001
[38] În 1970, Paul Ehrlich, unul dintre parinţii-fondatori ai mişcării moderne de control al populaţiei scria: „Dacă eram un jucător de pariuri, aş fi putut paria cu şanse de 50% ca Anglia nu va mai exista in anul 2000” Citat de către B. Dixon, What is science for?, Harper, New York, 1973.
[39] T Hewitt şi I Smyth, “Is the world overpopulated?”, în Allen şi Thomas(ed.), Poverty and Development in the 1990s, Oxford University Press, 1992
[40] C Clark, Population Growth: The Advantages, Santa Ana: R L Sassone, 1972, pag. 44
[41] R Revelle, “The resources available for agriculture”, Scietific American, vol. 235, nr. 3, septembrie 1976, pag.168
[42] Relatat de LifeSite Daily News, 25 iulie 2000, preluare a unui comunicat de presă al ONU.
[43] T. Hewitt si I. Smyth
[44] Vezi secţiunea 4.1.1 – Naţiunile Unite
[45] Dr Charles Ravenholt, citat în “Population control of third world planned”, Dublin Evening Press, 12 mai 1979
[46] Judecător Potter Stewart in The Washington Times
[47] Vezi secţiunea 4.1.4 – Organismele Naţiunilor Unite
[48] Paul R Ehrlich, The Population Bomb, New York: Ballantine, prolog, 1968
[49] S.T. Reid si D.L.Lyon (ed.), Population crisis – an interdisciplinary perspective, 1972
[50] Kingsley Davis, in R. Eliot et al., “US population growth and family planning: a review of literature”, in The American population debated, Daniel Callahan, New York: Anchor Books, 1968
[51] Aceste organizaţii includ: Zero Population Growth, The International Planned Parenthood Population, Population Communication International, Population Resource Center, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), Fundaţia Rockefeller.
[52] Austin Ruse, PRI Review, mai/iunie 1998
