„Vrei să mai faci copii?”
Sunt mamă a doi copii și mi se adresează destul de des întrebarea asta din partea prietenilor și străinilor deopotrivă. Răspunsul meu însă nu e relevant. Ceea ce contează e ce vrea să spună întrebarea în sine.
Printre colegii mei de generație „milenială”, mai ales cei din cercurile atee, există o mare reținere în a aduce copii pe „lumea asta” – o lume care le pare deosebit de tumultuoasă azi milenialilor care nu de mult trăiau în general scutiți de turbulențe sociale sau politice. Ne apropiem de intrarea în anul trei al unei pandemii globale care încă mai lâncezește printre noi, suntem martorii unor descărcări emoționale fără precedent în contextul diviziunii politice și ne luptăm cu noi temeri legate de pericolele pe termen lung ale schimbărilor climatice. În centrul acestei reticențe în a procrea stăpânește un sentiment de responsabilitate morală – o responsabilitate de a nu mai face copii. Față de cine anume am avea o asemenea responsabilitate, e încă neclar. Față de copii? Față de societate? Față de Pământ? Față de toate cele enumerate?
Nu știu cum se face, dar un lucru e clar: generația mea se simte obligată să-și restrângă urma pe Pământ în numele unei vagi noțiuni de dreptate socială.
Eu resping asta.
Și nu e aici o judecată împotriva celor care și-ar dori să aibă copii, dar nu pot, sau împotriva celor care aleg să aibă doar unul sau doi copii din cauza unor limite personale – nu oricine poate (sau dorește) să aibă de-a dreptul șapte copii. Mai degrabă, ce urmează aici e o meditație la cauzele pentru care orice filozofie a planificării familiale care se agață de „starea lucrurilor” se naște dintr-o logică profund greșită.
Instabilitatea permanentă
Studiile arată în mod constant că milenialii nu mai au același număr de copii precum părinții lor din generația baby boom. Datele oferite de Centrul de Control și Prevenție a Îmbolnăvirilor dezvăluie faptul că am ajuns la cea mai joasă rată a nașterilor din anul 1973 încoace, căzând mult sub nivelul de înlocuire a populației. Alte rapoarte recente ale acestui centru arată că nesiguranța economică indusă de criza Covid va continua să mențină rata nașterilor la un nivel scăzut și în anii următori. Un sondaj realizat de Morning Consult în 2020 a arătat că 17% dintr-un număr de aproape șase sute de oameni întrebați au spus că au de gând să amâne întemeierea unei familii pe termen nedefinit, din cauza pandemiei. Alții au pus ezitarea pe seama grijii pentru mediu, lipsei unui partener, precum și a instabilității personale și globale.
Studiile au arătat că nenorociri precum Covid, instabilitatea socială, provocările economice și schimbările climatice au instilat în mințile multor oameni o grozavă teamă existențială care în formele ei cele mai extreme îi împinge la amânarea sau renunțarea la procreare. Însă instabilitatea noastră globală și comunitară actuală nu e neapărat mai rea acum decât în alte timpuri. Ea poartă doar un alt nume. Generația noastră nu a trecut prin mari crize economice, războaie mondiale sau alte evenimente cruciale care să fi reconfigurat în mod radical contextul nostru sociopolitic (cu toate că se poate admite o oarecare răsturnare radicală a ordinii).
Indiferent dacă ne aflăm sau nu într-un moment de cotitură, lumea este și a fost întotdeauna frântă pur și simplu. Dacă nu sunt tulburări politice, e pandemie. Dacă nu e o instituție violentă și dezumanizantă precum sclavia, atunci e o mare criză economică. Precum aburul care caută un recipient a cărui formă să o ia, e același spirit de frângere și păcat care curge hemoragic de la o temă la alta, de la o generație la alta, de la un deceniu la altul. Cum spunea dr. Paul Griffiths, fost profesor de Filozofie catolică la Universitatea Duke într-o vorbire din 2016 adresată ucenicilor în meserie: „Nu suntem astăzi mai confuzi. Suntem doar confuzi în alt fel.”
Toate astea duc la întrebarea: ar fi bine să așteptăm până când lumea va fi mai puțin „confuză” înainte de a ne hotărî să avem copii? Dacă am spune da, ar însemna să ne construim decizia schimbătoare de vieți pe o falsă premisă: anume că utopia e realizabilă pe Pământ. Dar nu este. Dacă am aștepta lumea pe care o prefigura John Lennon în „Imagine”, am avea tare mult de așteptat. Noi suntem și vom fi întotdeauna confuzi. Lumea e nesigură și așa va fi întotdeauna. Chiar dacă dovezile în probleme cum este schimbarea climatică indică spre inevitabile crize, se știe că dintotdeauna calamitatea și haosul au pândit din umbră. Și totuși, nici o criză globală, indiferent cât de mare, nu va justifica alegerea unei vieți fără copii.
Viața ne va sili întotdeauna să trecem prin momente extrem de neconfortabile. Ființele omenești știu deja acest lucru la un nivel pur biologic. În definitiv, oricine a trecut printr-o naștere poate mărturisi că acea experiență e orice altceva decât confortabilă și totuși mamele se supun de bună voia acestor dureri mereu și mereu.
Făcut pentru disconfort
Din fericire pentru viitorul umanității, nu am fost făcuți pentru confort. A ne dedica viața urmărind acest scop ne-ar priva de cele mai mari daruri ale vieții, care sunt căsătoria și creșterea copiilor. Și mai semnificativ însă, ne-ar lăsa inimile pe veci pustii, pe când am zburda din plăcere în plăcere, dintr-o distracție goală în alta. Cum scria Sf. Augustin în Confesiunile lui: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, iar inimile noastre nu au liniște până nu se odihnesc în Tine.”
Episcopul Robert Barron, renumit evanghelist și Episcop adjunct al Arhidiocezei de Los Angeles, demontează etosul milenial care spune că viețile noastre se învârt fundamental în jurul nostru. Căutarea individuală după împlinirea personală e o formulă proprie fiecăruia. Suntem făcuți pentru comunitate, în interiorul căreia nivelul fundamental e ocupat de familie. Familia imprimă vieții sens, scop și dimensiune. Ea ne transportă dincolo de închisorile înguste are propriilor noastre minți și ne forțează să creștem. Întocmai ca o mașină de șlefuit pietre, ne netezește imperfecțiunile. Ne face să strălucim, însă ne și cere ceva în schimb: ne cere o abandonare glorioasă și dureroasă în același timp a sinelui nostru. O mie de morți și renunțări la sine în fiecare zi, în schimbul celui mai mare bine dintre toate: să iubești și să fii iubit.
Îmi este teamă să-mi supun copiii la ce vor avea de îndurat în lume? Nu, nu-mi este. Întrebarea nu e dacă vor veni încercările, ci mai degrabă cum îmi voi îndruma copiii prin ele atunci când vor veni? Misiunea maternității, în loc să-mi crească anxietatea cu privire la cât de confuză de lumea, mai degrabă a redus-o. Munca altruistă zilnică a creșterii copiilor nu a dus numai la o creștere fără precedent în virtuți (dintre care una ar fi răbdarea!) ci a și conferit universului mundan din jurul meu o dimensiune extraordinară: privindu-mi pur și simplu copiii cum experimentează lumea din jur, am ajuns să o revăd în culori și să-mi mut privirea de la problemele ei la incontestabila ei frumusețe.
Însă dincolo de asta, m-a ajutat să capăt o nouă înțelegere a realității. Provocările inerente care încep cu grețurile de dimineață și durerile de articulații și se termină cu nopțile nedormite și luptele pentru spălatul pe dinți m-au silit să accept că viața nu e și nu va fi niciodată confortabilă. Trebuie să ne obișnuim să savurăm confortul pierderii controlului la nivel micro (cât timp de somn ne rămâne, ce vor să mănânce copiii) și la nivel macro (ce se va întâmpla cu societatea, cu planeta). E o atitudine mai așezată, mai cinstită față de realitate decât una aflată într-o paralizantă trepidație.
Nu le pot promite copiilor mei că vor avea pe lumea asta un confort perfect sau că vor fi în siguranță până la capăt. Dar pot să fac ca lumea lor – căminul nostru, viețile noastre, familia noastră – să fie un liman sigur atunci când toate celelalte din jur vor fi într-o nesfârșită confuzie. Aceasta e misiunea creșterii copiilor. Este moștenirea pe care avem cu toții puterea să o modelăm în mijlocul unei lumi care dintotdeauna a fost și va fi frântă.
