Prima parte a conferinței va sublinia importanța acordată aparențelor corporale. Dacă acestea caracterizează orice societate si cultură, ceea ce constituie o noutate azi, este faptul că această insistență asupra aparențelor corporale a generat o nouă formă de viață, care se sprijină pe o estetică generalizată, utilizând un „parc” de tehnologii în serviciul vizibilității [1]. Lupta pentru identitate si socialitate se face astăzi cu ajutorul unui proiect estetic: înlăturăm ceea ce deranjează, facem mai vizibil ceea ce seduce.
În a doua parte a conferinței voi sublinia deplasările si chestiunile etice pe care le-a indus această estetizare a vieții: de la patrimoniul material, spiritual, moral, etc. s-a trecut azi la patrimoniul corp, veritabil capital care trebuie să dureze, trebuie administrat, fabricat; frontiera dintre estetică si etică, dintre frumos si bine s-a deplasat: a avea un corp frumos este asociat azi cu reusita socială si cu cea a vieții; frontiera dintre iubire si seducție s-a deplasat si ea: nu mai căutăm să iubim pe celălalt, căutăm să-l seducem.
A treia parte a conferinței va propune trei perspective etice ca răspuns în fața estetizării vieții, a excesului de aparențe: prin atenția privind confuzia dintre limbajul estetic si cel etic; printr-un reechilibraj între Natură si Cultură; prin chestionarea raportului dintre normativitatea etică si normativitatea estetică.
I. Importanța acordată aparențelor corpului în societatea si cultura actuală
Corpul a fost întotdeauna revendicat de societate si de cultură: Încă de la nastere, ființa umană este marcată de social, ca si cum nuditatea ei naturală ar fi absolut insuportabilă, chiar periculoasă. La nasterea unui copil, societatea si-l însuseste, îl manipulează, îl îmbracă, îl formează si îl deformează, utilizând uneori o anumită violență [2]. Capul remodelat al indienilor chinook, gâtul alungit al femeilor birmane sau tailandeze, talia fină a europencelor, scarificările triburilor din Africa, tatuajele celor din Oceania, etc., anatomia constituie terenul privilegiat al metamorfozelor corpului.[3] Ceea ce variază este gradul de profunzime: de la machiaj la chirurgia estetică. Forțăm corpul să semnifice înlăturând [4], ajutând [5], modelând [6].
Dar, corpul nu a fost niciodată mai răsfățat, exhibat sau chiar adulat ca si în zilele noastre. Dacă Michel Maffesoli vorbeste de o „exacerbare a aparențelor” [7], Marie-José Mondzain merge până la „un abuz al vizibilului”[8]. Imaginea corpului pare mai valorizată decât realitatea lui, căci astăzi se pare că „a apărea e mai valoros decât a fi”[9]. De unde această dorință de a deveni imagine, de a-si construi o imagine. Dacă pretextele si motivațiile acestei construcții diferă (ideologice, religioase, estetice, medicale sau erotice), sensul rămâne acelasi: aparența corporală. Faptul că corpul se oferă ca vizibilitate, poate părea o afirmație banală care ar confirma importanța pe care o are imaginea la nivelul reprezentărilor individuale si sociale.
Dar acest exces de vizibilitate a corpului a dus la o nouă formă de viață.
Exacerbarea aparențelor a generat o nouă formă de viață, care se sprijină pe o estetică generalizată.
Care este interesul acestei puneri în scenă a aparențelor? Cel mai adesea, în cultura noastră, imaginea corpului constituie suportul referențial si comunicațional de prim ordin într-o întâlnire, într-un față în față. Această punere în scenă a aparențelor este destinată să atingă privirea celuilalt: Individul obține un beneficiu narcisic si social din această relație privilegiată cu propriul său corp, căci cel mai adesea celălalt ne judecă pornind de la acesta [10]. Artistii, sportivii, politicienii o stiu mai bine decât oricine: trebuie să ai o imagine bună. Prin faptul de a apărea, o legătură se stabileste între corp si privirea celorlalți, fiind judecat după aparențe… căci exteriorul nu exprimă oare interiorul?
Este momentul să vedem mai îndeaproape ceea ce aparențele ne pot învăța.
Aspect, alură, formă, culoare, exterior, asemănare, fizionomie, chip, atitudine, fard, iluzie, pretext, simulacru, strălucitor, etc. sunt câteva dintre sinonimele atasate termenului de aparență corporală. Aparența, adică exteriorul, ceea ce se află în afară, nu are un renume prea bun. Înțelepciunea populară ne-o aminteste: „aparențele sunt înselătoare”, „nu haina-l face pe călugăr”, „nu tot ce străluceste e aur”, etc. Trăsăturile aparenței care vizează superficialitatea, au fost discreditate de înțelepciunea populară si de gândirea crestină din cauza opoziției cu profunzimea, cu realitatea, cu esența si cu substanța.
Nu este, în orice caz, atitudinea lui Michel Maffesoli, pentru care aparențele sunt o formă de cunoastere sau o manieră de a se face cunoscut. Nu putem vorbi oare de o profunzime a suprafeței, de un adevăr al suprafeței? Trebuie oare să ne mulțumim cu constatările înțelepciunii populare sau să încercăm să vedem ce ne învață aparențele?
M. Maffesoli nu contestă fragilitatea aparenței corporale, căci, spune el: Pentru a face imagine, ce este mai fragil, mai schimbător decât pielea unui individ; sensibilă la variațiile sezoniere, la temperaturi, la diverse schimbări exterioare, ea se modifică în funcție de vârstă [11].
Dar această neîncredere în aparențe, se întreabă el, nu este oare legată de o fantasmă intelectuală care ar dori să caute adevărul dincolo de ceea ce se vede? Oare nu există o inteligență a aparențelor care se oferă în experiența cotidiană? E nevoie de mai multă atenție pentru a sesiza evantaiul de semnificații al imaginii corpului, a variațiilor sale. Este vorba, pentru autor, de a face o „cură de Adevăr” [12], alt tip de cunoastere decât cea rațională, care include aparențele, emoțiile, frivolul.
Acest joc al aparențelor, prin punerea lor în scenă, nu este decât rodul unei estetizări a vieții, specifică societății noastre. Este inutil să minimalizăm, sau chiar să negăm, această estetizare a vieții în beneficiul a „ceea ce ar trebui să fie” viața.
Această experiență estetică, propune o judecată existențială pornind de la aparențe, emoții, seducție, etc. si înlocuieste judecata de valori care se sprijină pe o „credință într-o lume trecută”, care ar dori să determine normativ sau prin judecată ceea ce „trebuie să fie” viața. În fața acestor judecăți de valoare, autorul ne aminteste că pentru ca să fie, viața trebuie să apară (pour être, la vie doit paraître) [13], dorind să ia distanță față de dura disciplină fenomenologică si față de filosofii gardieni ai conceptului, acesti clerici de serviciu care cred posibil să nege ceea ce este, pentru a salva admirabila perfecțiune a dogmaticii lor [14].
Pozițiile autorului ne vor servi drept sprijin pentru a chestiona aparențele, pornind de la raportul estetică-etică.
Această estetică generalizată este susținută de un „parc” de tehnologii în serviciul vizibilității.
Cultul corpului depăseste de departe o estetică a aparenței legată de vestimentație si de machiaj, pentru a ilustra o întoarcere asupra sinelui, prin intermediul corpului. În fața dispariției sacrului, corpul rămâne singurul reper de care ne agățăm, în fața stresului, a oboselii sau a singurătății. Într-adevăr, chiar dacă nu ne recunoastem în aparențe, acestea pot fi sursă de frustrare, căci ele nu mai pot să contrabalanseze realitatea. Hainele, accesoriile, bijuteriile, coafurile, nu mai sunt suficiente pentru a contrabalansa finitudinea. Trebuie să merităm frumusețea si acest lucru se face cu efort si cu auto-disciplină, căci frumusețea se produce si chiar se fabrică. Trecem astfel de la o frumusețe înțeleasă ca un dar al naturii, la o frumusețe care se câstigă si se produce în funcție de voința indivizilor si a canoanelor în vigoare. Transformarea corpului, ce trece prin practicarea body-buildingului si a chirurgiei estetice [15] poate oferi o oarecare satisfacție sau chiar bucurie.
În practicarea body-buildingului corpul este umflat din interior. Cel ce practică body-buildingul… se serveste de fibra musculară pe care o are pentru a face – cu prețul unei înfricosătoare si absurde discipline – un tablou… bodybuildingul umflat pe dinăuntru [16].
Corpul este parcelat si fetisizat, în funcție de punctele unde joacă seducția. Este vorba de o “musculare țintită”: abdomen, bicepsi, pectorali, etc. – utilizând greutăți, biciclete, haltere, etc. Porțile sferei sociale sunt deschise cu ajutorul aparențelor bine muncite, prin stăpânirea imaginii de sine care este vehiculate. Muschii propulsează corpul pe scena socială. Aparența devine o realitate legată de această expunere a muschilor. O deplasare se produce odată cu body-buildingul : corpul devine un obiect de plăcere, un scop în sine, pierzându-si calitatea de intrument de muncă. Există o juisare în percepția, în prezența acestui corp musculos, o excitare legată de puterea corpului care devine o obsesie.
Cu chirurgia estetică trecem dincolo de frontiera trupului si acest lucru are ceva în comun cu violența. Pentru Jean-Luc Nancy, violența nu transformă ceea ce violentează, ea „denaturează”, „masacrează” si „înlătură forma si sensul” [17]. Violenței imaginilor corespunde violența corpurilor. Grija pentru un corp slab indusă de reprezentările socioculturale, se revelează a fi o violență împotriva sinelui, împotriva propriului corp, o violență care este sursă de suferință si de derivă pentru indivizi care sunt întotdeauna la un rid, la cinci kilograme de fericire [18] Imaginea ideală îsi însuseste corpul si îl atrage într-un joc care-l formează si îl deformează [19].
Corelativ corpurilor violentate corespunde o imagine a violenței care se împlineste întotdeauna într-o imagine, o expunere, o exhibare. De departe, în fabricarea sinelui, chirurgia estetică este cea mai violentă manifestare a lumii contemporane ; în spatele unei justificări medicale, remarcă France Borel, se ascunde o tendință la mutilare. [20] Această violență împotriva corpului este mărturia forței pe care imaginea o are asupra persoanelor.
II. Dar această estetizarea a vieții a indus noi deplasări si a stârnit noi chestiuni etice. De la patrimoniul material, spiritual, moral, etc. s-a trecut azi la patrimoniul corp, veritabil capital care trebuie să dureze, trebuie administrat, fabricat.
Dar despre ce corp vorbim? Este vorba de reprezentările socio-culturale ale corpului, care determină etalonul care predomină: un corp elegant, seducător, tânăr, etc. Este corpul spoturilor publicitare, corpul spectacolelor de modă, corpul prezentat în filmele porno, etc. Discursurile socio-culturale actuale oferă un corp abstract, ireal: fără miros, fără transpirație, fără riduri, fără peri [21], fără grăsime, etc. lăsând să se întrevadă un ecart din ce în ce mai mare între realitatea corpului si imaginea sa ideală, în asa măsură încât Gilles Lipovetski vorbeste despre un „corp desubstanțializat” [22].
Frontiera dintre estetică si etică, dintre frumos si bine s-a deplasat: a avea un corp frumos este asociat azi cu reusita socială si cea a vieții. Frumusețea, seducția si aparența corporală au devenit criterii determinante în societate. Jean Maisonneuve et Marilou Bruchon-Schweitzer [23], arată puterea de fascinație a modelelor estetice în ceea ce priveste percepțiile, alegerile si atitudinile noastre. Exemplele abundă. Copiii care sunt considerați frumosi sunt preferați celorlalți, fiind judecați mai puțin sever decât cei considerați urâți. Astfel, pentru acelasi tip de transgresiune gravă, copiii considerați urâți sunt percepuți ca fiind mai antisociali si mai necinstiți decât copii considerați frumosi. Mai mult, copiii considerați urâți, riscă să aibă consecințe negative în ceea ce priveste dezvoltarea capacităților lor emoționale datorită aspectului lor fizic. Frumusețea copiilor poate afecta pozitiv nu numai percepția educatorilor, ci si deciziile care privesc viitorul lor. Reusita socială, profesională si publică se vede legată de frumusețea fizică: copiii considerați frumosi au 40% de sanse în plus pentru a sfârsi o scolaritate fără accidente de parcurs; 40% de sanse în plus pentru a avea o carieră ascendentă si cu promovări [24]… pentru a nu vorbi aici în ce măsură frumusețea fizică este asociată cu reusita relațiilor amoroase. Criteriile estetice sterg pe cele morale.
Frontiera corpului apărată de interdicția modificării voluntare a corpului a căzut. În ultimii 50 de ani cutia cu unelte a medicinii reparatorii a făcut un salt incredibil. Aproape toate părțile corpului pot fi înlocuite [25]. Dacă frumusețea era o caracteristică naturală, ea a devenit astăzi, prin intermediul tehnicilor (chirurgie estetică, body-building, etc.) o datorie, care nu are nimic în comun cu mostenirea primită. Tehnologia modernă induce în subiecți sentimentul unei dominări a comunicației, încercând să piloteze privirea celorlalți după bunul lor plac si refuzând să depindă de privirea lor. Si totusi, în ciuda acestui refuz, toți par animați de această formă de recunoastere: a fi văzut. … când societatea pare să fie descalificată ca noțiune de dependență comunitară, a fi văzut devine noua valoare care fundamentează sensul, purtătoare de acest suflu de care ființa umană are nevoie [26].
Căutăm soluții tehnice, când de fapt ceea ce este în joc este de alt ordin. Putem să gândim că această distorsiune este legată de o pierdere a libertății. Căci cum să înțelegem altfel această „normalizare blândă” [27] de care vorbeste Xavier Lacroix, dacă nu ca o nouă formă de despotism – care se substituie opresiunii si terorii de altădată – si care păstrează un control imens asupra oamenilor. Corpul trebuie să se supună imperativelor „formei”, „linei”, etc. În fața unei lumi în care totul se vede si se judecă, manipularea aparențelor îsi face intrarea. Trebuie să dăm o imagine a corpului, care să fie conformă cu reprezentările ideale, pentru a fi recunoscut si pentru a se situa în raport cu acest ideal. Este vorba de a fi în conformitate în ceea ce priveste linia corpului, frumusețea, performanțele, etc., căci acest lucru asigură o reusită în viața socială.
Pentru aceasta corpul trebuie normalizat: Corpul nu este obiect de cult decât cu condiția să intre în normele definite de „corpul social”. Svelt, fără riduri, sportiv, dinamic. Oroarea față de handicap si față de malformații se exacerbează. În etica biomedicală, este vorba de coborârea pragului de toleranță la acestea. Iar normalizarea este din ce în ce mai aprigă: o mulțime de ortodentisti, ortopezi, ortoptici, ortofonosti si chirurgi esteticieni vor veni să redreseze organele câtusi de puțin eretice sau deviante… [28]
Atât corpul cât si tehnica au azi un statut propriu religios, căci au devenit mijloace de „mântuire” pentru om. Corpul nu mai primeste mântuirea de la Dumnezeu, ci prin puterea tehnicii care îi asigură un supliment de existență. Arhetipurile găsesc o iesire tehnică uimitoare prin puterea tehnicii: diferența dintre bărbat si femeie a căzut, căci tehnica permite azi schimbarea de sex. În secolul vitezei, cuvântul este prea lent pentru a comunica. Imaginea corpului permite o comunicare totală. Astfel, de la disciplina spiritului si disciplina morală predicată de biserică, am trecut la disciplina corpului, a antrenorilor din sălile de fitness.
Frontiera dintre iubire si seducție s-a deplasat si ea. Nu mai căutăm să iubim pe celălalt, căutăm să-l seducem. Seducția tentează o ruptură acolo unde iubirea face legătura; ea realizează o dependență acolo unde iubirea separă […] Această dependență pe care o produce, sensibilă la numeroase detalii, vă deplasează, vă seduce pentru că vă deplasează [29].
Iată că în spatele viselor de posesiune si reparație se ascund visele de seducție. În fine, avem mijloacele necesare pentru a atinge idealul seducției, aceste calități sublime: un corp frumos, tânăr, grațios si viril. Un corp care se dă în spectacol în fața celorlalți.
La aceste calități vin să se alăture visele erotice, sub două aspecte: cel sexual si cel amoros. Frontiera dintre cele două aspecte este stearsă azi în beneficiul primului aspect. Visele erotice fac un absolut din ceea ce ar trebui să fie relativ, adică afectivitatea, sentimentul, resentimentul, plăcerea, concepția corpului, si fac relativ ceea ce ar trebui să fie absolut, adică legătura, relația. A investi subiectul numai prin trăsături afective nu riscăm să oferim perspectiva unui subiect căruia îi lipseste orice mediere rațională? Aceasta s-ar putea traduce prin faptul că subiectul nu se angajează niciodată într-o dezbatere morală.
III. Trei perspective etice, ca încercări de răspuns în fața estetizării vieții: Atenție la confuzia dintre limbajul estetic si cel etic. Desigur, aceste reprezentări sunt în strânsă legătură cu imaginarul colectiv. Dar mai mult, aceste reprezentări sunt în strânsă legătură cu valori care le susțin si care condiționează practici cotidiene asupra corpului real: control, precauții, conformism, frică de finitudine. Astfel un corp slab induce cu subînțeles controlul, capacitatea persoanei de a-si domina viața, forță de caracter, putere, energie. Dimpotrivă, un corp gras induce cu subînțeles lascivitate, incapacitate de a-si domina apetitul, lipsă de îngrijire sau lipsă de caracter. Controlul obsesiv al imaginii corpului atrage după sine precauții alimentare [30] care merg în sensul perfecționismului sau al culpabilității, care împinse la extremă [31] duc la patologii de comportament alimentar cum ar fi anorexia sau bulimia.
Etimologic, termenul «anorexie» înseamnă «lipsă de apetit», dar în fapt aceasta este percepută ca ceva ce distruge corpul si viața. Dacă anorexia atinge mai degrabă femeile – pentru bărbați greutatea nefiind un factor de diferențiere socială – ea se înrădăcinează în conformitate cu imaginea ideală a corpului pe care societatea o trimite. Privirea anorexică si privirea societății asupra corpului feminin se întâlnesc. Bulimia se manifestă prin consumul excesiv de mâncare. Împărțit între control si consum, persoana bulimică se vede confruntată cu voința de a decide viața ei si cu o societate care o împinge să consume din ce în ce mai mult. Anorexia bulimică este o patologie în care persoana este atasată atât siluetei cât si dorinței de a consuma. Vomatul este soluția si compromisul care încearcă să concilieze cele două căi.
Un reechilibraj între Natură și Cultură
Frontiera dintre natură si cultură se face pornind de la distincția dintre sensibil si semnificant. O cultură este sensibilitatea structurată si structurantă a unei societăți. Dacă ea permite sensibilului să existe înrolându-l sub un model constrângător, ea nu este un eveniment de sens si cu atât mai puțin de adevăr [32]. Interesul meu nu este numai acela de a prezenta un corp metamorfozat de cultură. Construcția unei etici a corpului trebuie să depăsească dihotomia dintre natură si cultură. Căci, dacă un corp este întotdeauna modelat de cultură, el este de asemenea un dat real si natural. O etică trebuie să țină seama de finitudinea corpului. Perspectiva naturalistă va căuta sursa sensului în corpul organic, insistând asupra materialității acestuia, asupra suportului pe care cultura îsi scrie textul. Riscul ar fi de a neglija orice semnificație culturală, dezbrăcând corpul de simbolurile si de semnele textului. Această perspectivă naturalistă nu poate să ducă decât la un corp biologic, determinat.
Perspectiva culturalistă este mai sensibilă la context, fără de care textul nu poate să aibă sens. În această perspectivă corpul este un text scris de cultură. Rețeaua de semnificații trebuie căutată în contextul sociocultural, istoric, ideologic [33]. Această poziție este specifică poststructuralismului. O întoarcere la corpul natural – cu visele lui, cu dorințele lui, cu senzațiile lui, care ar ține seama de finitudinea lui – o «re-naturalizare» a corpului, după expresia Michelei Marzano, îmi pare un răspuns pertinent pentru a se opune corpului-text.
Normativitate etică sau normativitate estetică ?
Hervé Juvin a remarcat că există o morală a frumuseții care se exprimă prin disponibilitatea sexuală, provocarea dorinței si a datoriei de a plăcea. Frumusețea a devenit o datorie, iar discursurile asupra frumuseții nu încetează să ne-o amintească. Sloganul „pentru că o merit” proclamat de L’Oréal, devine „pentru că trebuie” [34]. Fie la nivel de frumusețe, de sănătate sau de dorință sexuală, există un proiect de construcție estetică ce vizează crearea unei imagini a corpului după regulile socioculturale. Dar această normativitate estetică pune probleme etice mai ales in ceea ce priveste defectele de aparență [35].
Dragă D-nă Inimă Solitară,
Am 16 ai si nu stiu ce să fac si as dori să-mi spuneți ce să fac. Când eram mică nu era atât de grav, deoarece eram obisnuită să aud băieții din cartier cum îsi bat joc de mine, dar acum mi-ar place să am prieteni ca si celelalte fete ca să ies sâmbătă seara, dar băieții nu mă vreau deoarece m-am născut fără nas, desi dansez bine, am un corp frumos, iar tatăl meu îmi cumpără haine frumoase. Rămân adesea să mă privesc întreaga zi si plâng. Am o gaură mare în mijlocul feței care îi sperie pe oameni si chiar si pe mine, asa că nu-i acuz pe băieți că nu vreau să iasă cu mine. Mama mă iubeste, dar plânge când mă vede si este groaznic.
Ce am făcut să merit o soartă atât de oribilă? Chiar dacă am făcut lucruri rele nu a fost înainte de un an, iar eu m-am născut asa. L-am întrebat si pe tata, iar el mi-a spus că nu stie, dar că poate am făcut ceva într-o altă lume sau că poate sunt pedepsită pentru păcatele lui. Dar nu îl cred pentru că este foarte bun. Credeți că ar trebui să mă sinucid?
Cu prietenie,
Disperata [36]
Desigur exemplul ales este pe cât de ambiguu pe atât de radical. Este vorba de o ambiguitate care asociază un corp frumos si un chip monstruos. Este un exemplu radical, deoarece există o distincție notabilă între urâțenie si monstruozitate, între diferență si devianță. Dacă urâțenia este definită de criterii culturale care diferă de la o țară la alta, monstruozitatea include urâțenia punând sub semnul întrebării umanitatea noastră. Monstrul se situează la frontiera dintre uman si inuman.
Dar această frontieră este cea a privirii pe care o purtăm umanității noastre. Căci țintind cu privirea monstrul, țintim privirea noastră monstruoasă, prin compartimentarea pe care o practică față de umanitatea noastră. Chestiunile nu lipsesc. Prima chestiune etică este cea a raportului dintre imaginea corpului impusă de modelele culturale si excludere. Este vorba de fapt de o dublă excludere, una generând pe cealaltă: căci respingerea pe care o suportă fata din partea celorlalți, atrage după sine o respingere față de ea însăsi.
A doua chestiune etică este legată de privirea celorlalți. Această figură orbilă, constituie o veritabilă încercare, căci indiferența este imposibilă: „sare în ochi”… pentru a nu spune că ne „sparge ochii”, vizibilul fiind la limita suportabilului. Urâțenia se impune percepției, în sensul în care ea nu trece neobservată. Aparența fizică declansează reacții diferite. Dacă, în acest exemplu, este vorba de a-si bate joc de persoana în cauză, am putea ajuta: jena, dezgustul, mila, fascinația, etc.
A treia chestiune etică vizează relațiile. Cum remarcă Ève Gardien, orice comunicare este bulversată si orientată de această imagine neobisnuită a corpului care violentează profund emoțiile celui care priveste, în asa fel încât orice relație de dragoste, de seducție este blocată. Devianța violentează partajul. Dacă în fața unui sărac, pot să împart banii cu el si astfel să aduc un remediu sărăciei lui, în cazul unei persoane stigmatizate, atât cel care poartă stigmatele cât si cel care priveste, sunt neputinciosi: urâțenia este o violență făcută celuilalt care contra-atacă marcând-o cu distanța, asezându-l în afara privirii lui. Urâțenia este respingătoare [37].
În fața defectului de aparență, va trebui să evaluăm: Când o imperfecțiune fizică nu este acceptabilă, deoarece este legată de o suferință prea mare si interzice de a trăi din plin viața, si când este o simplă diferență evaluată ca o devianță care poate fi corectată din motive culturale?
Astăzi totul pare să ia forma imaginii, iar realitatea să dispară. Mai mult, imaginea însăsi este în pericol de a dispărea, fiind suprainvestită de semnificație. Imaginea trebuie să opereze un transfer asupra realității, să ne sensibilizeze la realitate. Imaginea manechinelor anorexice si imaginea corpurilor scheletice din Africa, prezintă aceeasi mizerie a lumii. Amândouă imaginile sunt un spectacol al morții. Aceeasi violență a corpurilor poate fi citită în ambele imagini. Riscul este acela ca imaginile să nu mai capteze decât ceea ce se vede, si să nu vadă mizeria, moartea, care nu ar trebui să existe din punct de vedere moral. Imaginea riscă să dispară sub acțiunea schimburilor economice, estetice sau emoționale.
NOTE
[1] MUNIZ, Sodré. «La subversion infime du symbolique» in Baudrillard. Paris, L’Herne, 2004, p.123-141. [2] BOREL, France. Le vêtement incarné. Les métamorphoses du corps. Ed. Pocket, 1998, p.15. [3] Imaginea corpului integrează în ea obiectele (haine, pălărie, baston, etc.) si acțiunea de a răspândi mirosuri, voci, urină, etc. cf. SCHILDER, Paul. L’image du corps Paris, Gallimard, 1968, p. 229. [4] «Colectivități întregi se pun de acord la un moment dat pentru a estima că un element anatomic sau altul este inutil, chiar periculos, si trebuie înlăturat. Mai mult pentru a fi integrat, individul trebuie să satisfacă norma, riscând altfel marginalizarea sau excentricitatea.»; «Invocând igiena, societatea actuală duce o luptă crâncenă pentru a sterge urmele «produselor» umane. Sânge, sudoare, mătreață, etc. sunt cu bună stiință condamnate. Educația copilului consistă în a-l învăța să se steargă la nas, să-si spele dinții… Adultul domină mirosurile sale cu forța deodorantelor, parfumurilor sau after-shaveurilor al căror scop nu-l cunoaste prea bine, de a ascunde, a substitui, sau printr-un curios detur de a sublinia.» cf. BOREL, France. Le vêtement incarné. Les métamorphoses du corps. Paris, Agora/Pocket, 1998, p. 53. [5] „Adiționarea cea mai evidentă la corp este desigur haina : ambalaj care în acelasi timp înveleste si dezveleste, simulează si disimulează „[…]; „Machiajul conferă siguranță, el dublează chipul cu un „film protector”. Numeroase femei mărturisesc că nu vor să iasă, adică să înfrunte lumea exterioară, fără această mască lejeră pe piele”; „Bronzajul tentează să dea machiajului un caracter mai puțin temporar, el îmbracă epiderma de exotism făcând corp cu ea.”; „Tatuajul îi este asemănător, dar se distinge prin caracterul lui definitiv. El costumează pielea.”cf. BOREL, France. Le vêtement incarné. Les métamorphoses du corps. Paris, Ed. Agora/Pocket, 1998, p.55-56. [6] „Dacă body-buildingul este un fel de a modela corpul având ca model o imagine puternică, alte procedee remodelează cele trei dimensiuni prin intervenția aparatelor mai mult sau mai puțin sofisticate. Corp reprimat, corp conținut;… Capul turtit sau alungit, talia fină sau picioarele meniu sunt garanții ale seducției, garanții ale iubirii. Cu cât piciorul este mai mic cu atât seducția creste. Iată de ce „victimele” consimt si constrângerea socială este perfect acceptată.” cf. BOREL, France. Le vêtement incarné. Les métamorphoses du corps. Paris, Agora/Pocket, 1998, p. 57. [7] MAFFESOLI, Michel. Au creux des apparences. Paris, Plon (coll. Biblio/Essais), 1990, p.110. [8] MONDZAIN, Marie-José. Le commerce des regards. Paris, Seuil, 2003, p.17. [9] Cf. MARION, Jean-Luc. Crucea vizibilului. Sibiu, Ed. Deisis, 2000, p.86. [10] RAVENEAU, Gilles. «Une nouvelle économie du corps: bien-être, narcissisme et consommation.» in Société, nr.3/2000, Ed. De Boeck/Université, Paris/Bruxelles, p.25. [11] MAFFESOLI, Michel. Au creux des apparences. Paris, Plon (coll. Biblio/Essais), 1990, p.105. [12] MAFFESOLI, Michel. Au creux des apparences. Paris, Plon (coll. Biblio/Essais), 1990, p.104. [13] MAFFESOLI, Michel. Au creux des apparences. Paris, Plon (coll. Biblio/Essais), 1990, p.130. [14] MAFFESOLI, Michel. Au creux des apparences. Paris, Plon (coll. Biblio/Essais), 1990, p.10. [15] Putem aminti de asemenea pe Madonna, Mariah Carey, Oprah Winfrey, care nu sunt «frumoase», ci s-au «făcut»frumoase. [16] BOREL, France. Le vêtement incarné: les métamorphoses du corps. Paris, Agora/Pocket, 1998, p. 56. [17] NANCY, Jean-Luc. Au fond des images, Paris, Galilée, 2003, p.37. [18] Enjeux. Les Echos, n°226, Juillet-Août, 2006, p.38. [19] NANCY, Jean-Luc. Au fond des images, Paris, Galilée, 2003, p.46-48. [20] BOREL, France. Le vêtement incarné. Les métamorphoses du corps. Ed. Pocket, 1998, p.207. [21] Julia Roberts a cunoscut adversiunea publică atunci când a sosit la o serată fără să se epileze sub braț. Urmare a acestui eveniment celebra actriță nord-americană a fost nominalizată printre «101 gafe ale starurilor» în emisiunea cu acelasi titlu. [22] LIPOVETSKI, Gilles. L’Ere du vide, Paris, Gallimard, 1983, p.69. [23] BRUCHON-SCHWEITZER, Marilou; MAISONNEUVE, Jean. Modèles du corps et psychologie esthétique. Paris, PUF/coll. Psychologie d’aujourd’hui, 1981, p. 75-136. [24] Cf. JUVIN, Hervé. L’avènement du corps. Paris, Gallimard, 2005, p.183. [25] Voir pour cela Enjeux. Les échos. N°.226, Juillet-Août, 2006, p.82. [26] Cf. MARCELLI, Daniel. Les yeux dans les yeux. L’énigme du regard. Paris, Albin-Michel, 2006, p.16. [27] LACROIX, Xavier. Le corps de chair. Les dimensions éthique, esthétique et spirituelle de l’amour. Paris, Cerf, 1994, p. 51. [28] LACROIX, Xavier. Le corps de chair. Paris, Ed. du Cerf, 1994, p. 51. [29] SIBONY, Daniel. L’amour inconscient. Au-delà du principe du plaisir. Paris, Grasset, 1983, p.23. [30] Iată mărturia lui Nathalie, 44 ani, responsabilă cu comunicarea, care ia micul dejun « sănătate » : « Mai întâi un pahar mare cu apă pentru a mă rehidrata. Apoi un suc de fructe (suplimentat în calciu, magneziu sau fibre, cum îl face Tropicana) si ceai verde antioxidant mai degrabă dacât cafea. În ceea ce priveste hrana solidă, un bol de cereale cu fibre (All-Bran) sau prebiotice (Weetaflakes) pentru ameliorarea tranzitului intestinal si lapte (îmbogățit cu calciu, omega 3, vitamine sau proteine…). Sau, pentru a schimba, biscuiți tip Lu mic dejun de la Danone, purtând inscripția EDF (energie cu difuzie prelungită) sau pâine cu «secară si tărâțe» cu margarină anticolesterol (tip ProActiv de la Unilever) si un iaurt «gest de sănătate de dimineață» (tip Actimel de la Danone).» in Enjeux. Les Echos, n°226, Juillet-Août, 2006, p.42. [31] În emisiunea germană «Germany’s next top model», care avea misiunea de a găsi pe viitoarea Claudia Schiffer, top modelul Heidi Klum care a animat această emisiune a fost sever criticată de către cotidianul de mare tiraj Bild. Acesta a prezentat fotografia lui Lisa Pitney, 19 ani, pe aproape întreaga pagină, a cărei anorexie era evidentă. După regimurile pe care le-a urmat, aceasta cântărea 44 kg pentru 1,67 m. «Asta vrei, Heidi Klum?» se interoga în titlu cotidianul. (Madame Figaro 08.02.2006). [32] LABBE, Yves. Le noeud symbolique. Paris, Desclée de Brouwer, 1997, p.87. [33] LACROIX, Xavier. Le corps de chair. Les dimensions éthique, esthétique et spirituelle de l’amour. Paris, Cerf, 1992, p.128. [34] JUVIN, Hervé. L’avènement du corps, Paris, Gallimard, 2005, p.146-148. [35] Am privilegiat în perspectiva noastră imaginea vizuală a corpului. Dar, defectul de aparență si stigmatele celuilalt, țin de percepție, care nu se limitează la vizibilitatea scopică. De aceea, în aceeasi măsură ca si fizionomia, mirosul, bâlbâiala, etc. pot constitui stigmate. [36] GOFFMAN, Ervin. Stigmates. Les usages sociaux des handicaps. Paris, Ed. de Minuit, 1975, p.9. [37] GARDIEN, Ève. «La déficience esthétique comme distance sociale singulière» in coll. Le handicap en images. Les représentations de la déficience dans les oeuvres d’art. Ramonville Saint-Agne, Ed. Eres, 2003, p.187.
