Istoria revelează apariția a două distorsiuni majore ale conceptului de muncă: eroarea antichității, care a considerat munca o rușine și eroarea modernității, care face din ea mai întâi o marfă, așa cum a făcut capitalismul, ulterior proprietate a statului după cum se întâmplă în comunism. Dacă restrângem discuția la vremea de acum, am putea concentra situația astfel: capitalismul a văzut omul pe o „mână”; limbajul capitalistului formulează ideea de câte „mâini” are patronul în fabrica sa. „Mâna” aceasta era o resursă exploatabilă în vederea obținerii de profit. Mai târziu, comunismul de-capitalizează capitalismul, privind omul ca pe un „stomac” sau ca pe o mașină vie cu care nu trebuie negociat, pentru că el nu are putere de negociere, ci care trebuie hrănită de stat nu pentru a se obține profit, ci pentru a crește producția. Eroarea fundamentală comună a celor două regimuri este că omul există pentru a munci.
Catolicismul vede tocmai contrariul: nu omul există pentru a munci, ci munca există pentru om. Nici profitul și nici producția nu sunt valoarea finală a omului, pentru că dacă ar fi așa, omul ar veni pe locul doi după profit în capitalism și pe locul doi după producție în comunism.
Asta ne aduce înapoi la punctul de pornire: criza zilelor noastre este criza libertății. Ar fi bine ca omul să fie eliberat, sau să continue a fi un ceva mai puțin important decât profitul și producția? Domnul nostru a spus că un singur om valorează mai mult decât lumea întreagă. Asta înseamnă că dreptul fiecărui om la o existență decentă, confortabilă, normală vine înaintea profitului de douăzeci și cinci la sută rezultat dintr-o investiție industrială sau înaintea producției zilnice a două sute cincizeci de mii de tractoare din fermele sovietice. Oricât de drastică ar fi această afirmație, știm în adâncul inimii că e adevărată. Ce altceva facem de decenii bune decât să folosim oamenii pentru a obține producție? Pentru că ne-am ales ca obiectiv producția și nu omul, ne-am atins repede acest țel atunci când am început să producem mai mult decât avem nevoie. Am folosit omul pentru a produce și acum îl aruncăm în stradă pentru că a produs deja prea mult. Am impozitat oamenii pentru a acoperi limitarea producției, făcând astfel ca oamenii să contribuie ei înșiși la sărăcirea lor. Dacă am fi făcut ca producția să existe pentru om, în loc să existe omul pentru producție, nu am fi acum în situația de a duce lipsă în mijlocul belșugului. Chiar și tendința actuală de a limita fertilitatea pământului sau de a arunca uriașe cantități de grâne în mare pentru a păstra un anume preț, când continuăm să avem cozi la pâine, e o formă a aceleiași fatalități – anume, că omul există pentru economie și nu economia pentru om.
Concepția catolicismului este că munca e cam la fel cu mâncatul – e un mijloc pentru a ajunge la un scop, iar acel scop este libertatea de a evolua în poziția noastră de copii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției cerurilor. La fel cum nu trăim ca să mâncăm, nici nu trăim ca să muncim – ci muncim ca să trăim, nu doar fizic precum vacile și cămilele, ci la un nivel spiritual, ca persoane înzestrate cu un intelect și cu o voință, care caută desăvârșirea personalităților lor în Cel pentru care au fost făcuți.
Munca este o condiție a dezvoltării personalității noastre, pentru că prin muncă omul stabilește relații cu: (1) Dumnezeu; (2) aproapele său; și (3) cu natura. Munca e un mijloc care duce la mântuirea sufletelor noastre, contribuie la a face societatea mai bună și la progresul civilizației.
1. În primul rând, munca ne apropie de Dumnezeu, nu doar prin caracterul ei ascetic; ea impune omului o disciplină prin supunerea patimilor sale inferioare în fața ordinii și rațiunii. Mai mult decât atât, prin intenția lucrătorului, universul material e adus înapoi la Dumnezeu. Apostolul Pavel ne spune: „Toate sunt ale voastre; voi sunteți în Hristos și Hristos este al lui Dumnezeu. Toate sunt ale voastre”: râurile, mările, păsările și animalele, aurul și oțelul, pământul și belșugul său. Toate sunt ale omului, însă nu pentru a fi supuse țelurilor sale egoiste, ci pentru a fi folosite ca mijloc de a-l ridica atât pe el cât și pe ele la nivelul lui Dumnezeu prin Hristos. Universul e astfel un fel de schelă pe care omul urcă spre Împărăția lui Dumnezeu; e în același timp un fel de sacrament – un obiect material folosit ca o cale de sfințire spirituală. Florile și copacii, metalul și mașinăriile nu au grai și nici gândire. Florile nu au alt glas decât parfumul lor, iar copacii nu pot vorbi altfel decât prin foșnetul frunzelor. Zbaterile lor mute au nevoie de o minte și de o voce care să le ridice din materialitatea lor și să le dea un mesaj înaintea tronului dumnezeiesc.
Tocmai aceasta face omul care muncește; când coboară în măruntaiele pământului și spune aurului: „laudă pe Dumnezeu” și face din el un pocal în care să fie vinul răscumpărării de pe Calvar, el s-a unit cu Dumnezeu într-una din cele mai nobile rugăciuni omenești. Muncitorul din fabrica de automobile, care adaugă doar un șurub la un motor, poate, dacă-și folosește voința, să facă din asta un act de rugăciune. Dacă va spune în mintea sa: „Propter de Domine”[Pentru Numele Tău, Doamne], el a făcut dintr-o bucată de oțel o rugăciune, iar gestul său va fi mult mai de preț pentru mântuirea lui decât dacă ar căra în spate un bolnav pe o distanță de mulți kilometri, în numele științei.
Filozofia catolică a vieții este că nu toate rugăciunile profunde sunt spuse pe genunchi; unele sunt spuse nu la muncă, ci prin muncă. Și întocmai cum o floare într-o grădină poate căpăta mai multă valoare când este ruptă și dăruită mamei, la fel o stradă măturată de un muncitor poate primi un plus de valoare când munca a fost făcută din dragoste pentru Dumnezeu. Natura muncii pe care o facem nu are nimic de-a face cu valoarea ei; valoarea ei vine de la Acela în al cărui Nume este depusă. Un pahar cu apă dăruit în Numele Lui va primi o răsplată însutită. Profesorul la catedră, savantul în laboratorul său nu sunt mai nobili dacă lucrează doar pentru un salariu și pentru a se acoperi de glorie omenească decât lustragiul sau băiatul care aduce pachete, care-și fac treaba nu doar pentru a trăi, ci închinându-și traiul lui Dumnezeu.
Există milioane de catolici în lume azi care fac chiar aceste lucruri, cu toate că probabil nimeni în afară de duhovnicul lor știe aceasta; așa fac funcționarii de birou care în sufletul lor rostesc divinul Nume al lui Iisus de fiecare dată când pun o foaie de hârtie în imprimantă; sau ca fierarii care fac cu degetul mare semnul crucii pe polonicul cu care iau fierul încins; sau paznicii de noapte care-și fac rondul rostind rozariul; călugărițele și surorile și medicii din spitale care deschid ușile saloanelor pentru a vedea în fiecare pat forma umană a suferințelor și sângelui lui Hristos; polițiștii și pompierii care-și încep serviciul zilnic urcând pe Calvar, oferind această reînviere mistică în liturghie ca pe o consacrare a întregii lor zile lui Hristos; mamele care alăptează, hrănesc și își îngrijesc copiii, viitori membri ai Bisericii și membri ai familiei Binecuvântatei Trinități; și sportivii care trimit o închinare Sfintei Maici înainte de competiție. Lista exemplelor ar putea continua, însă restul lumii nu are cunoștință de aceștia, pentru că a uitat că munca nu e un scop în sine, ci în primul rând un mijloc pentru atingerea mântuirii sufletului omenesc și gloria lui Dumnezeu.
2. Munca nu e doar legătura care unește omul cu Dumnezeu; ea este și legătura care unește om cu om; un soi de școală a slujirii sociale, o bază de manifestare a solidarității umane, o mărturie a nedesăvârșirii omului fără prezența aproapelui său.
Munca își are originile sociale în incapacitatea omului de a-și satisface singur nevoile fără ajutorul celorlalți. În munca împreună cu alții, omul își confirmă dependența socială și face un act de caritate naturală, pentru că ajută la crearea celor folositoare pentru ceilalți, contribuind astfel la fericirea aproapelui său. Perspectiva catolică, mai precis, adaugă aici că munca trebuie întotdeauna folosită nu pentru a separa de aproapele, ci pentru a ne uni cu el.
Comunismul greșește când afirmă că munca stă la baza antagonismului între clasele sociale, iar capitalul și munca trebuie să fie mereu pe poziții adverse. Este o prostie la fel de mare ca și când am spune că soțul și soția au roluri diferite în viață și în consecință ei ar trebuie fără încetare să-și sară unul altuia la beregată. Muncitorul și patronul capitalist sunt uniți prin muncă într-un efort comun pentru binele fiecăruia. Capitalul nu poate exista fără muncă și nici munca nu poate fără capital, la fel cum un fierar nu ar avea ce topi dacă nu ar avea fier.
După cum afirma Papa Pius XI:
„Experiența universală ne învață că nici o națiune nu s-a ridicat vreodată din lipsuri și sărăcie la un nivel mai bun și mai înalt fără de truda neîncetată a cetățenilor săi, angajați și angajatori deopotrivă. Însă nu e mai puțin evident că aceste munci fără oprire ar fi rămas fără rod, sau nu ar fi fost niciodată pornite dacă Dumnezeu Creatorul tuturor lucrurilor nu ne-ar fi dăruit în primul rând cu bogăția și resursele naturii, comorile și forțele ei. Căci ce altceva e munca decât aplecarea puterilor sufletului și trupului asupra acestor daruri ale naturii pentru ca prin ele să fie crescute aceste puteri? Legea naturală sau mai degrabă voia lui Dumnezeu manifestată prin ea cere ca în folosirea resurselor naturale în scopul nevoilor omenești să fie respectată o ordine; iar această ordine presupune ca fiecare lucru să-și aibă proprietarul său de drept. Rezultă de aici că atâta timp cât omul muncește asupra unei proprietăți a aproapelui său, e nevoie de o alianță între munca lui și această proprietate, pentru că nici unul din cei doi nu se descurcă fără celălalt. La aceasta s-a gândit Leon XIII când a scris: „Capitalul nu poate exista fără muncă și nici munca fără capital.” Este așadar complet greșit atunci când rezultatele eforturilor lor combinate sunt atribuite în mod exclusiv doar uneia sau alteia din părți; și este categoric nedrept ca unul să nege eficacitatea celuilalt și să acapareze întregul profit.”
(Quadragesimo Anno)
Cu cât este mai mare progresul material al unei țări, cu atât mai puternic trebuie să fie spiritul ei de solidaritate socială. Drumurile bune, telegraful, radioul, căile ferate, mașinile, avioanele, vapoarele trebuie să fie gândite ca mijloace pentru noi și noi legături care să unească om cu om. Aproapele nu mai e vecinul de peste drum; el este în sunetul vocii, poate chiar la celălalt capăt al lumii. Tehnologia nu trebuie redusă la materialitatea ei, pentru că nu în asta constă esența ei, ci mai degrabă trebuie înțeles că tot ce ne aduce mai aproape de semenii noștri e născut din aceeași relație ca și cea care ne aduce la Dumnezeu, anume munca.
3. În cele din urmă, munca ne unește cu natura. Ea face asta prin faptul că ne ajută să prelungim lucrarea de creație a lui Dumnezeu, făcând din fiecare dintre noi, după cum spune apostolul Pavel, „adjutor Dei”. Dumnezeu, Artistul suprem, a comunicat omului cauzalitate artistică, astfel încât acum putem și noi face lucruri după chipul și asemănarea Lui, așa cum Dumnezeu l-a făcut pe el în chipul și imaginea Lui. Dumnezeu care a avut puterea de a crea din nimic, îi dă omului puterea de a face ceva din ceva. În loc să umple lumea cu lucruri gata făcute, Dumnezeu a ales să dea omului puterea de a le gândi și a le ajusta. A făcut aceasta dându-ne două daruri: materia primă și inteligența. Mariajul celor două este în sensul impropriu al cuvântului, „creația” noastră. Munca, privită din acest punct de vedere este la fel de personală ca și actul trăirii. Uniunea între om și natură devine o uniune fecundă și din ea se naște civilizația. De aici, cu cât sunt mai nobile gândurile și ideile pe care omul le imprimă materiei, cu atât mai măreață devine civilizația. Lucrătorii care-și folosesc mintea pentru a produce gaze chimice folosite pentru uciderea semenilor nu produc civilizație, ci haos. De aici marea importanță a modului în care gândim în relație cu civilizația.
E absolut fals să se spună că nu contează ce credem sau gândim, ci e important doar cum acționăm, pentru că adevărul este că noi acționăm în funcție de convingerile noastre. Chiar și natura răspunde convingerilor noastre. Modul în care ne folosim de natură e un indicator al gândirii și al sistemului nostru de valori. E mai bună o civilizație pentru că are mai multe căzi de baie decât o alta care are mai puține căzi de baie dar mai mulți sfinți? Unde este inima noastră, acolo e și comoara noastră.
Din punctul de vedere al catolicismului, este mai bună acea civilizație în care omul cooperează cu natura ca rezultat al creației lui Dumnezeu, iar sufletul său cooperează cu harul dăruit de Dumnezeu. Planul divin văzut în natură are nevoie de completare prin acțiunea omului, așa cum grația divină manifestată în om are nevoie de colaborarea omului. Munca este așadar răscumpărarea naturii, așa cum Hristos este răscumpărarea omului, iar civilizația e produsul ambelor acte de răscumpărare, închiderea cercului prin care natura slujește omului iar omul slujește lui Dumnezeu.
Arhiepiscopul catolic Fulton John Sheen (1895-1979), profesor asociat de teologie la Universitatea din Louvain, autorul a numeroase cărți, este cunoscut în toată lumea pentru activitatea sa de evanghelizare prin intermediul televiziunii și considerat unul dintre cei mai semnificativi oratori ai secolului al XX-lea. Extras din Freedom under God. Traducere după The Imaginative Conservative.
