O adevărată schimbare de sex nu este posibilă, așa cum am argumentat recent într-un articol pentru Public Discourse. Dar ceva mai modest, cum ar fi schimbarea genului, ar putea fi posibil.
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întrebăm: ce este genul? În articolul precedent am menționat definiția lui Witt: „Genul” este rolul reproducător al persoanei, guvernat de normele sociale aplicate celor aflați în acest rol. Cred că există ceva corect în abordarea lui Witt.
De ce avem sau avem nevoie de gen? Pentru că rolul în cauză este unul esențial pentru existența societății. Witt vede existența genului ca pe ceva care ar trebuie să dispară sau ar putea dispărea dacă rolul funcțional pe care îl mediază ar fi preluat de, de exemplu, roboți. Acest lucru ne oferă un indiciu, pe care voi încerca să-l detaliez prin conceptul de „persona” (personaj), discutat de John Finnis în lucrarea sa „Personal Identity in Aquinas and Shakespeare” (Identitatea personală la Toma D’Aquino și Shakesepeare).
Persona este, conform cu Finnis, „un artefact, inteligibil și evaluabil ca mijloc de comunicare și prin toate criteriile aplicabile artelor.” În adoptarea și modelarea personei, individul adoptă și modelează ceva „prin care cineva comunică pentru alții, un adevăr sau un fals despre sine.” Fără îndoială că materialele disponibile spre a fi folosite în adoptarea și modelarea personajului sunt într-o mare măsură culturale și l-am putea aproba pe Witt în recunoașterea faptului că adoptarea unei personae aduce în mod obișnuit un set de norme sociale și așteptări care definesc parțial ce înseamnă să ai acea persona și la care sunt supuși indivizii care adoptă acea persona.
Vă sugerez să înțelegem genul pe aceste coordonate. Genul cuiva este persona sa, în măsura în care este adoptat și modelat în vederea comunicării unui adevăr sau fals despre sine. Ei bine, (i) care adevăr sau fals? Și (ii) de ce trebuie comunicate în acest mod?
Am putea spune (i): Adevărurile sau falsurile sunt cele despre sexul cuiva și despre îmbrățișarea sau respingerea orientării către acea formă a binelui conjugal (soț sau soție) și acea formă de parentalitate (tată sau mamă) pe care sexul respectivului individ îl face posibil.
Și, de asemenea, am putea spune (ii): Aceste adevăruri trebuie comunicate tocmai datorită semnificației masive a importanței căsătoriei și familiei pentru bunăstarea personală și socială. Într-adevăr, (ii) precizează de ce, în materie de cultură, sunt puse la dispoziția indivizilor resurse considerabile de o anumită natură pentru a folosi sau pentru a se potrivi pur și simplu cu „personajul” lor de gen.
Și este clar și de ce aceste resurse nu sunt prezentate în mod obișnuit ca opționale ci mai degrabă ca normative. Din punct de vedere cultural, social și personal, acesta este un domeniu prea important al existenței umane, o formă omniprezentă și fundamentală a bunăstării umane, pentru ca indivizii rezonabili și societățile rezonabile să dorească sistematic să încurajeze portretizări de gen ambigue, înșelătoare, corupte, pernicioase sau aducătoare de probleme în orice alt mod.
Schimbarea genului
Într-o cultură integră, probabil că nu trebuie să ne gândim prea mult care este „genul” unui individ; formele sociale și resursele necesare pentru comunicarea adevărurilor relevante sunt la îndemână și tentația ispitirii la adoptarea altei identități (personae) de gen decât cea recunoscută cultural ca fiind proprie sexului biologic este mică. Dar simpla posibilitatea unei astfel de ispite ridică următoarea întrebare firească.
Se poate schimba genul unui individ? Poate surprinde pe unii, dar răspunsul meu este cred că da. Se poate lua, de exemplu, ca mască un nou personaj de gen, adoptând și modelând materiale culturale pentru a semnifica un adevăr sau un fals cu referire la sexul individului în cauză. Această falsitate ar putea fi voită, la fel ca la multe personaje ale lui Shakespeare care adoptă personalitatea cuiva de sex opus, în scopuri comice și dramatice.
Mai periculos, falsitatea ar putea fi comunicată de bună voie, iar persona adoptată de bunăvoie tocmai pentru a respinge bunurile și normele pe care sexul biologic și comunicarea veridică a acestuia le fac posibile. Prin urmare, schimbarea de gen ar fi o formă de rebeliune.
Sau, în sfârșit, ar putea fi vorba despre o falsitate neintenționată. Platon ne spune că cele mai mari neadevăruri sunt cele de acest fel, neintenționate întrucât nu sunt recunoscute de către emitenții lor drept falsuri.
Cu siguranță există o mare „confuzie de gen”, în mare parte posibilă prin respingerea culturală a bunurilor și normelor menționate și prin încurajarea tinerilor, de la vârste din ce în ce mai fragede, să adopte identități de gen care, de asemenea, resping aceste bunuri și norme. O parte din aceasta (ca și în cazul dorinței conexe de schimbare a sexului biologic) este, cu siguranță, așa cum argumenta Paul McHugh, o problemă de tulburare mintală sau de altă patologie. În măsura în care este așa, aveam de-a face cu amprenta unei culturi lipsite de inimă, încât încurajează o astfel de confuzie chiar și până la punctul de a încuraja mutilarea corporală ca soluție pentru disforia de gen și de a interzice terapia care ar putea fi, psihologic și spiritual, benefică. Prin aceste mijloace sunt îmbrățișate și transmise neadevăruri neintenționate.
Toate acestea lasă loc pentru multe întrebări. De exemplu, cât de strict sau relaxat ar trebui să se stabilească parametrii unui personaj de gen pentru o comunicare veridică și rezonabilă a sexului cuiva și îmbrățișarea orientării către binele conjugal. Este tentant pentru unii, dar eu cred că este implauzibil, să presupunem că personajele potrivite cu care să comunice în aceste moduri sunt încadrate într-un mod îngust, astfel încât unele stereotipuri strâns legate de masculinitate sau feminitate să aibă o afirmare normativă puternică. Există multe moduri de a fi masculin și feminin și există trăsături mai caracteristice, poate, pentru unul din sexe dar care ar fi mai bine integrate în personajul de gen al celuilalt sex. Un bărbat care este un bun ascultător este „mai feminin”? Poate, dar asta pare un lucru bun.
Pe de altă parte, pare clar că, în general, sexul masculin și cel feminin sunt asociate cu o gamă oarecum diferită de capacități și dispoziții, care sunt importante pentru orientarea individului uman către întreaga gamă de bunuri, nu doar către cele rezultate din căsătorie și parentalitate. Încercarea de a elimina toate diferențele de gen care reies din diferențele sexuale (reflectate, de exemplu, în modurile în care copiii de sex masculin și feminin se joacă) este o greșeală, una care poate fi promovată doar de un fel de tiranie parentală sau, pe o scară largă, culturală.
În sfârșit, pare la fel de clar că gama de personaje de gen deformate se extinde nu doar departe de comunicarea adecvată a sexului (cazul transgender-ilor), ci, ca să spunem așa, în sus, dintr-o exagerare a ceea ce trebuie comunicat (hiper-masculinul sau hiper-femininul). Deci, luând totul în considerare, există ceva de „luat în serios” la personajul de gen al unui individ, chiar dacă forma corespunzătoare a acelui personaj este nedeterminată. „A lua în serios” este probabil cel mai bine înțeles ca ceea ce trebuie făcut pentru a discerne și a îmbrățișa vocația personală generală a individului.
Există multe alte întrebări și, probabil, cadrul pe care am încercat să-l trasez aici nu va reuși să răspundă la unele (sau la toate). Însă consecințele eșecului de a reflecta adecvat la aceste întrebări sunt în mod clar grave, atât pentru persoanele care se confruntă cu confuzia (disforia) de gen, cât și pentru o cultură care se luptă să-și definească poziția în materie de sex și căsătorie.
Christopher O. Tollefsen este profesor de filosofie la Universitatea din Carolina de Sud (SUA). Traducere și adaptare după The Public Discourse.
