În mod normal orice om știe că ar fi absurd să-şi privească propriul copil ca pe un intrus. Nimănui, așadar, nu-i trece prin minte să-şi arunce copilul pe fereastră pentru că locuința în care este „găzduit” îi aparține. Legea naturală – înscrisă în biologia oricărei vietăți și, cu atât mai mult, în mintea fiecărui om – ne dictează să avem grijă de făpturile plăpânde din propria specie.
În condiţiile în care „propria” viaţă provine întotdeauna de la altcineva, poate fi cineva îndreptățit să încline balanța în favoarea „autonomiei trupești a femeii” atunci când în joc este viata fătului?
