Ca pe mulți alți profesori, COVID-19 m-a forțat să predau ultimele săptămâni de curs online. Deoarece a devenit clar că pandemia necesită eforturi la nivel național pentru atenuare, universitatea mea a declarat o vacanță de primăvară timpurie și mai lungă, pentru a permite facultății să se pregătească pentru predarea online. Schimbarea n-a fost prea brutală pentru mine, din moment ce eu învățasem online și în prezent predau deja unul dintre cursurile mele online. Cu toate acestea, a fost, cu siguranță o experiență nouă. Când mă gândesc la „predare”, mă gândesc mai ales la a merge la întâlnirea cu elevii, într-o clasă. Ei bine, nu asta a însemnat „predare” în ultimele săptămâni.
Experiența ridică întrebarea: care variantă este mai bună, online sau personal? Întrebarea devine și mai presantă prin faptul că unii vor folosi criza actuală ca pretext pentru a ne îndemna să ne îndreptăm decisiv și permanent în direcția învățământului superior online – nu pentru că virusul nu va dispărea niciodată, ci pentru că instruirea online ar fi cumva mai eficientă, mai modernă sau mai inovatoare.
Desigur, există anumite avantaje pentru instruirea online. Ea elimină necesitatea sălilor de clasă din clădiri costisitoare de întreținut. Economisește timp pentru profesorii și studenții care nu mai trebuie să meargă acolo unde se întâlnește clasa lor. Virusul nu poate fi transmis prin educație online (cel puțin nu genul de virus care infectează oamenii) și, prin urmare, nu poate reprezenta un risc pentru sănătatea nimănui (decât dacă iei în calcul posibilitatea metaforică de a plictisi pe cineva de moarte).
Aceste avantaje sunt însă, în mod evident, extrinseci. Ele nu au legătură cu calitatea experienței educaționale în sine. Trebuie să ne întrebăm dacă învățământul superior ar fi mai bun ca proces educațional, nu doar dacă ar fi mai convenabil sau mai sigur, dacă ar fi realizat exclusiv online.
Argumentez împotriva unei astfel de schimbări. Mă grăbesc să adaug că nu intenționez să fac o critică generală a cursurilor de facultate desfășurate online. Au un loc și servesc adesea unei nevoi reale. Unii studenți au obligații de familie sau profesionale care îi împiedică să participe la cursurile din campus. Pentru ei, cursurile online sunt justificate de necesitate, fiind singurul mod practic prin care pot învăța materia pe care doresc să o studieze. Și, așa cum am aflat în această primăvară, predarea online este mai bună decât anularea în totalitate a cursurilor atunci când o molimă face nesigur ca profesorii și studenții să se adune într-o sală de clasă tradițională. Dar predarea online, acolo unde există necesitate, nu justifică înlocuirea predării în persoană cu predarea online, în absența vreunui motiv care să oblige la o astfel de trecere.
Educația în persoană este metoda tradițională care și-a dovedit eficacitatea o perioadă lungă de timp. Civilizația noastră este sursă a multor binecuvântări și a fost dezvoltată și transmisă pe calea întâlnirii dintre profesor și elev, în persoană. Dacă o parte din modul nostru de viață s-a dovedit a avea rezultate benefice, de ce să ne lepădăm definitiv de el, ca răspuns la o criză ce e temporară?
Desigur, un apel la metodele tradiționale nu este suficient în acest caz. Tradiția nu este doar subapreciată în societățile contemporane, dar nu mai este motivația principală pentru învățământul superior. Învățământul superior este – sau ar trebui să fie – o educare a minții în scopul de a căuta adevărul și binele, nu doar pentru a îmbrățișa tradiția. Atunci, trebuie să căutăm nu drumul bătătorit, ci cel mai bun drum în învățământul superior.
Răspunsul la această dilemă necesită explorarea naturii umane. Aflăm de la Toma d’Aquino că omul este, prin natură, un animal social și politic – o observație care poate fi urmărită înapoi în timp până la Aristotel și care este confirmată astăzi de simțul realității.
Când ne amintim de acest adevăr despre natura umană, vedem că există ceva rău în izolarea ființelor umane una de cealaltă, chiar dacă o situație de urgență face o astfel de izolare necesară, temporar, pentru a ne proteja viața. Ființele umane sunt făcute să interacționeze – pentru a dezbate, a cugeta și a se întreba împreună – în afara cercului familial imediat. În consecință, există ceva îndoielnic în izolarea profesorului de studenți, studenților de profesor și studenților unul de la altul, în educația online. Aici s-ar putea răspunde în apărarea educației online că este, de fapt, compatibilă cu natura noastră socială întrucât este o exagerare să presupui că participanții la educația online sunt pur și simplu izolați unul de celălalt. Mai degrabă ei își exercită sociabilitatea naturală dar folosind pentru interacțiune tehnologia modernă. Acesta este motivul pentru care o numim educație mediată de internet.
Există un anumit adevăr în aceste afirmații, dar ele nu răspund problemei suficient de bine. Din nou, după cum ne învață d’Aquino și Aristotel (și experiența comună), ființele umane sunt animale socia(bi)le și politice. Ca animale, ele sunt ființe întrupate; deci sociabilitatea lor este completă – acest aspect al naturii lor este pe deplin realizat – atunci când se află unul în prezența fizică a celuilalt.
Acest argument general bazat pe natura umană este confirmat dacă ne gândim la unele dintre avantajele specifice, atunci când elevii și profesorii sunt prezenți fizic față în față în sala de clasă tradițională. De exemplu, să nu trecem cu vederea rolul pe care îl joacă nedumerirea în procesul educațional, sentimentul pe care îl avem atunci când simțim că o noțiune este inteligibilă, dar încă nu am reușit să o înțelegem pe deplin. Evident, învățământul superior tinde să provoace o nedumerire considerabilă în studenți, care sunt în mare parte tineri și care abia au început să studieze probleme intelectuale complexe. Punctul în care studentul se confruntă cu această nedumerire este crucial; este punctul în care profesorul trebuie să încerce să reia explicația, dar, poate, altfel. Este mult mai ușor să detectezi și să răspunzi la nedumerirea altuia când ești față în față cu el. Adesea, un profesor știe, văzând expresiile faciale ale elevilor săi, că sunt confuzi – și că acel moment de confuzie poate fi un moment esențial, în care lucrurile să fie clarificate, iar procesul educațional să avanseze.
Pentru aceasta, este important ca și elevii să experimenteze din partea profesorului starea ocazională de nedumerire, ca atunci când apare o întrebare pe care profesorul n-a avut-o în vedere. Un coleg înțelept m-a sfătuit odată să nu-mi ascund nedumerirea în fața studenților. Le arată că subiectul este vast, dificil de stăpânit complet chiar și după zeci de ani de studiu și, prin urmare, le solicită un efort susținut pentru a-l pătrunde. Studenții sunt mult mai susceptibili de a avea această experiență valoroasă atunci când se întâlnesc în persoană cu profesorul pentru a dezbate întrebări complicate.
Învățarea nu este doar o chestiune a minții, ci și a inimii. Este un clișeu sentimental – dar nu mai puțin adevărat – că profesorilor buni le pasă de învățăceii lor. Toată lumea înțelege, de exemplu, că grija unui profesor bun se va arăta într-un răspuns empatic la greutățile cu care se poate confrunta un student. Cu toate acestea, încă mai importantă pentru misiunea educațională este grija învățătorului pentru progresul real al învățării. Profesorii manifestă o anumită superioritate intrinsecă față de studenților; înțeleg lucruri pe care aceștia abia acum se luptă să învețe. Sarcina profesorului este, prin urmare, să ajute pe cei care se află într-o poziție de slăbiciune relativă, iar acest angajament depinde în mare măsură de grija pe care profesorul o are față de progresul învățării studenților. La rândul său, aceasta depinde de simpatia profesorului pentru studenții săi. Cu siguranță că această solicitudine, esențială pentru educație, este mai ușor de trăit dacă cele două părți se întâlnesc în persoană, în mod regulat. Un profesor conștiincios care ține un curs clasă online va avea satisfacție văzând progresele pe care studenții săi le realizează; dar cu mult mai multă satisfacție va avea profesorul care are ocazia să vadă progresul și să fie alături, să cunoască de oamenii care realizează progresul în educație.
Această grijă, care înflorește cel mai mult atunci când suntem prezenți trupește unul lângă celălalt este, de asemenea, o motivație importantă și pentru studenți: ei învață mai ușor atunci când le pasă de profesorul lor. Cei mai buni profesori doresc ca elevii să fie animați de dragostea pentru învățătură, care nu este o activitate pur mentală, ne-emoțională. Elevii sunt mișcați și motivați să învețe într-o oarecare măsură și prin experiența lor emoțională trăită văzând bucuria adusă profesorului de cunoaștere. Văzând că profesorul iubește subiectul, sunt și ei încurajați să îl iubească (deși arareori atât de mult pe cât și-ar dori profesorul). Unii studenți pot fi motivați de o dorință empatică de a nu-și dezamăgi profesorul, iar alții se simt energizați de o dorință ambițioasă de a-și impresiona educatorul.
Aceste forme diferite de preocupare sunt, de asemenea, un imbold important în rândul studenților. Un student de succes își poate face timp să se întâlnească cu un coleg care are dificultăți, pentru a discuta despre subiect în afara clasei, tocmai deoarece primul a văzut dificultățile celuilalt și a empatizat. Mai mult, studenții ambițioși se pot mobiliza să aibă o prestație bună în sala de curs pentru a-i impresiona pe ceilalți. Acestea, cu siguranță, nu sunt motivele cele mai înălțătoare ale procesului de educație, dar sunt motive foarte omenești, iar forța lor crește atunci când participanții la proiectul educațional se întâlnesc în persoană.
S-ar putea obiecta că aceste considerente introduc un element emoțional care ar trebui mai degrabă exclus din antrenarea celor mai înalte facultăți intelectuale. Dar astfel de emoții joacă, inevitabil, un rol chiar și în educația intelectuală a ființelor sociale întrupate, așa cum suntem noi. De la început, cei mai mari profesori au înțeles acest lucru. În Gorgias, Socrate susține că cel mai bun interlocutor filosofic este cineva care posedă nu numai cunoștințe și sinceritate, ci și bunăvoință – unul căruia îi pasă de cei pe care încearcă să îi educe. Și, reamintim, Socrate și-a educat învățăceii exclusiv în persoană. Tehnologia ne poate permite să suplimentăm educația, dar nu trebuie să ne facă să renunțăm la educația personală socratică, cea care face dreptate pe deplin naturii umane și care a contribuit atât de mult la dezvoltarea civilizației noastre.
